Ciucaș și minunile sale (trei)
By Gianina Păun
– aș merge în Ciucas, oare mai găsim doritori?
– normal, tu vino doar cu propunerea!
– am mai fost și anul trecut…
– eu am fost săptămâna trecută și, dacă o să pot, mai merg și acum…
2 ore mai târziu: „Am rezervat cazarea. Am găsit și oameni care să se ocupe de organizare. Fac și grupul de whatsapp acuș…”
Așa începe.
Poveștile moderne au nevoie de un strop de inspirație și/sau organizare. Căci „eroii” sunt mulți, diferiți și cu doleanțe diverse (deși tura asta, toată lumea a fost cuminte și ascultătoare).
Iară Ciucas? Iarăși…căci nici un loc nu e la fel de două ori, mai ales când îl vezi cu alți ochi, alți oameni, alt suflet. Ciucaș-ul în sine e o poveste, cu multe episoade „turnate”, multe în iarna cea năpraznică, altele în sezonul capriciilor – dar, cele mai multe, între prieteni. Căci e un munte drag și Albatroși-lor și altor prieteni ai noștri, pe care îi întâlnim (sau ba) în traseele noastre.
Cert este că, de data asta…au fost mai puține motive de nemulțumire, mai multe motive de vorbit precum lebedele (d’ont ask!), mai multe feluri de mâncare pe masă – fiecare sărbătorind, după caz, Ziua îndrăgostiților (de sarmale) sau Sâmbăta morților (după colivă).
Dar, unde mai mergem de data asta ?!
Și aici lucrurile au fost simple. Tavi, Narci și Cătălin s-au așezat la masa dezbaterilor (slavă Domnului că în momente diferite :)) – căutând cea mai bună varianta pentru toată lumea. Firește, nu există 🙂
Așa că, la ceas de seară când somnul m-a furat la o oră indecenta…totul era stabilit. Traseul lui Tavi, clasic cu ceva înflorituri de Pârâu sec, alb, etc, Traseul lui Narci, clasic cu vârf, peronul pe partea dreaptă și plecare la o oră mai omenească. Și un semn de întrebare – „de ce nu altfel, de ce să nu mergem mai bine pe nu știu unde, dacă tot se poate…? – în dulcele stil clasic 🙂
So, plecat-am mulți de la pensiune, veseli, gălăgioși și…pe jos, să ne încălzim mușchii – prilej de glume, înțepături și pornit ziua cu dreptul. Zi care, în ciuda prognozei, arăta deja…albastră, senină și ușor capricioasă.
Pădurea a devenit rapid cutia de rezonanță a glasurilor noastre cristaline, ceva raze de soare trăgeau cu ochiul printre copaci, poate poate ne dibuiesc gândurile. Un câine de-al locului s-a lipit de noi și ne gândim că e la dietă, căci refuză ferm pâinea, șnițelele, covrigii.
Ajungem la o răscruce de vânturi (sau drumuri, tot aia…), unde aflăm că traseul face dreapta. Am o îndoială, căci aseară înțelesesem altceva – dar sigur nu am înțeles eu bine. Căci eu voiam pe traseul lui Tavi dar partea frumoasă, cu priveliște.
Spre pădure, se vede o pâclă de zici că intram în Narnia. So, protestez slab, în timp ce oamenii aleg să îl urmeze, fără alte comentarii. Ezit câteva secunde, dar mă „salvează” Irina.
Adelina nu ne poate lăsa singure, de capul nostru, așa că…iată-ne, trei fete cucuiete pornind la deal, către marele albastru ce cuprinde tot orizontul. Și Pluto, câinele Muntelui, ce se lipește de noi, probabil cu aceeași grijă, să nu ne lase singure.
Prima poiană, primul ghiocel – un luptător ce a răzbit prin stratul gros de zăpadă. Câteva brândușe, multă zăpadă, ceva stâncăraie. Stâna și…urcușul, căci avem ceva de muncă.
E o liniște infernală, fără boare de vânt, fără trosnet de crengi, fără gânduri sau griji. Zâmbet și bucurie în stare pură, căci de jur împrejur e o feerie. Pare prima dată când merg pe aici, mă îndoiesc și de asta și urcăm mai departe.
Zăganul farmecă, atrage, provoacă. Nici urmă de om, nici măcar urmă pașilor lor pe potecă…doar ceva urme de lăbuțe de ursuleț ce pășește alene înaintea noastră. Și corbii, rotindu-se amețitor spre înălțimi. Și râsetele noastre, bucuria de copil ieșit afară la zăpadă – fascinația Adelinei e molipsitoare, parcă de mult nu m-am mai bucurat așa.
Iaca și lanțurile, iaca și o pantă amețitoare ce ne cere maximum de atenție și încă un set de poze. Copacii încărcați cu zăpadă se scutură greu, picură din stânci colțuroase broboane de apă abia dezgheață. E o liniște aproape nefirească și avem un munte doar pentru noi – muntele alb, cel ce scrie povești și croșetează amintiri. Marțipan pe coamele dimprejur, ceva lătrat de câine spre Muntele Roșu, ceva văi la stânga și la dreapta, unde știm că bălăuresc ai noștri, lumina orbitoare, soare blând și umbre ușor de acceptat. Peste toate, senzația de capăt de lume și de grijă, de unde au fugit și neînțelegerile, durerile, apăsările…
Ne minunam de perfecțiunea unei zile, de simplitatea unei alegeri ce ne-a oferit-o – căci, bine fiind, pentru tine, ești bine și pentru cel de lângă tine. Fără îndoiala, fără explicații, fără regret.
Drumul nostru continuă alb și strălucitor până și dincolo de Gropșoare, Răscruce, Cabană…o ciorbă, o pomana porcului, un cappuccino, niște papanași. Oamenii, coborârea cu strigăte, zumzetul din jurul mesei de seară, poveștile de peste zi și, mai ales, bucuria fiecăruia de a fi avut o zi perfectă…
Căci, cea mai frumoasă zi…rămâne cea în care nu te-ai mai putea stăpâni…să fii TU 🙂