Piatra Craiului este o poveste de dragoste nesfârșită – nu știi că există, până îți atinge sufletul. Iar apoi, te „arde”, te atrage, te fascinează și te sperie, te copleșește și te alină, cu întregul ei necunoscut. Te schimbă și te „modelează” în moduri greu de imaginat sau transpus în cuvinte…
O tură de creastă în Piatra Craiului, întreaga creastă, poate părea o nebunie în plină vară, când codurile colorate pun România pe jar. Și totuși, există nebunie…
Astfel încât, ne-am făcut luntre și punte, am renunțat și am negociat, până când toate au fost așezate pe făgașul normal – plecând totuși la drum fără doi oameni dragi.
Piatra Neamț Zarnesti Fântâna lui Botorog, într-o după amiază, ca vântul și ca gândul. Urcarea pe noapte, la frontală. Ochii din tufișuri și foșnetul aspru deasupra potecii ne-au dat ceva emoții, dar, unde-s mulți, curajul sporește…și ajungem la timp la cabană. Cabana ce ne-a mai adăpostit și în primăvară, chiar dacă doar la colțul ei, pe noi și chitara….
Prăjitura cu răvaș e nelipsita, dându-ne, iarăși, motiv de amuzament sau mirare, ce mai vrea oare Universul ăsta să ne transmită?
Dimineață devreme, rucsacurile grele abia se lasă urnite din loc, lăsând loc de toate întrebările momentului – cam cata apă să iau? Unde agăț cortul? Ce fac cu conservele astea? De ce mi-am luat atâtea haine? Mai vrea cineva biscuiți, că îi arunc? Batoane vrea cineva? Hai mâncați și de la mine, că nu mai vreau să car ( sau alternativa, nu car că oricum nu pot să mănânc…)
Pornim, în cele din urmă. Uitasem cum se simt cele 12-13 kg în spate și pe genunchi. Poteca urcă șerpuind către Șaua Crăpăturii, apoi tot în sus, amețitor. Prima porțiune cu lanț, primul test pentru cei cu picioarele scurte :), primii și singurii doi turiști care ne depășesc și care, ulterior, ne vor mai salva din lucrurile pierdute…
Urcăm, gâfâim, transpiram, ne mirăm de toată această frumusețe văzută (anterior) sau nemaivăzuta…mergeți în Crai, urcați în Creastă, fie și doar de curiozitate, pentru a încerca ceva ce niciodată nu ați făcut…pentru a vă testa inima și curajul, mușchii și sensibilitatea…merită înzecit.
La Turnu, deja se adună norii, numa buni pentru poze și pentru încrederea în prognoze. Cuvinte precum „grindină, fulgere, ploaie sau furtună” sunt cam inadecvate contextului, speranța rezistă. Și totuși, ceva mai încolo, după alte porțiuni de lanțuri, cățărare, testat genunchii și inima…tunetele, fulgerele de deasupra Bucegilor și norii negri amenințători ne încetinesc și ne adăpostim, pregătiți pentru orice. Orice care înseamnă câteva picături de ploaie și…o furtună strașnica la vecinii de peste deal, în Bucegi.
Continuăm, Timbale mari și mici, Ascuțit, pauză, mers, pauză…pare că nu se mai termină. Undeva la linia orizontului se mai vede un vârf, la Om, doar vreo 5 vârfuri ne mai despart, avem și o estimare, căci ne apropiem de sfârșitul răbdării. Hold my beer, zice Universul, căci de fapt vârfurile de parcurs sunt vreo…10 – sau cine le mai numără?
Ajungem totuși la Grind, unde și caprele, și locul, și frumusețea sunt la locul lor – între cort și refugiu, alegerea e simplă – așa că, în scurt timp, căsuța de-o noapte colorează orizontul. Zările se colorează și ele, spectacolul e deplin, suntem cu toții, obosiți și fericiți – aproape tremuram de frig, căci vântul e și el invitat la petrecere.
Se lasă tăcerea în fața unui apus memorabil – de păstrat în amintire sau în fotografii, dar de trăit măcar o dată în viață. Căci abia momentele ce îți taie respirația sunt cele ce te fac să te simți viu, să vibrezi și, mai ales, să nu uiți…Aici, acum, cu cei de lângă tine – nu mâine, nu săptămâna viitoare, nu la anu, căci astea, nu-s încă ale tale.
O noapte în Crai, aproape de stele, în vecinătatea caprelor negre ce nu se tem de intrușii cu două picioare – e de pus pe lista de to do, cât mai sus. Liniștea ce te înfioară, vântul ce te sleieste, stelele ce te scrutează până în suflet, umbrele ce te atrag și te sperie, totodată, solitudinea împărtășită (sau nu), fragilitatea unor clipe sau a unor trăiri fără nume, nostalgia unui trecut sau speranța unui viitor – toate fac parte dintr-o poveste, deseori, nescrisă.
