“Vreau și eu cu voi, iarna, la stână!”
Răspicat și cu îndrăzneala unui copil răzgâiat, am aruncat în Univers dorința asta aparent neobișnuită, convinsă că nu va rămâne neîmplinită. A râs Bogdan, am negociat la sânge weekend-ul, că nu puteam să ratez Sirenele Rodnei, am sperat până la plecare că se vor așeza toate, după inima noastră.
Și…s-au așezat ele cumva:
la cușeta, în trenul de noapte, Costel și Nadia. În gara de nord, la primire în zori de zi, bucureștenii Bogdan și Lucia, Ioana și Beni. La relanti, via Brașov, cum îi șade bine moldoveanului, Costi, Ovidiu și subsemnata.
După poveștile vesele de cu seară și trezirea abruptă de dimineață, ploaia ce cădea apăsat ne-a cam subțiat entuziasmul, cel puțin până la Cabana Voina, unde câmpurile de brândușe și piscurile albe ne-au amintit de ce am venit…
Suntem 9. Veseli și determinați, în ciuda ploii ce ne amăgește încă. Traseul începe și urcă prin pădurea întunecoasă și umedă, picuri grei ne “amenință” în zadar specificațiile rucsacurilor, care mai de care mai titrate. Ne intersectăm cu un cuplu ce vine des pe aici și…nu se grăbește – indicatorul de jos zice 4 ore până la refugiu, așa că ne grăbim și noi încet, fiecare în legea lui.
Pădurea se termină brusc, cu o deschidere albă, lăptoasă și aducătoare de vânt.
Stratul de zăpadă e consistent, ne afundăm pe alocuri, însă privim cu speranță către norii cețosi ce străjuiesc poiana. Cu speranță privesc către batoanele foșnitoare și cei 3 căței ce urcă alături de noi, de la cabană – unul negru, unul blând și unul ciufulit. Or ști ei ce-i așteaptă? Dar noi?!
La câteva minute după ce am pășit pe această “scenă” imensă…norii au început să se dea în spectacol, astfel încât am înțeles că nici măcar nu știam ce mi-am dorit, de fapt. În spate, pădurea umbrită de norii grei de ploaie, în stânga culmea Văcarea, pudrată cochet pe creste și înnegurată către poale, într-un dans pasional cu norii pufoși și străvezii, atent supravegheat de razele de soare. În dreapta, o culme molcomă înțesată cu brăduți delicat conturați pe “hârtia” țepoasă a zăpezii înghețate. Costel e sus pe culme deja, noi ceilalți ne mișcăm alene, puncte mișcătoare în ritm de poze și woooow și vai și nu creeeed!
E multă zăpadă, cât n-am avut toată iarna. E curată și primitoare, iar soarele ăsta ne mângâie sufletul și ne dă încrederea că și cei de la meteo se pot înșela…mergem alene înșirați peste culmea asta ce nu se mai termină, zările s-au deschis deplin, în nuanțe de albastru, dezgolind Regatul Zăpezilor…
Ne regrupăm într-o șa ascunsă de firul subțire de vânt ce ne urmărește și șterge abil urmele adânci de pe potecă. Iarăși poze și un punct gri în decorul imaculat îmi atrage atenția. E chiar Refugiul, ce repede am ajuns și ce ascuns pare, în nemărginirea asta ce-ți ia ochii…deslușesc trei șiruri de pași, delicat tatuate în mătasea înghețată ce devine lucioasă, la atingerea razelor de soare. Îmi vine să chiui și chiui, spre nedumerirea lui Nero de Iezer, ce mă privește serios și…mă ignoră.
Refugiu n-a mai văzut el ?
Ajungem și mă minunez de zidurile groase de piatră, ca de cetate, acoperișul
bine izolat, curățenia din interior și saltelele confortabile. N-avem lemne pentru sobă, dar compensăm cu căldura de la primus și lumânărele. O chicoteala veselă ne cuprinde pe toți, ne e foame, ne e rece, ne e bine, așa că mâncăm în grabă, cu gândul la apusul de peste 3 ore. Cineva nu are răbdare și în scurt timp, pe cocoasa muntelui din fața cabanei se înșiruie la deal furnicutele, până la Cruce. Coboară peste ceva timp, căci vântul i-a prins din urmă și, cu rafale tăioase, a acoperit zările cu o ceața pâcloasă. Ce apus să mai vezi?
