Nici nu mai știu cum a început.
Oare ?!
A început anul trecut, când ploaia ne-a alungat din Retezat și am sperat la un munte mai uscat și mai blând, hai să fie Făgărașul, că de mult nu ne-am mai întâlnit. N-a fost el, căci ploile s-au pus de-a curmezișul dorințelor mele, iar dorul a luat forme nebănuite, bântuind hai hui prin alți munți. Nu mă plâng, dar Făgărașul…
A venit, ca multe din lucrurile bune, când nu era în plan – când nu era nici măcar așteptat, nici măcar loc pentru el nu aveam în calendarul ticsit cu evenimente. Să fie primit, zic, căci a fost ce trebuia și mult peste.
Tura de vară a Turistorilor nu e așa o chestie simplă. (O fi oare ceva simplu în ceea ce fac ei? Mai studiez și vă țin la curent…). Necesită atenție, organizare, idei…alegerea zonei, planificarea traseelor pe zile, unde se pune sau unde se mută tabăra, cine de unde vine, cine ce mănâncă (nu,nu, asta e grija noastră, de fapt, dar se potrivește cu organizarea lor). O poveste întreagă, pe care o să v-o spun când o s-o cunosc, pe de-a-ntregul.
Azi, prima “bucată” – Făgărașul. De fapt, prima bucată de Făgăraș…
Și nu oricum, ci la cort, lângă Lacul Capra – da, da, minunea aia de loc verde/albastru pe care sufletul meu încă îl ține minte de demult.
Aici, aș putea să dau oleacă din casă, cum ne-am organizat noi, trei Doamne și toți trei, cei din Piatra Neamț (cum, doar atâția sunteți? a întrebat mirat Bogdan. Da da, puțini și buni, că de când avem 2-3 evenimente diferite pe week-end, rar ne mai vedem la ochi om cu om și tânăr cu liber!)
Bagajul…o Odisee nescrisă.
N-am mai plecat de o lună jumătate cu rucsac în spate și cort pe deasupra. Uit multe, mărunte și colac peste pupăză…bocancii. Hai, înapoi. Bine că n-am ajuns așa departe. De la capăt.
Buun, o dată porniți la drum, nu mai contează ce am uitat. Pe drum, obiective diverse, dar gândul meu e deja lăfăit pe iarbă, lângă lac.
Până la lac, e Transfăgărășanul.
Norii. Ploaia? Ceața. Și temperaturile astea ciudate, ce-mi fac pielea de găină. Și bagajele. Odată găsit locul de mașină, și lung și lat și numa bun pentru băieții noștri (de fapt, mai mult ai lor, noi avem doar unul, de leac) pornim – ne fixăm întâi bine pe picioare, căci cele 16-18 kg ale rucsacului ne aduc subit cu..picioarele pe pământ. Fix ce trebuia, v-am zis io!
Urcăm către Capra, drept în sus. Și repede, cel puțin unii. Căci se adună nori și vântul bate dușmănos. Nu mă plâng de frig, deloc, la gândul temperaturilor ce încing orașele. Și nici nu mă grăbesc, cum aș putea :)?
Deal, deal, curbă de nivel, deal, coborâre și iaca lacul. Mai sunt 2 corturi, ceea ce ne face să căutăm atent cele mai bune locuri de cort, pentru tabăra noastră de 3 corturi. Hai 4. Da’ unu e mic, nu se pune. Nu se pune singur,ce-i drept.
Așa că, pe un vânt aspru ce ne fâlfâie pe de-a-ntregul, punem corturile, amenajăm tabăra și facem focul. La primus, pentru prima tură de paste. Ajung și Timișeștii, o dată cu ceața și în pas vioi în ciuda rucsacurilor uriașe în care au numai minunății, brânză bună, pâine aproape caldă de la Curtea de Argeș, o slană neaoșă și restu…mărunțișuri.
Ședința tehnică e scurtă și la obiect – la somn, mâine e o nouă zi, mergem unde ne lasă vremea.
Și a fost ziua întâi.
Vremea, după suflet, cică. Oleacă de vânt, cât să-mi zboare cât colo și șapca și ochelarii nou-nouți și cât să nu ne auzim între noi. Oleacă de nor, cât să nu uităm cum ne ardea soarele cu puțin în urmă. Oleacă de albastru, cât să iasă pozele perfect. Oleacă de soare, cât să ne vină inima la loc, că doar n-am bătut atâta drum degeaba.
