Nici nu știu cum să încep povestea drumeției de sâmbătă. E greu.
Ar fi o variantă așa, dar nu prea îmi place:
- Lucian, mergem sa vedem rhodondendronii?
- Unde? Rodnei?
- E o idee bună. Acolo știm sigur că sunt. Dar e departe. E mult de condus.
- Dormim la Vladimir la Camping. Plecam de sâmbata seara și duminică după traseu ne întoarcem.
- Călimani cum îți sună? Întreb eu.
- Dar sunt rhododendroni acolo?
- Cică sunt. E mai aproape.
- Măcar să putem merge, bine că avem de unde alege.
Sau așa, dar nici așa nu îmi place.
- Lucian, rhododendronim si noi ceva in weekend?
- Nu cred, noi facem un Ceahlău.
- Când, sâmbătă sau duminica?
- Nu știu încă. Vorbim
- Eu cred că vreau un Călimani pe bicicletă. Visez de mult la el. Duminică.
- Aș merge și eu, dar … nu cred.
- Să văd cine poate să vină. Sper să nu merg singur.
Dar cel mai potrivit e începutul ăsta.
Vineri dimineața m-a sunat Iura, un prea tânăr prieten bucureștean, aflat cu prea tânăra lui prietenă pentru câteva zile in Neamț.
- La noi s-a luat curentul. Putem veni la tine acasă să lucrăm? Tu ai curent?
- Nu știu, aveam de dimineață, cred că am și acum. Oricum da, du-te. Găsești tu o cameră să lucri. Unde sunteți?
- În drum spre tine.
………………. După amiază când ajungem și noi acasă, Iura mă intreabă:
- Ce faci mâine? Mi-am luat niște bocanci mișto de munte și vreau să îi probez.
- Eu duminică mă gândeam să fac o tură, nu mâine …
- Duminică noi plecăm spre casă.
- Hmmm, stai să văd. Narcisa? Pot să merg mâine să văd rhododendronii? Și Iura vrea, de asta a venit, dar el nu poate duminică că pleacă acasă…..
- Pâi bine dar ………. (nu pot reproduce în totalitate răspunsul ei)…
- ………… mai bine du-te și nu mă încurca!
Și m-am dus.
Călimanii și ai săi rhododendroni.
Indiferent de cum a început tura, cert și sigur e că sâmbătă la 7 dis de dimineață eram în drum spre Iura. Aveam senzația aia de copil fugit de acasă să joc mingea pe maidan chiar dacă știam că voi fi pedepsit la întoarcere că nu mi-am făcut temele. Mai țineți minte? Prietenii știu ce zic. La 8 eram cu Iura și două biciclete în drum spre Călimani, doi fugiți de acasă.
Pentru grupul nostru, o drumeție normală în Călimani înseamnă așa: o cazare undeva în Gura Haitii, un circuit ușor pe la cei 12 Apostoli sau unul mediu și lung, cu mașina până la carieră și jumătate de creastă cu Pietrosul Călimanilor și Negoiul Unguresc. Din când în când mai ajungem și la cabana meteo de pe vârful Rețitiș. O singură dată am fost în explorare, o echipă mică, pe cealaltă jumătate de creastă, cea cu Iezerul Călimanului sau Călimanul Cerbului. Alte zone, precum Bistriciorul sau partea sudică a acestor munți, ne sunt încă necunoscute. Întotdeauna îmi place sa aleg trasee pe care nu am mai fost, chiar dacă sunt mai puțin spectaculoase sau mai lungi sau mai ciudățele. Necunoscutul poate aduce cu sine și niște surprize, dar mă consider suficient de pregătit, echipat încât să le pot rezolva.
De data asta eu am ales să explorăm și să biciclim prin partea de sud, adică pe la cabana Lomaș, Lacul Iezer, vârful și cabana Rețitiș, cascada Lomașița, refugiul Lomaș.
Dar ce mi-a plăcut cel mai mult și mai mult a fost că nu am avut parte de întrebări precum:
- Ce traseu facem? Cât dureaza? Cât mai avem?
- Cum e vremea? Te-ai uitat? Ce facem dacă plouă?
- La ce oră ajungem? Eu mi-am luat doar un sendviș, am crezut că facem doar o plimbărică!
- Găsim apă pe drum? Că eu am doar o sticlă de jumate.
- Ăsta e traseul? Ești sigur?
- Ajungem pe lumină? Nu am frontala la mine.
Nu am avut un rucsac mare, dar aveam în el geaca de vânt și ploaie, tricou de schimb, mâncare, apă, frontală, baterie externă, fluier, telefonul, folie de supraviețuire, trusa de scule pentru bicicletă. Inclusiv cameră de rezervă și hârtie igienică.
Am început să pedalăm pe la zece și jumătate. După doar doi kilometri simțeam deja nevoia unei scurte pauze, dar ajunsesem la celebra cabană Lomaș, pe care voiam oricum să o vizitez, să o trec în portofoliul personal de pensiuni unde să vin la un moment dat.
Intrăm în curte și mă așteptam să văd o cabană veche dar frumoasă, cu o prispă modestă. Ce văd însă? O vila nouă din lemn rotund cu două etaje, ciubăr, saună, foișor și grătar, terasă acoperită. Undeva mai într-o parte niște anexe și o clădire în construcție. Apare și responsabilul, care ne răspunde politicos la întrebări, am făcut chiar și turul camerelor împreună. Am descoperit un interior modern, camere cu băi, bun gust. Încăpem lejer 23 sau dacă ne place mai înghesuiți chiar și 30.