Dar, la ora apusului, când ne întrebam la ce s-or fi grăbit așa, zările s-au deschis în nuanțe calde și fistichii, astfel încât, furnicutele au urcat din nou pe cocoasa dragonului, “furând” ultimele pete de culoare în poze unicat. Un mesaj de la prietena mea mă avertizează despre vânt și coduri. Hmm, sunt deja aici, ambele. Aici sunt și cei trei căței, recunoscători că au găsit adăpost peste noapte și hrană.
Noaptea a venit devreme și furtunoasă, cu beznă adâncă și vuiet de vânt nemilos. Cu căldură în refugiu și cântec de chitară, liniște și bucuria de a fi acolo unde mi-am dorit, dorm nesperat de bine și nu simt frigul!
La fel de repede vine și dimineața, cu vuiet sporit și milioane de fulgi de zăpadă ce cotropesc zările și bătătura noastră de-o zi…Suntem blocați în interiorul refugiului, potop e-napoi și-nainte. Cu greu și cu prețul mâinilor bocnă, Costel reușește să înlăture zăpada proptită în ușa metalică, cel puțin pentru o perioadă. Viscolul e necruțător, răsăritul e magie în culori, ochii noștri prea mici să poată cuprinde măreția acestei dimineți.
Încet, încet, printre rafale, cafele, diferite caserole ce se cer golite înainte de traseu, se conturează un plan și o direcție – urcăm în creastă și de-acolo om mai vedea.
Dintr-o dată, de niciunde, își scoate colții îndoiala, pe care nu-mi amintesc să o fi pus în rucsac…ce să cauți tu în creastă, nu vezi ce e afară? N-ai echipamentul care-ți trebuie, o să îngheți, până sus. Fii rațională și mai bine coboară pe unde ați venit. (Adică…pe acolo unde nu mai e nici o urmă!?). O las să mormăie, tre să mă pregătesc…Plecăm la deal, blindati până-n dinți. Panta se ridică nemiloasă în fața noastră și ne îndoaie până la pământ, însă colții metalici se infig siguri în stratul generos de zăpadă înghețată. Suntem în plin vortex și pare că nimic nu mai e în puterea noastră. Culorile au dispărut, a rămas albul necruțător al fulgilor înnebuniți de viteza vântului și asprimea acelor de gheață.
Băieții înaintează rapid, comunicăm scurt, prin semne, căci haosul dimprejur e
asurzitor. Schimb mănușile din mers, cu cele groase, dar sângele pare că refuză să circule. Degetele de la mâini mi-au amorțit și pulsează, degetele de la picioare sunt reci. Ajungem la Crucea Ateneului, în creastă, Lucia zâmbește cald, în spatele cagulei, Bogdan râde mucalit, Nadia s-a repliat, fără multe cuvinte, Ovidiu nu concepe să nu ajungem măcar la capătul crestei, Costel, mai așezat propune să mai mergem un pic, până pe următorul vârf, să vedem cum e. Politica pașilor mărunți e o alegere înțeleaptă, astfel încât mă repliez și refuz să mă las pradă frigului și îndoielii.
Știu că pot, stiu că sunt acolo unde trebuie, știu că sunt în siguranță între oamenii ăștia. Nici o virgulă nu e pusă întâmplător în Univers, îmi amintesc…
Până pe Iezerul Mic, furtuna de zăpadă s-a potolit, zările s-au deschis în nuanțe de bleu ciel, doar rafalele de vânt au insistat să ne însoțească. Regrupare, poză, azimut pe Iezerul Mare, scrâșnet de colțari și scârțâit de zăpadă bocnă, voie bună și cadență.