Sunt ani de când am făcut creasta prima dată. Sunt ani de la alte drumeții în Craiul cel frumos, marea dragoste de altă dată. Memoria afectivă este cel mai bun jurnal și cel mai la îndemână – căci mi-a adus în minte întâmplări și experiențe, învățături trase de-a lungul timpului și cumpene ce ar fi putut costa mult. Mi-a adus în suflet și amintirile prețioase, oameni lângă care am trăit și povești pe care le-am scris împreună, pe poteci și pe creste. Ce bine că le-am trăit, ce bine că putem creiona altele, oricând, fără teamă și fără îndoiala….
Cafeaua aburinda, dimineața devreme, pe răcoare, este atent cântărita și savurata, căci apa este la mare preț aici. Suntem în deficit, ziua de ieri a fost mai lungă decât ne-am dorit și setea mai prezenta decât ne-am fi imaginat. Încercăm să mai scăpăm de mâncare, căci ne așteaptă zi lungă și am cam supraestimat nevoile…Pornim la drum, cu au și vai și aoleu, ce mi-a trebuit.
Zâmbesc cu gura până la urechi, nu știu dacă e de la nesomn, de la soarele ce încă nu arde, de la seninul ce a cuprins zările sau de la Sudica cea frumoasă și istovitoare – dar plec înainte și haladuiesc o bună bucata de vreme singură, țopăind pe pietrele ascuțite, lucind etern și deplin. Oriunde ai merge, mergi înainte cu toată inima, nu ?! Dacă e ușoară, cu atât mai bine !
Îmi amintesc pasaje întregi, recunosc locuri și oameni și discuții purtate pe alocuri, scot în sfârșit telefonul ce tace de aproape două zile și fac și eu câteva poze, nu pentru like uri cât pentru sufletul meu. Sunt copleșită de măreția și imensitatea unei clipe, „călare” pe spatele unui uriaș în contrast cu micimea noastră de muritori și a clipelor pe care, rareori, le prețuim pe de-a-ntregul.
Ies din reverie, căci mai gâfâie și alții în urma mea, dăm colțul și ne oprim, în tăcere, căci o dihanie păroasa și durdulie se precipita la vale, printre flori și jnepeni…Un urs? În creastă? Se pare că da, am văzut-o și pe asta…
Capătul Sudicei e un fel de Fata Morgana, într-o zi torida de vară – un alergător ne ajunge din urmă și ne depășește, timp în care începem să ne îngrijoram că se termină apa. O față familiară și un salut vesel ni-l aduce mai aproape pe Olivian, semn că lumea e mică, de cele mai multe ori (mulțumim pentru apă, un real ajutor).
La capăt, ideea regruparii pare bună, până când realizăm că mai durează și ne vom separa în două grupuri, unii nu se grăbesc, pe alții îi cheamă datoria. Ultimele picături de apă sunt insuficiente, așa că, începem coborârea în pas alert, visând, cum altfel, la chestii lumești – apă rece, bere, înghețată, ciorbă…până acolo, nadusim serios și ne ostoim setea cu fragi.
Iar de undeva, nu din aplicație și nu de pe hartă (și nici din imaginație…) apare în calea noastră un pârâu rece și vesel ce ne readuce zâmbetul și liniștea – facem popas și îi așteptăm și pe ceilalți (nu știu cum aș putea să povestesc ce bucurie e să ai apă la îndemână când ești uscat de sete…).
Ajunge și a doua echipă, refacem planurile și pornim din nou la drum, lungul drum către casă, cu totul vreo 20+ km, prin soare, pădure, pietriș, până la civilizație, de care, sincer, nu ne era dor, mai ales că am nimerit în mijlocul Zărnești Fest sau ceva de genul…
Povestea aceasta e fără sfârșit, căci cele mai frumoase așa și trebuie să fie…mi-era dor de Crai, fără să știu.
Așa cum ți-e dor, nu neapărat de locuri, cât de ceea ce ai trăit acolo. Nu neapărat de oameni, cât de cine ești și ce simți alături de ei. De starea aceea de nedefinit, după care tânjim deseori…
Căci nu e doar despre locuri sau obiective de atins, despre vârfuri de cucerit sau munții din palmares…cât despre cine ești tu, în timp ce trăiești toate aceste experiențe, cât sau cum trăiești, cine devii, pe măsură ce te îndrepți către final, cu cine te însoțești, până la capăt de drum…
P.S. recunoscătoare să fac parte din echipa de Crai, alături de Lica, Adina, Cătălin, Alex, Dan și Vali.