Bărbați și femei de carieră !
By Rodica și Monica
O tură în Călimani, așa fără motiv? În noiembrie nu mai sunt nici frunze colorate, deci nici poze cu multe like-uri, nici zăpadă nu e destulă, cât să ne facă tură destul de grea…
Și ce dacă, nu putem merge pur și simplu, fără glorie… să ne fie ușor, relaxare, plimbare?
Depinde… în care echipă te așezi – aș zice acum, după ce a trecut. Căci oamenii s-au informat, organizat sau pur și simplu raliat la planul gata făcut – cu mici excepții, printre care mă număr…
Dar, la final, toată lumea a plecat fericită – indiferent dacă au mers cu bicicleta, pe jos, mult, cu mașina sau stând 🙂
Povestea bicicliștilor ați citit-o. Mai departe, iată și două mărturii scrise la cald, ale fetelor ce au ales calea cea mai lungă…
Rodica. ”Plecăm dimineața devreme din Glodu (??? … mă uit mai atent în jur… mda, cam sunt gloduri pe aici… dar în Glodu este o pensiune de 5* și noi plecăm de acolo… ) către Gura Haitii și mai departe către fosta carieră de sulf.
Locuri despre care doar citisem și auzisem…
Este dimineața devreme, înnorat, frig, ceață, urât… puteam să rămân și eu la pensiune, dar ceva dinăuntrul meu mă îndemna să merg pe munte… am ajuns la Cariera de sulf 10 temerari din 20 câți eram inițial..
Prima poză – Cătălin, meșter fotograf ne dă indicații pentru poza de grup… stați cu spatele la carieră, zâmbiți, faceți ceva !
Propun un titlu pentru această fotografie: Bărbați și femei de carieră!
Plecăm în traseu și urmăm marcajul banda roșie. Începe urcușul pe lângă cariera… deja soarele își făcuse apariția și cariera se scaldă într-o lumină aurie… era ceva magic.
Înțeleg că aici a fost un dezastru ecologic, dar acum acest crater imens pare ceva desprins dintr-un film SF. Pozăm cariera din toate unghiurile… culegem pietricele de pe jos în culorile sulfului și le mirosim… wow chiar miros a sulf…
Urcușul este domol… noi avem energie din plin… muntele nu este împădurit… peste tot e deschis și vedem până hăt departe… ajungem destul de repede la o poiană iar în marginea ei e o fereastră mare de lemn… toată lumea vrea poză în Fereastră! Văd că unii își încrucișează bețele deasupra capului… intuiesc repede că asta poate semăna cu Omul Vitruvian al lui Leonardo da Vinci… deci mă pozez și eu fix în poziția asta !
Drumurile se despart, un indicator arată spre vf Rețitiș și cabana meteo, altul spre vf Negoiul Unguresc și Pietrosul Calimani… o luăm într-acolo… Poteca este largă, norii sunt nehotărâți… trec în valuri pe deasupra noastră… când ceață, când soare… suntem sus, aerul e rece, e curat, e senin, suntem deasupra munților… vedem un lac… o fi Iezerul Calimanilor? Vântul bate în rafale… toți au geacă cu glugă, numai eu nu… doar un fes… de ce nu mi-oi fi luat o geacă cu glugă, mă întreb? Drumul șerpuiește ușor printr-un jnepeniș… e așa de frumos totul… e o zi perfectă !
Începem să urcăm din ce în ce mai sustinut… în față urmează un vârf – e Negoiul Unguresc… peisajul se schimbă… dispare vegetația și apare un munte de grohotiș… pietre parcă tăiate cu dalta, așezate unele peste altele.. sunt stabile și calci relativ ușor peste ele… parcă sunt niște scări și te invită să urci tot mai sus… mă uit în fața… cei mai tineri sunt foarte departe de noi și cățărați sus, sus de tot… mă gândesc… oare pot eu să ajung acolo… ? Mi se pare imposibil.