Înaintăm atent, fiecare în ritmul lui, fără multe cuvinte. La ce ne-ar trebui? Fără cuvinte ne lasă și splendoarea dimprejur, colorată în infinite nuanțe de alb și albastru, dansul norilor în tandem cu razele sclipitor ascuțite ale soarelui. Îmi arde fața, deși acoperită, ochelarii îngheață și se dezgheață la fiecare 10 respirații, mâinile îngheață sau se încălzesc, după fiecare 10+ poze de care nu mă mai satur.
Pe următorul vârf, mi-e clar că vom face tot ce și-au propus băieții ăștia. Ce mult mi-am dorit o astfel de experiență, fără să știu de fapt, ce îmi doresc. Din senin, Ioanei i se face rău, ceea ce ne mobilizează și ne menține în alertă. Pauză, sfaturi, soluții, continuăm…
Coborâm o pantă amețitoare prin înclinarea și echilibrul aparent precar, între două hăuri imaculate. Pășesc rar, atentă la fiecare scrâșnet, cu simțurile ascuțite și respirația măsurată după bătăile inimii. Sunt ancorată mai mult ca niciodată în prezent, în brațele acestui moment unic, ce mi-a golit mintea de gânduri și mi-a umplut inima de curaj. Realizez că tot ce am trăit pe munte până acum m-a pregătit pentru astfel de experiențe, nici un sfat și nici o pățanie nu au fost în zadar, nu și-au risipit menirea…
Sunt fericită. Și nu am destule cuvinte, pentru ceea ce simt, pentru ceea ce văd, pentru ceea ce trăiesc.
Colțarii străpung zăpada fără milă, bețele și pioletul sunt punctul de sprijin, ochelarii ascund sclipirea din ochii tuturor. Zâmbim mult și des. Soarele ne mângâie blând, iar zările se dau în spectacol – în rolul principal “vedetele” zilei, Făgărșsul, Bucegii, Piatra Craiului, Ciucașul, ce ne-au împresurat generos. Ioana e mai bine, ne relaxăm, ne oprim pentru un ceai, un biscuite, un fruct sau…mai multe poze.
Șirul de furnicuțe colorate se lățește iarăși la picioarele ultimei (sperăm!) redute. Fiecare cu gândurile și trăirile lui, dar aparținând celorlalți într-un fel anume, așa cum numai muntele te poate face să aparții.
Iaca și Bătrâna – care se ține bine totuși, că ne-a scos sufletul nouă ăstora…tineri și liberi. Imortalizăm momentul, cum altfel decât cu o poză în mânecă scurtă (în ciuda frigului înțepător) și zburăm la vale, aproape la propriu. Pare că a trecut ce a fost mai greu, suntem bine, timpul are răbdare cu noi, iar Plaiul lui Patru se intinde luuuung în fața noastră, aducându-ne aminte de foame, sete, poftă de cafea, ceva dulce etc. Popasul la stână le potolește aproape pe toate, căci cea mai gustoasă mâncare e cea pe care o împarți cu prietenii. Uităm de vânt, de ger, de zăpada pufoasă sau grea ca o plastilina, de pe ultima bucată de traseu și zâmbim cu toată fața, intrăm cu ochii zumzăind veseli și ușori. Pădurea ne învăluie repede, pe coborârea abruptă ce ne aduce cu picioarele…în noroi, oferindu-ne totuși recompensa primelor semne de primăvară – brândușele colorate.
Povestea acestei ture e fără concluzii.
Fără interes public, la prima vedere – și, la fel de bine ar putea fi scrisă pe pagina personală, căci, pe cine interesează trăirile unei “furnici” pe spinarea năzuroasă a unui gigant ?
Însă nici cunoașterea, nici emoția nu-s întregi dacă nu le împarți. Nicio evoluție nu e întreagă, dacă nu dai mai departe din ceea ce ai învățat, la rândul tău. Oricât de repede ai merge, nu vei ajunge la fel de departe, ca atunci când ai lângă tine oamenii potriviți.
Mulțumesc, cu recunoștință.
Traseul: Cabana Voina – Refugiul Iezer (2135m) – Crucea Ateneului – Vf Iezerul Mic (2409m) – Vf Iezerul Mare (2461m) – Vf Roșu ( 2469m) – Vf Bătrâna (2431m) – Plaiul lui Pătru – Cabana Voina.
