Atâta drum pentru o stâncă. Burlei

Motto by Cătălin:

“Sub o stâncă neagră, lâng-un… păducel
Stă al nostru Tavi și grăia astfel:”

Atâta drum pentru o stâncă? O fi ea a Burlei, dar …

Dar să o luăm cu începutul. Cu câteva zile în urmă scriam pe whatsapp așa:

Am promis și vreau să-mi respect promisiunea ca duminică merge într-o vizită scurtă dar eficientă la stânca Burlei din zona Bahrinului. Plecarea este la ora 11.30. Durata traseului e de aproximativ 6 ore, dar pot fi și 7 dacă mai stăm la soare în marea poiană a Bahrinului. Nu uitați lanternele și nici restul echipamentului.

În rest, puteți lua cu voi copiii și animalele de companie.

Voi lua și resturile alimentare rămase de la grătarul de sâmbătă … precum și băuturile non-alcoolice

Așa a sunat anunțul prin care îndemnam membrii clubului și prieteni de-ai lor la drumeție.

Am întârziat 10 minute, dar am înțeles de ce Lucian mereu întârzie când vine cu Ionică. Eu îi spuneam că trebuie sa plecăm iar el îmi demonstra prin calcule că avem nevoie doar de 20 minute să ajungem și că are timp berechet să-și facă și el o omletă, ca omul care se scoală prea de dimineață. Aș fi putut să plec fără el, doar avea și el mașină, dar apoi aș fi stat la Căprioara să îl aștept, poate mai mult decât am întârziat. Așa ca am preferat sa mă uit la el cum mănâncă și să-l întreb din când în când: Mai ai? Ești gata?

Și astfel am pornit la drum cu 15 minute mai târziu. Miki și-a luat în primire locul ei preferat  la “coada grupului”, cu tot cu stație, conform fișei postului de închizător sau măturător. Eu m-am așezat în fruntea tuturor, ca deschizător de drumuri și ca bun cunoscător de Cernegura și Bahrin.

Prima constatare a fost că s-au înmulțit drumurile de exploatare forestiera, care au cam zăpăcit cărările, dar și pe noi. La un moment dat singurul principiu după care ne ghidam era ca trebuie sa mergem la deal și să ținem stânga, prin pădure, noroaie și frunze uscate. Ne-am intrat mai greu în ritm. Pauze dese, intersecții multe, cei trei câini nu prea socializau și erau pe rând ținuți în lesă sau în brațe. Mika testa adâncimea fiecare bălți mai mare pe care o găsea în drum.

Am ratat cascada pentru ca nu am recunoscut locul în care trebuia sa ne lăsăm în stânga. Ulterior mi-am dat seama că ceea ce era pe vremuri o potecă discreta a devenit azi o mare intersecție pe lângă care am trecut.

Ajunși pe culme am realizat de ce atâtea drumuri noi de exploatare forestieră au apărut. Foarte mulți brazi înalți și cu rădăcini scurte zăceau doborâți de vânt, făcându-ne drumul și mai anevoios. Ocazie cu care am mai făcut o pauză.

Am ajuns la izvorul lui Gabor, prilej pentru o altă pauză. L-am dat exemplu pe Ionică la categoria „așa nu”. Fără rucsac, fără lanternă, fără haine mai groase, fără apă, fără mâncare … Noroc că mâncase o omletă acasă sub privirile mele atente. Descurcăreț ca întotdeauna, a scos din buzunar un pahar de plastic căpătat cu care a băut apă. La un moment dat a intrat într-un noroi destul de mare, până la glezna. Si noi am intrat, dar el, încălțat fiind cu niște pantofi sport de tură scurtă, cu vedere la glezna, părea cel mai afectat.

10 minute mai târziu am ajuns în Poiana Bahrinului unde ce credeți că am făcut? Încă o pauză!!! Dar adevărul e ca peisajul a devenit frumos, se vedea și Ceahlăul, se vedea și vestita stâncă a Burlei, am făcut și pozele de grup. Eu gândeam că dacă ținem acest ritmul, sigur ne va prinde nu întunericul, ăla ne va prinde oricum, ci răsăritul! Le-am explicat și arătat unde este stânca Burlei dar nu cred că m-au înțeles prea bine. Chiar am creionat cu degetul în aer o schiță de traseu. Ne-am lămurit cam pe unde e Ardealul, unde e sudul și unde e Bacăul. Ceahlăul se vedea de data asta, deci era evident. Am găsit o cărare convenabilă care ne-a dus până în șaua Cutului, locul de unde cele două pârâuri, Cut și Doamna, se duc unul hăis și unul cea.