Nu mă mai gândesc și merg în continuare… urcușul tot mai abrupt, pietrele au devenit bolovani, efortul e tot mai mare… fac un pas, mă opresc să respir… încă un pas și tot așa… Dan îmi zice hai că te descurci excelent!… băiat fin… până la urmă răzbesc, sunt pe Negoiul Unguresc la 2080 m ! Uraaa !
Dan imi spune… Ce a fost mai greu, a trecut !
De aici pana la Pietrosul e floare la ureche !
Îl întreb… ai mai fost acolo ? …
NU, îmi zice !
Aha, bine !
Ceața revine și vântul… vântul suflă atât de puternic, încât poate să te sperie… (mă gândesc… iată un avantaj pt cei mai rotofei… altfel… te dădea vantul jos). Eu nu mă sperii de vant… merg în continuare… dar am o teamă … voi ajunge în vârf și nu voi vedea nimic… mă rog în gând… Doamne, risipește te rog norii… părea imposibil, dar… După încă vreo 10 minute suntem pe Pietrosul Calimanilor și e perfect senin! Așa ceva e pe bune???
Ne bucurăm de peisajul care se așterne în fața ochilor noștri… și nu-mi vine să cred că am ajuns aici… facem poze de grup, poze individuale… cu tricolorul într-o mână și cu cealaltă agățați de semnul care indică vârful… Este magnific ! Am cucerit cel mai înalt vârf al munților Călimani, acest masiv vulcanic al Carpaților de 2100m.
Dan ne anunță că ne întoarcem pe alt traseu, pe la coada Pietrosului… deoarece avem timp… eu mă bucur… întotdeauna mă întorc pe alt drum, ca să văd mai multe… nu știam ce m-așteaptă…
Și acum coborârea! Când mă uit pe ce perete abrupt trebuie să cobor… mă ia amețeala… pietrele astea se mișcă… primim indicații să lăsăm spațiu mai mare între noi.. tot timpul e pericol să sară pietre… coborârea e periculoasă… mă cert în gând… cine naiba te-a pus să vii aici ???
Mă uit la unele fețe… deja au ajuns jos… Doamne, de-aș ajunge și eu acolo… pășesc cu grijă și realizez de unde își trage numele acest vârf…
In fine, mă descurc… ajung la drum drept… respir ușurată, mergem lejer… facem o pauza binevenita si ciugulim ceva … o pornim din nou… și din frumusețea aia de traseu lejer, cu porțiuni de zăpadă, cu floricele… ne trezim dintr-o dată pe o creastă foarte expusă… mă uit în zare… . parcă era spinarea unui dinozaur… înaltă, lunga, ascuțită… .
Mergem pe o potecă atât de îngustă, încât e loc doar cât să pui piciorul… în dreapta hăul cel mai mare, în stânga alt hău… Pentru prima data mi e frică să mă uit în jur… nu mă mai interesează frumusețile naturii… mă concentrez doar unde să pun piciorul… noroc de niște jnepeni, mă țin de ei… Nu știu cum, dar biruim și creasta asta… respir ușurată… drumul ce urmează e ușor, drept… o iau înainte, sunt și eu prima… !
Vorbesc în gând cu Călimanii și le spun că îi iubesc și că sunt atât de frumoși… Nu apuc să mă bucur prea mult că hop… urmează iar o coborâre abruptă și lungă… atenție mare… o răzbim și pe asta și dăm în drumul Via Maria Theresia, celebrul traseu de maraton montan.
De aici urmeaza drum de coasta lejer… poieni, jnepenis, pâraie, izvoare… bem apă rece și proaspătă… drumul e lin, priveliștile minunate… dar oare cât mai avem… ? Vedem urme proaspete de urs.. Dan zice că-s de veveriță… umor negru… în fine, merg cu fluierul în gură… ne facem simțită prezența, nu vrem să avem surprize… unii chiuie, alții cântă ceva… Deja oboseala pune stăpânire pe mine… picioarele mă dor, genunchii nu mă mai țin… mai mănânc ciocolată, glucoză să capăt plus de energie… și mergem și mergem… cât de lungă o fi coada asta a Pietrosului … ? Vedem iar lacul, acum e in stânga noastră… revine aceeași întrebare… ce lac o fi ăsta… ?… o fi Iezerul Călimanilor … ? Nu știm !