Ați înțeles voi. Vremea e perfectă, noi suntem niște mofturoși. Îi dăm la deal, cu strategia care a funcționat și astă iarnă, pe viscolul cel mare – pași mici. Hai pe Iezerul Caprei (2417m), uite ce aproape e. Și e în drum. Și s-au deschis și zările, în semn de bun venit pentru ”boboci”, cei care și-au dorit chiar mai mult decât mine să ajungă aici. O ascult pe Gabi cum povestește și trăiesc și eu bucuria ei de a fi, în sfârșit, în Fărăgaș. Cu oamenii potriviți. Lucrurile se întâmplă atunci când suntem pregătiți pentru ele, cică.
Hai și pe Lăițel (2390m). E și el în drum, după niște văi și niște coame înierbate și niște peisaje de ne lasă fără glas – nu pentru mult timp, căci văile răsună de zumzetul nostru. Înșirați peste spinări de piatră, nori jucăuși și petice de iarbă aproape uscate, noi înșine pete de culoare în mișcare.
Acesta nu este un jurnal de tură. Nu am date tehnice, timpi, ponturi, informații după care să vă orientați. Doar amintirea unor zile faine de tot și o poveste ce poate să fie diferită de ce s-a întâmplat în realitate, pe care o împărtășesc după niște luni. Iertate fie-mi uitările.
Făgăraș-ul trebuia să ne fie tura de antrenament pentru Tour du Mont Blanc. Drumeția aceea în care să ne cunoaștem, să ne închegăm ca echipă, să ”reglăm” sau să ”ungem” ce nu funcționa optim,să ne calibrăm echipamentul și bagajele, să ne identificăm nevoile și punctele slabe. Trebuia. Așa cum vom vedea în altă poveste, lucrurile se mai așază și din mers, într-un fel sau altul.
Cert e că Făgăraș-ul ne-a fost antrenament mie și Gabrielei.
Dar, și un număr infinit de momente în care am zis că eu acolo rămân, întinsă pe jos, așteptând vârfuri mai line și trasee mai scurte. O mie de întrebări și mirări, ce caut eu acolo și ce-mi (mai) trebuie mie vârfuri și creste și transpirație și atâta greutate, nu mi-a ajuns?! Descumpănire și strâns din dinți, să-i ajung pe cei care erau peste șapte dealuri și șapte văi. Bucuria simplă a popasurilor și a momentelor de liniște totală, când am fost atât de aproape de cer. Un amestec de neînțeles de ”nu mai pot-uri” cu ”nu mă mai satur de atâta frumusețe”. O dulce uitare a greului ce mă face să privesc mereu, mai departe de of și vai, către alte drumuri și alte uimiri.
Hai și la Călțun și vedem acolo, cum e vremea…vedem însă versanții de piatră și lespezile neglijent aruncate, străjuind oglinda turcoaz a înțeleptului Călțun. Aici ne-am răcorit picioarele obosite, aici ne-a avertizat Salvamontul că vine furtuna din urma noastră, acum mulți ani, aici a înnoptat atunci ultima dată Zsolt.
Dar, drumul nu se oprește aici. La răspântie, băieții lor aleg scurt Strunga Dracului. Al nostru…Strunga Doamnei. Cine a ieșit mai câștigat? Să vă spună ei. Ce pot eu să vă spun…e că a fost intens. Atenție, concentrare, minte limpede și inimă ușoară, aici și acum. Bonus, doi căței negri ce ne-au însoțit până pe Negoiu. Pe care…ll-am găsit la fel de năzuros, îmbufnat de-a dreptul și învăluit într-o ceață deasă și deloc primitoare. Așa că…l-am lăsat să își revină și…am plecat.
Ce departe mai stăm – a fost gândul cu care am făcut cale întoarsă. La Călțun am făcut pauză de revitalizare, în dulcele stil românesc, după care am lăsat în urmă cețurile și frigul, revenind la pante, flori, creste înverzite și atent desenate cu migală la linia orizontului. O cină caldă și un apus perfect (surprins de Cătălin în șaua Caprei) ne-au făcut să uităm de frig și au completat ziua, trimițându-ne la somn, din nou, fără planul pentru a doua zi.
Și a fost ziua a doua.
