Marile Speranțe versus Porțile Închise
By Gianina Paun
Retezat-ul cel cu ochi albaștri e o invitație de nerefuzat, chiar dacă pare la capătul pământului. Noroc cu mini- vacanța de Sf Marie și calendarul bine pus la punct…că noi suntem mereu pregătiți de plecare – chiar cu o zi înainte.
Furăm startul, cu gândul să prindem loc la Bucura, unde, se știe, de Sf Mărie e bal mare în sat. Satul Bucura. Bonus, ceva aniversare a Parcului Național Retezat, concert și proiecție de film…prima noapte ne găsește deja la Alba Iulia, unde somnul e scurt și emoțiile mari – avem cu noi un nou aspirant, dornic să (ne) descopere munții, așa că…
pe locuri, fiți gata, START!
Sutele de km sunt pe final, asezonate cu muzică bună și veselia nelipsită. Scurt popas la Clopotiva, slalom prin curbele ce duc către Barajul Gura Apelor și o mare uimire să vedem drumul proaspăt asfaltat. Ultimele dăți când am fost pe aici…cam așa suna multe din amintirile ce se rostogolesc în prezent și colorează schimbul de povești. Cei care vin pentru prima dată se mulțumesc să ne asculte, curioși. Urcăm și ultima porțiune de drum, cea care ne dădea fiori, e bine, e foarte bine, au urcat chiar și mașini mici – parcarea e plină ochi, coada se întinde pe niște km. Găsim totuși loc aproape de parcare, semn că norocul e de partea noastră, cum aveam să ne mai convingem ulterior…
Dacă ați mers cu cortul…știți cum e cu echipamentul, strictul necesar și „nu mai am loc de nimic în rucsac”. Dacă nu…imaginați-vă că strictul necesar pentru 4 zile pe munte înseamnă minim 14kg maxim 20+ kg…asta după ce am mai renunțat la una alta, am mai băut din apă, am mai mâncat din bomboane…și, la deal.
Trecem puntea și urcăm agale, bucuroși că nu sunt oameni prin pădure, ba chiar unii coboară. Mai o zmeură, mai o afină, mai o vorbă de duh a la Adina, mai o întrebare din categoria „mai e mult?” Și suntem aproape de Bucura – aproape adică mai avem 3 pante de urcat.
Iaca și Lacul, panoramă ilustrată în multe culori, corturi peste tot – stabilim cartierul general astfel încât să aibă și cei care vin după noi loc, arboram bannerul și ne pornim, doar nu am ajuns mai devreme să stăm în tabără…
Lacurile cu nume de fete par nestemate aruncate la întâmplare între culmi colturoase – Ana câștigă, căci echipa noastră e A-team: Adina, Adelin, Anda, Ana si Alincăt. E pace, e cald, e albastru, e liniște – ce ne-am putea dori mai mult?
O marmota, măcar
Zile de concediu mai multe
Un pic de răcoare
Semnal la telefon…
Glumesc, pe jumătate. În tabără, grupul se completează încet încet, se fac planuri pentru ziua de mâine, ședință tehnică, zumzet și, de niciunde, ceva discuții despre „suflete pereche” – dacă există, unde sunt? Câte sunt? Și de ce nu le întâlnim la tot pasul, de ce tre să mai și „muncim” pentru ele?
A doua zi…căutăm răspunsurile pe traseu. După o noapte rece și cam fără somn, cafeaua fierbinte din fața cortului este o binecuvântare – însă ne ajută să plecăm la timp, căci ne așteaptă o zi lungă și multe „minuni”.
Nu mai știu a câta oară sunt în Retezat – amintirile se amestecă și realizez că fiecare tură a fost de poveste și la pachet cu capriciile vremii. Tura cu cățeii, Cosmin și Corina, când ploaia ne-a alungat și am ajuns pe plajă la Krapets. Tura cu fetele, când abia ce-am ajuns la Bucura și ploaia, fulgerele și codurile ne-au alungat…ghici, tot pe plajă, la Corbu. Aventura copiilor din Award. Tura cu prietenii Albatroși și emoțiile până la cer…fiecare din ele și toate la un loc, fac din Retezat un loc aparte, unde revin nu doar pentru splendoare și măreție, cât pentru povești și cine sunt eu acolo, între piatră și ape, între vârfuri celebre și șei fără nume, între culmi și prăpăstii fără fund…
Sunt ani, de când nu mă mai fascinează vârfurile, nu mă mai preocupă poza de vârf și clipa aceea de glorie (efemeră). Firește, avem nevoie de obiective, de pași în realizarea lor, dar…ce frumoasă este călătoria! Oamenii cu care te însoțești, aerul tare ce te amețește, umbra pădurii și lumina poienilor, ascuțimea stâncilor neclintite și atracția irezistibilă a potecilor ce șerpuiesc alene, deschizând orizonturi nebănuite…
Traseul anunțat ne-a activat pe toți, și pe cei dornici de vârf sau la prima întâlnire cu înălțimi de 2500+ și pe cei care au mai fost și pe cei care au mai fost, dar în altă parte. Am purces, astfel, pe Peleaga și pe Păpușa, bucuroși că nu e lume și putem face poze, posta și respira în voie. Am bătut la Porțile Închise și le-am traversat cu ceva emoție, ca prima dată – cu simțurile ascuțite, cu ochii mari de uimire, privind la hăul cu fund de smarald, unde Tăul Țapului ne-a întors privirile, în felul lui inedit.