Tot acum a început și partea sălbatică a traseului. Am început să urcăm pe un drum cât se poate de clar. La un moment dat, din drum a rămas doar o cărare acoperită cu frunze. Apoi au rămas doar frunzele. Mulți dintre noi spuneau cum că să ne întoarcem. Cum adică să mă întorc? Eu nu știu ce-i aia. Acum? Prea devreme. Sofia se certa cu toate crengile, spunându-le răspicat ca vrea acasă. Aplicațiile spuneau ca la doar 80 de metri în direcția aia era drumul. Într-adevăr, după ce am parcurs cele câteva zeci de metri,  după un hățiș cu rugi spinoși și un urcuș pieptiș, am ajuns.

La cărare, nu la stâncă! Stânca probabil ne aștepta cuminte la locul ei. Ionică filosoful a concluzionat: Cât sacrificiu pentru o stâncă! Sperăm să merite!

Adina. Rugați de Miki prin stație să ne oprim, ca să ne regrupăm, și ca să nu ne plictisim, facem o pauză activă… În care sunt rugați copiii de către Tavi sa încerce să afle la ce distanță se află Miki și restul grupului. Se dau datele problemei, se rezolvă problema și astfel, aflăm cu toții că erau destul de aproape de noi, la doar ”o secundă distanță”.

Nu au mai fost probleme, doar ca Sofia tot țipa că vrea acasă, Miki din spate ne spune din când în când să ne mai regrupăm. La un moment dat, zice tot Ionică, că începe să miroasă a Burla, semn ca ne apropiem de stancă. Și așa a fost. Doi copii care știu matematică au compus și rezolvat rapid următoarea problemă:

Dacă pentru o stâncă am mers 4 ore, cât timp am fi mers dacă erau 7 stânci? Evident 28 de ore.

Peisajul văzut de pe stâncă a fost extraordinar. A fost admirat îndelung și binemeritat. Unii mai curajoși dintre noi am vrut să vedem și baza stâncii.

Întoarcerea de la stâncă spre șaua Cutului a fost una mult mai liniștită. Drumul înapoi a fost stabilit democratic, prin vot la vedere, doar că votul meu era mai consistent, mai greu. Tot pe nemarcat, în baza aceluiași principiu: “la vale si ținem stânga”. “Șapte văi și-o vale adâncă”, un celebru cântec pe care noi l-am interpretat. Nu mai știm exact cate văi am tot urcat și coborât, dar au fost destule. Ieșim cu bucurie din pădure pe un drum, pe un fir de vale ce vine dinspre Cut, ceva mai jos de celebra Șa a Cutului. La un moment dat Monica exclamă bucuroasă „Aici am făcut eu pipi!”. Nu avea cum, gândesc eu bineînțeles că în gând. Azi? Sau altă dată? O întreb tot în gând. Știu când a făcut pipi că am văzut-o când a ieșit de după o tufă și chiar m-am întrebat ce căuta acolo! Dar nu aici. Azi nu am fost pe aici. Nu spun mai mult cu glas tare să nu pară că îi țin eu socoteala de câte ori face pipi și unde, sau că o urmăresc. O sa își dea seama singură, sper.

În deja celebra Șa a Cutului, ținem o ședință în care le explic că ăsta e locul în care am coborât de pe dealu’ Bahrinului, pe unde am început să urcăm spre stâncă. Probabil Monica a început sa se întrebe dacă chiar a făcut pipi acolo sau i s-a părut. Le explic că în continuare ca avem 3 modalități de a ajunge înapoi la Căprioara. Peste deal pe unde am venit, la vale prin Doamna, sau la vale prin Cut. Au ales înțelept și democratic, peste deal, chiar dacă dealul era mare.

Începem urcușul către poiana Bahrinului iar Sofia ne spune răspicat că vrea din nou acasă. Gabi încearcă sa estimeze ora la care vom ajunge la mașină și probabil că îi dă cu virgulă. Se răzbună pauzele dese de la început. Mi-a explicat la plecare că la ora 18.45 intră în tură. Spok neobosit trage de lesă, sperând să se joace cu Mika sau măcar sa îl sperie din nou pe cel de-al treilea câine, care preventiv și obosit stă în brațele lui Dan. La un moment dat Monica exclamă din nou: Aici am făcut pipi! Cineva a spus cum că și câinii au o metodă similară de a-și marca locurile pe unde au mai fost. Nu e cazul Monicăi, ea a făcut de fapt doar o dată și bine. Am vizitat un adăpost improvizat, cu ale sale mese, cu a sa magazie de lemne. Am decis prin vot democratic că nu e celebra cabana a lui nea Ion din Cut, ci e alta.