Relaxarea de a nu avea un plan precis vine la pachet cu ideile – mai o muchie, mai o creastă, mai un nemarcat, ce dacă nu au mai mers pe acolo ca mușchetarii, de douăzeci de ani? Această dilemă, a ideilor neconvenționale și provocatoare pentru noi (oamenii de rând) este tranșată scurt de Nadia și ploaia generoasă din zorii zilei.
Ați vrut drumeție pe muchie? Luați de aici, cu apă, că tot e secetă.
Așa că, stăm cuminței în corturile noastre, până se oprește ropoteala (mai puțin Cătălin, norocosul locatar al cortului minuscul ce îi îngrădește libertatea și îl inspiră să găsească soluții inedite, adaptate la ”spațiile mici”). Dar, se face aproape senin, mai ales în sufletul nostru. Așa că pornim încrezători în cealaltă direcție, căutând zmei, feți frumoși (mai ales eu) și alte povești. Căci muntele acesta este de poveste, astăzi, una învăluită în cețuri și lumini și umbre. Pe fundalul verde crud al pajiștilor alpine ce străjuiesc hăul, frate bun cu grohotișul răsfirat altundeva decât pe potecă. Suntem aproape singuri, aproape stingheri, fiecare în universul lui – flori delicate și picături de rouă îmi pironesc privirea în acum și aici. Am rămas în urmă, firește, dar nu e grabă. Ne reunim la Fereastra Zmeilor și lăsăm în urmă cețurile, la 3 pași de moarte. Nimic de speriat, sunt șufe și lanțuri, e veselie și splendoare de jur împrejur – la ce bun să te mai grăbești? Continuăm pe curbă de nivel, cu ochii pe cioporul de capre de vis a vis și ele, cu ochii pe noi. Câtă indiferență J.
Nu știu când ajungem la o altă urcare în creastă – nu, astăzi nu le-am mai numărat, urcările și coborârile, doar m-am mirat, în continuare, de lentoarea și relaxarea cu care mă mișc. Bine că nu m-au lăsat acolo!
Odată ajunși în creastă, la monumentul lui Richard Nerlinger, cerurile s-au deschis, lăsând loc spectacolului fascinant al norilor. De neratat, astfel încât rămân pe loc, tolănită în iarba generoasă, cu gândul unei ședințe cu mine – una de relaxare, clar. Nu râdeți, că nu-i ușor nici să stai așa, pur și simplu. ”cum, să ajungi până aici și să nu urci pe vârf?” ”vârfuri n-am mai urcat eu?” Mno, ați prins idea. Grupul a urcat Arpașul Mare, era și păcat să nu. Am văzut pozele, splendid, vi le arăt și vouă. S-au întors la mine, la un moment dat și…înapoi către casă (credeam eu).
Drumul la întoarcere s-a animat, o dată cu îmbunarea vremii. Ce face o rază de soare cu sufletul omului, cum ar spune unii. Sau cu peisajul. Cu verdele, cu florile, cu piatra lucioasă și zgrunțuroasă. Cu crestele ascuțițe și cu muchiile ce se ițesc vesele precum ispita în viața omului. Cu poteca ce te poartă cât vezi cu ochii. Și, fără să știi aproape…te trezești că urci, deasupra ”casei” pe alt vârf, al Caprei. Seninul cucerește și curăță văzduhul, de jur împrejur, căldura și lumina aurie a apusului ne învăluie blând, transformându-ne în copii uitați de capul lor, ce se joacă cu umbrele, cu razele, cu aura, cu Gloria. Cu Gloria cea misterioasă ajungem și la Vânătarea lui Buteanu, unde are loc altă ședință, foto de această dată. Un apus de poveste, un vânt ce ne închide gura (slavă Domnului), o tihnă deplină și restul…frumusețe de nedescris.
Alți nori, alte umbre, alți noi, căci nu ai cum să te întorci la fel, după astfel de exepriențe, după ”atingerea” transformatoare a muntelui…
P.S. Jumatea mea de poveste se oprește aici. Căci ”gândirea împiedică acțiunea”, vorba unui clasic în viață, iar eu am ales rațional, o dată în plus. Ce vremuri! Din fericire, există mereu o dată viitoare, atâta timp cât muntele nu se urnește de acolo, atâta timp cât am prieteni, atâta vreme cât ei au idei – iar din această ”combinație” ies întotdeauna povești faine.
Până când ne vom revedea…