Pauza de lac a fost un bun prilej de a ne trage sufletele, de a admira Retezatul la 360 grade și, de ce nu, de a ne întoarce către noi, într-un moment de reflecție…căci, adeseori, după ce ai făcut tot ce ți-a stat în putință, „porțile” e bine să rămână închise, să nu le tulburi liniștea sau haosul, să nu ceri și să nu aștepți. Căci uneori, nu sunt pentru noi, alteori mai târziu este prea târziu. Și nu e niciodată prea târziu, atâta vreme cât rămânem vii…
E cald și senin, cu adieri de vânt ce mai răcoresc atmosfera. Urcăm, coborâm, urcăm, urcăm, facem pauze și mai urcăm un pic. Cum sărăcie, că de.acum suntem pe coborâre…și cât mai avem! La Galesul facem pauză de masă, s-a înnorat și ne e frig (of, Doamne, mereu suntem nemulțumiți, vorba cuiva). Ne ajunge din urmă Lucian, care e din alt film și are altă viteză. Pornim, cu gândul la următoarele urcări, căci…cum altfel să coborâm după ce am stat atâta cu capul în nori?!
Valea Rea e acoperită de nori, într-un joc cu lumini și umbre fascinant, ce-mi abate atenția de la o nouă urcare pe Peleaga – aproape a trecut ziua și mă mir de ușurința cu care ne-am mișcat, semn că uneori, greul pe care ți-l amintești a rămas acolo, în trecut, iar astăzi și inima și umerii și picioarele poartă alte „poveri”, cu mai multă încredere, cu mai adâncă răbdare și mult mai multă seninătate.
Ziua cea mai lungă sfârșește în satul Bucura, în același zumzet animat de vioara și pianul invitate la concert. Apă și Talpă, filmul documentar dedicat Via Transilvanica ne ține aproape și ne bucură la fel de mult ca prima dată – am fost și noi pe acolo, o să mai mergem, până la capăt, împreună.
A treia zi…după tradiționalele frig, nesomn, cafea…ne propunem o zi relaxantă – mergem la întâlnirea cu Judele, apoi odihnă la Ana la lac.
Nu înainte de a mă minuna de câte opțiuni de trasee sunt – din cei 20+ câți am fost în tură, fiecare a parcurs unul sau mai multe trasee, după dorință, ceea ce îmi pare o mare reușită – Tavi & echipa sa au mers pe neconvențional, the hard way, cu rucsacul mare în spate, Monica, Elena și Camelia au făcut vârfurile și bucata de creastă, Ovidiu, Mădă și Viorel au plusat cu Retezatul și bucata de creastă iar alții s-au bucurat de concert și peisajul de la lac…
Pentru mine, Judele este cel mai cel…drept, aspru, fascinant, provocator, colțuros, dar incredibil de atrăgător – l-am regăsit, după urcarea pieptisa până în șa, poate mai blând, mai accesibil și mai expus „hoardelor” de turiști dornici de poze reușite. Căci priveliștea îți taie respirația, vântul îți biciuieste ego-ul aducându-te la stadiul de ființă fragilă și insignifianta, la scara Universului, iar lespezile ascuțite te silesc să îți găsești echilibrul…
La coborâre, cei care au vrut mai mult, au continuat să urce, au bătut și la Poarta Bucurei, au trecut în palmares și alte vârfuri, iar la final, ne-au surprins plăcut cu cafeaua de la ora 5, pe noi, cei „leneși” care ne-am relaxat pe malul lacului, în compania marmotelor.
S-ar mai putea spune multe despre o astfel de drumeție, cu siguranță există cel puțin o variantă a poveștii, pentru fiecare participant…însă, suntem „datori” a ne scrie propria poveste, indiferent sau ținând cont de ce se întâmplă în exterior – bucuria de a fi în mijlocul oamenilor începe cu bucuria de a fi (cu) noi înșine. Frumusețea e mai întâi în ochii și sufletul privitorului. Căldura vine din interior și caută loc către cel de lângă noi. Sub cerul înstelat, suntem la fel de vulnerabili și goi de orice măști, un fel de copii uitați de capul lor, vânând fericirea la fel cum vânăm perseide. Efemere și ele, efemeri și noi, dar unici în trecerea noastră…
Câtă frumusețe pot cuprinde ochii noștri larg deschiși?
Câtă tristețe poate ascunde sufletul nostru, atent ferecat?
Câtă căldură poate ascunde îmbrățișarea aceea pe care nu știm să o primim?
Câtă speranță putem păstra, după ce toate se vor fi destrămat în tăcere?
Ce rămâne, după ce focul s-a stins?
Cine rămâne, după ce piesa a luat sfârșit?
Încotro ne îndreptăm, după ce ne întoarcem de pe drumuri ?
