”Nu vrei tu mai bine să facem o tură de 1 decembrie, e mini-vacanță, vă sărbătoriți și voi, am și ceva idei de trasee…?” ”eu deja mă pregătesc să scriu un articol amuzant despre această tură”
Între aceste două idei, una la început și una către sfârșit, a avut loc organizarea unei ture inedite, prin specificul, participanții și motivația sa. Dar, să vă spun cum a început.
Și tu, tu ce faci de ziua ta? m-au întrebat prietenii, prin noiembrie. Ce aș putea să mai fac, după ce am renunțat la Piatra Craiului, pentru că al nostru lider de sindicat și-a dorit mai mult tura aia, după ce ziua de naștere a lui Tavi a fost un fel de liră montană cu 90+ participanți, când deja lumea începe să se gândească la Crăciun? Las Universul să-mi ofere ceva bun, ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat – iar Bogdan preia această sarcină fără ezitare, oferindu-se să ne găzduiască la palat, pentru 5 zile. Palat, ai zis?! Ce simț al umorului are Universul anul acesta! Hai, atunci, la palat, fie el și al copiilor – al copiilor din noi, dornici să exploreze, să se joace, să construiască noi povești.
O dată făcută alegerea, lucrurile se așază în cursul lor firesc, deseori neînțeles nouă. V-am mai povestit cum decurge organizarea unei ture – avem atâtea locuri, atâția invitați, atâtea trasee. Simplu, nu ? Păi stai, unii nu pot veni de miercuri. Alții nu pot veni de joi. Alții pleacă sâmbătă. Alții ar pleca duminică dis de dimineață. Unii vin direct de la ski. Ups, asta e surpriză, nu tre să știe nimeni! Suntem mulți, doar ai lui Bogdan rămân aceiași, de la început la sfârșit. Deh, merg de o viață împreună, se înțeleg din priviri, au înțeles demult că muntele e despre altceva decât așteptări și bife, sunt un mecanism perfect uns, pe munte, la cabană sau la bucătărie.
Dar, ce e în bucătărie, acolo rămâne, nu ? Inițial, suntem mai mulți decât locuri, ceea ce mă bucură, căci mereu am spus că prietenii mei nu sunt mulți, dar sunt nenumărați. Repartiția pe camere e un fel de puzzle, în care nu am niciodată toate piesele, la timp. Unele nu aparțin puzzle-ului, dar cum nu e clar dacă e tură de club sau zi de naștere, treacă de la mine, neprevăzutul face și el parte din viața noastră!
Multe întrebări, multe necunoscute, multe renunțări, dar fac parte din dinamică, nu îmi mai bat capul. Nu mă ocup de traseu (ăsta e drobul de sare), deci mă amuz când Bogdan propune traseele și lungimea lor, încercând să ne convingă și de timpii de parcurs (3, 4, 6 ore). Da, clar, ore de mers, noi venim cu pauzele! Și cu pregătirile specifice traiului la palat – rochie, tocuri, tiară, ie etc.
Miercuri seara ne găsește veseli și relaxați deja, într-o locație fantastică, unde avem tot ce ne trebuie și mult peste – spațiu, camere calde și curate, apă fierbinte, mese de tenis, sala oglinzilor. Și o bucătărie fermecată, de unde ies pe rând bunătăți precum un cazan de ciorbă cu legume, hribi și alte feluri de ciuperci gătite după rețete doar de ei știute, pâine proaspăt scoasă din cuptor și șuncă cu ceapă roșie în cantități invers proporționale cu poftele participanților…A, și să nu uit de sarmale. La munte? Cum, să gătim, noi ? Păi cum, noi venim să ne relaxăm, nu să gătim…! Doamne feri, mai bine nu mai mâncăm! Dar, uite că se umple bucătăria și voluntarii la ciuciulit sarmale nu au loc împrejurul mesei, oalele se umplu și deja mirosul îmbietor umple încăperea, în timp ce planurile se discută într-o tentativă de ședință tehnică (clar, nu e tură de club, sau dacă va deveni, va fi o combinație reușită de experiență turistorică cu entuziasm tânăro-liber, un amestec delicios de membri, aspiranți, prieteni, necunoscuți etc).