Îmi fixez ca reper Cariera… acum toată nădejdea mea e s-o văd… Dacă văd cariera… e ca ți cum am fi ajuns… mai mergem și mergem… și deodată… Cariera e in fata noastra … Bingo ! Dan ne incurajeaza… acuși trebuie sa ajungem la Fereastra și de acolo nu-i decât un fleac până la mașină ! Mergem din ce în ce mai greu cu ochii după Fereastra Vieții… poate după curba asta, încă o curbă, și nicio fereastră !!! Urcăm, coborâm, iar urcăm… nu înțeleg de ce tot trebuie să coborâm ca să urcăm din nou… Monica zice că să se hotărască o dată și drumul ăsta !…
Drumul nu se mai termină… se lasă noaptea… fereastra nicăieri ! Într-un final Dan ne zice că a văzut Fereastra ! Eu n-o văd, dar îl cred, nu am timp să mă uit după ea… trebuie să merg… trag cu greu de mine… Se lasă noaptea de-a binelea… ne punem frontalele… Ajungem la Fereastră dar nu-mi mai pasă de ea… o ignor… cu ultimile puteri mergem mai departe. Vedem un indicator.. 30 minute până la carieră… super, o veste bună în sfârșit ! Dan îmi zice… sunteți obosiți și o să coborâți greu… o să dureze mai mult… Coborâm… întuneric beznă… nu mai vedem semnele, călcăm prin apă… ce mai contează … la fiecare pas urlu de durere din cauza genunchilor…
Merg și plâng, dar merg .
Îmi zic în gând… de unde naiba a mai apărut acum și coborârea asta pe lângă Carieră ???? Că dimineața nu era! … Bezmeticărim prin noapte… Dan merge în față… mă bazez pe el… mă gândesc… ce băiat, ce băiat… bun de pus la rană ! În sfârșit , epuizați la maxim ajungem la mașină. Sunt salvată! Ce odisee! Un traseu superb… cam lungă coada asta a Pietrosului… 24 km pe care i-am parcurs cam in 9 ore.
Monica: Pietrosul Calimani, un vârf râvnit dar și la care mă gândeam cu teamă. E noiembrie, la 5 e deja întuneric, mai ales în pădure, poate e deja zăpadă și urcușul va fi greu, zic unii, ultima parte e destul de dificilă, zic alții. Îmi răsună în cap vorbele lui Dan: cine merge cu mine va duce traseul la bun sfârșit! Prognoza e buna, va fi soare … important e sa fie vizibilitate când ajungem sus.
Pornim cu entuziasm, la 8.40 suntem în traseu. Vârfurile sunt în nori, dar e încă devreme. Cucerim prima reduta: Negoiul Unguresc și pornim spre Pietros. La baza lui gândul mă duce la Retezat. Ăsta e dificil?! Dupa 3 ore de mers, efortul e răsplătit pe deplin! Norii s-au risipit, se vede până hăt în zare. Vantul e rece și puternic dar chiar nu contează. Ne întoarcem pe la Coada Pietrosului și apoi pe Via Maria Theresia.
Creasta e o minune!
Seamănă cu Piatra Craiului. Mi s-a spus că traseul de întoarcere e lung dar peisajele merită din plin. Chiar e lung și parcă nu se mai sfârșește. Coborâm cu atenție prin zăpadă, apoi urcăm și tot urcăm prin pădure, prin jnepeniș. Ochii sunt atenți la drum dar nu uită să se ridice și în sus, să cuprindă toată măreția din jur.
Eterna întrebare se aude din ce în ce mai des: cât mai avem? Mai avem un pic, normal! Cariera încă nu se vede, picioarele sunt din ce în ce mai grele. Aprindem frontalele până la urmă, mergem prin apă, nu mai contează. Cariera de sulf atât de luminată la plecare acum e o umbra. Dupa 9 ore, ajungem cu bine la locul de plecare.
Mulțumiri speciale lui Dan, cel care a avut grijă ca tot grupul să se bucure de acest traseu.