Ajungem din nou în poiana din care vedeam Ceahlăul. Miki ne anunță prin stație că ea și cei din urmă au pus de o 5-minute-pauză, drept pentru care toți am decis sa facem o pauză de regrupare.  Cătălin mă întreabă pe unde coborâm. Ce să răspund? Nu sunt multe variante dar brusc îmi vine o idee. Ia să îi las eu să se descurce, ca niște oameni mari și cu experiență ce sunt, iar eu să mă duc cu Gabi în față, poate va ajunge și ea la timp la mașină, să nu-și rateze intrarea în tură. Zis și făcut.

În final, eu, Gabi și Monica o luăm la pas alert aproape pe drumul pe care am venit. Bineînțeles că am început sa discutăm despre următoarea tură, cea de la Diham. Gabi se lăuda în gura mare ca e liberă și vineri, și sâmbătă, și duminică, deci putem pleca oricând.

– Super! Hai cu noi în Ceahlău! I-au zis doi turiști oarecare care au auzit-o.
– La revedere! Le-a zis Gabi și a fugit la mașină să nu-și rateze intrarea în tură.

De fapt nu erau 2 turiști oarecare, ci singurii doi turiști pe care i-am întâlnit de la unșpe juma încoace.

Am ajuns la timp, dar eu a trebuit să aștept să vina grupul. Trebuia sa îl duc pe Ionică înapoi la mașina sa, în Zănești. Dupa 30 de minute, nerăbdător, îl sun pe Lucian.

– Unde ești?
– Ajungem imediat. Ne-am rătăcit o dată.

După alte 30 de minute, mai sun o dată.

– Unde ești acum? Vedeți măcar luminile orașului?
– Da măi, le vedem. Doar că ne-am mai rătăcit o dată!

Hotărât lucru, trebuie să îl înscriu pe Lucian la niște cursuri de orientare în apropierea orașului. Are lipsuri!

Gabi N. P.S. Nu știm de ce se numește Stânca Burlei, care este legenda ei… Dar, cum legendele sunt scrise de oameni, cred că putem afirma că am creat o nouă legendă, marca Tânăr si Liber!

Și pentru că liricul poate aduce o notă în plus acestei frumoase narațiuni,permite-mi să adaug o poezie pe care am compus-o în urma acestei minunate excursii.

 

O zi de primăvară 

Într-o duminică-nsorită,
Așa cum place tuturor,
Ne-am adunat cu mic, cu mare
Și nu a fost întâmplător.

Vreo 25 am fost de toți
Și să nu uit și 3 căței.
Ce minunat cu așa compatrioți
Să explorezi pădurile Pietrei!

Și am plecat spre Stânca Burlei.
M-am întrebat în sinea mea:
Pe unde-o fi această piatră
De-om străbate o zi pădurea ?

Mirobolantă atmosferă
Printre copaci,frunze și noi,
Iar tril de păsări se auzea:
E minunat să fim cu voi!

Și am urcat și-am coborât
De multe ori până la Stâncă,
Dar n-am văzut posomorât
Nici unul dintre noi, ci încă
Am râs și am glumit cu toți.
Și dacă ne-am plâns pe alocuri,
A fost cu noi, Ionică, acest actor
Al grupului triumfător.

Mi-aș fi dorit să fiu cu voi
Ca licuricii prin pădure,
Dar, nu uitați că printre noi,
Sunt oameni ce lucrează-n ture.
Și pentru a nu întârzia,
Prea mult de la a mea misiune,
Un OM ADEVĂRAT, un TAVI,
S-a dezlipit de-ntreaga lume,
Și m-a condus spre-a mea mașină
În ritm alert, mergând întruna,
Chiar dac-a trebuit să aștepte
Întregul grup, sub clar de lună!

Vă mulțumesc, oameni frumoși,
Vă-mbrățișez pe toți, în parte,
Și v-aș ruga să nu uitați:
Fiți fericiți pe mai departe!

Gabi Nazaret

Please follow and like us:

About Octavian Gavrila

Tavi, sunt si raspund la acest nume. Imi place sa merg pe munte, sa schiez, sa joc tenis de masa, mai nou imi place sa joc si volei. Lucrez in IT
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.