Ce am mai aflat? Că pensiunea se numește “Vii la Munte” iar cabana Lomaș este una din anexe. Și că se poate sta și în cabană dacă nu încăpem în pensiune, că sunt proprietari diferiți care vorbesc între ei. Deci avem loc, oricâți vom fi. Căci va veni și vremea când vom fi acolo!
Vremea a fost excelentă pentru că cei câțiva nori de ploaie ne-au ocolit. Am ajuns la peste 2000 de metri pe un drum foarte bun, fie pe bicicletă, fie împingând la ea, fără să găsim urme de orice fel de urs. Am fost depășiți de câteva mașini toate cu gardă înaltă. Chiar prea multe pentru gustul meu, dar eram pe un drum pietruit și cu șanse foarte mari de a fi asfaltat și de a fi numit, cel mai probabil, Trans-Călimani. De la Toplița la Gura Haitii. Ba chiar ne-a depășit și o mașină mare a armatei, modificată pentru a transporta mulți pasageri, care ne-au salutat și încurajat. Noi pedalam din greu și ne întrebam unde se duc.
Am descoperit pe drum un izvor mare de tot, ca pentru uriași. Nu aveai cum să bei apă din el fără să te uzi. Ocazie cu care ne-am refăcut rezervele iar Iura a observat că eu nu prea am băut apă. Și avea dreptate, așa că, vrei nu vrei Tavi, bea apă!
La un moment dat am ajuns pe creastă, de unde am văzut fosta carieră de sulf de pe ce a mai rămas din Negoiul Românesc, chiar și Gura Haitii, în plan mai îndepărtat, chiar și drumul, viitorul Trans-Călimani, cu exagerat de multe serpentine, încât te întrebi daca chiar este un singur drum. Am văzut și câteva pâlcuri de rhododendroni, dar care nu se pot compara cu prea-întinsele pajiști din Rodnei, Bucegi sau Ciucas. La capitolul ăsta, Călimaniul mai are de muncă.
Am ajuns la un loc amenajat pentru popas, probabil si camping, izvor, indicator cu 10 minute spre lacul Iezer. Și mulți, prea mulți turiști care ne felicitau pentru reușita noastră de a ajunge aici cu bicicletele. Aha, deci aici au ajuns turiștii din fosta mașină a armatei …
Lacul Iezer este un pic pleonasm. Căci iezer tocmai asta inseamnă, lac adânc, de munte. Pleonasm sau nu, acest iezer este frumos, nu prea adânc, înconjurat de jnepeni, limpede și rece. Am găsit un alt izvor unde iar mi-a amintit Iura că trebuie să beau.
De pe vârf, de pe Rețitiș, am identificat vecinii săi apropiați: Pietrosul Călimanilor, Bistriciorul, Rarăul, Giumalăul sau vecinii ceva mai îndepărtații: Rodnei și Ceahlău. Ne-am întors bineînțeles pe alt traseu și bineînțeles că am reconfigurat traseul de câteva ori pentru că, surprinzător, cu bicicleta la vale mergi mult mai repede decât la deal. Ești ca pe autostradă, când ratezi o ieșire și nu te poți întoarce, iar Waze te anunță calm că drumul se lungește cu câțiva kilometri și ajungi mai târziu…
Un singur sfat mi-a dat Iura, în afară de cel cu hidratarea. Dacă mai aleg pe viitor trasee pentru bicicletă, să fiu sigur că poate fi parcurs în întregime pe bicicletă, nu cu ea în spinare. Probabil avea legătură cu faptul că ni s-a terminat brusc drumul pietruit și câțiva kilometri am mers doar prin poieni mlăștinoase sau cu bolovani, sau pe cărări de pădure cu copaci căzuți și care trebuiau ocoliți sau săriți. Drumurile de TAF cu mult noroi pe ele erau parfum.
Indicator de cinci minute până la cascadă. Și ce cascadă! O bijuterie cristalină în mijlocul unei păduri destul de sălbatice, neumblată și deasă.
Deja puteam merge călare, drumul era mai practicabil, mai domol. Am ajuns și la refugiu unde am luat o pauză scurtă de rehidratare. După ce am plecat am realizat că am pierdut drumul marcat. Ne-am dat seama la un moment dat că eram complet în afara traseului turistic, iar întoarcerea la refugiu, la deal, nu era deloc o opțiune viabila. E ca și cum pleci din Piatra spre Vamă iar în Bacău îți dai seama că ai uitat să stingi lumina în baie. Ce faci? Te întorci? Dă-o încolo de lumină, dă-l încolo de marcaj, ne descurcăm și fără!
M-a durut capul de la câte zdruncinături a suportat, bietul de el, mai ales că nu deblocasem suspensia de pe furcă. E cam greu să mergi cu bicicleta pe trasee turistice care nu sunt marcate cu acel c specific traseelor cicloturistice, cu suspensia blocată. Iura ar fi spus că e din cauză că nu am băut suficientă apă.
Am ajuns înapoi la mașini la 19.30 plecați de la 11. A fost prima tură serioasă, mai lungă, la peste 2000 de metri altitudine cu bicicletele. 34 de kilometri pe care i-am numărat abia acum, la final. 1200 metri nivel urcați în total, aproape 9 ore. Nimic nu a fost temeinic planificat, de exemplu Iura a aflat că vom merge cu bicicleta abia dimineața, când l-am luat de acasă. Singurul plan era să plecăm, să lăsăm mașinile undeva, să ajungem pe vârf cu bicicletele pe-un drum și să ne întoarcem pe altul la mașini. Și să vedem măcar câțiva rhododendroni!
Hai noroc și la mai multe ture cu bicicletele!