Prima zi începe cu o cafea fierbinte, bagajul pregătit regulamentar și poza de grup la ora stabilită, în cinstea lui Tavi. Vremea nu e chiar prietenoasă, dar am convingerea că se va schimba, după sufletul nostru – în mașină boxele bubuie, iar veselia dă pe dinafară, nu pe geam, ci pe grupul de whatsapp! Lacul Vulturilor e destinația zilei, cu un upgrade pentru temerari, traversarea prin Munții Tătaru până în Pasul Tabla Buții. Aș fi nedreaptă să povestesc despre traseu, fie el marcat sau nu, căci recunosc, l-am urmat supusă pe Costel, care era când sus, când jos pe o pantă ce ne-a dat ceva bătăi de cap la început. Iar apoi, m-am bucurat mai mult de oameni, de culori, de aerul rece și tare, de frunzele foșgăind aspru sub pașii grei, de zăpada înghețată în
forme hilare peste pietre sau brazi, de revederea unui loc aproape uitat. Căci au trecut ceva ani de când alte vânturi, la fel de aspre, ne-au biciuit obrajii îmbujorați, la Lacul Vulturilor. Nu mai risipim timpul cu poze, grupul se separă natural, unii purced mai departe spre Tătaru, ceilalți poposesc într-o șură pentru adăpost și masă, apoi urcă determinați dealul Golgotei pe o ploaie măruntă ce ne șfichiuie în zadar. Pozele cu fetele, poza cu crucea, pozele cu ceața, pozele cu zăpada, ședința foto cu Dl Copăcescu, copacul ce cutreieră munții…și uite așa, ajungem la mașinile lipsă, mai bine zis, la bus-ul încăpător al lui Adelin, mai mulți decât prevede legea și cu mai multe întrebări decât răspunsurile disponibile pe moment…
Ziua se termină cu bine, căci pâinea scoasă din cuptor de la Moară e la fel de delicioasă, sarmalele s-au fiert, ciorba e fierbinte și ceapa iute, trupa se întregește cu valul 2, iaca și noul, iaca și chitariștii mult-așteptați. E zumzet și zâmbet, e pace și se discută aprins despre Ciucaș, cireașa de pe tortul acestui week-end – pentru liniștea tuturor și cu permisiunea vremii ce s-a îmbunat, s-a votat ziua de vineri! Să cânte muzica și…de ce nu, să repetăm un pic și tradiționalul ”La mulți ani!” căci avem și sărbătorite și torturi, pe săturate!
Ziua a doua e dovada vie a expresiei ”schimbător ca vremea” sau a zicalei ”pe cei îndrăzneți îi ajută norocul” căci norii și ceața nu ne-au ocolit deloc, însă drumul de dimineață a fost îndulcit de culorile neșterse ale toamnei. Se spune că omul îl cunoști la drum lung, astfel încât profităm de cunoașterea traseelor de 
către turistori și mergând aproape orbește, pe încredere (mereu alegerea între un drum mai scurt și mai abrupt, sau unul mai lung, dar mai moderat) ne întindem la vorbă, ba o glumă, ba o poveste, ba o povață, ba o întrebare ”ce-o fi cu urmele astea proaspete de labe?” Întrebarea se multiplică în scurt timp, diferă doar tonul și locul de unde răsare. Printre râsetele fetelor și dorința irepresibilă a lui Ovidiu de a vedea ursul, se aude goarna lui Miki, fluierele noastre și pașii hotărâți ai căpeteniilor. Iaca și jnepenii, iaca și panorama – un ditamai Ciucaș-ul ce se lăfăie peste zare, gri-albastru în nuanțe, cu turnuri atent modelate de meșterul Timp, cu hăuri fascinante, presărate cu albul scânteietor al zăpezilor prematur căzute. Suntem muți, mici și neînsemnați în marea trecere. Recunoscători pentru ceea ce ni se oferă, pentru oamenii de lângă noi, cu care putem împărți și greul și zâmbetul, lumina și întunericul, bogăția unor astfel de clipe sau simplitatea unei clipe efemere. Ne-am răsfirat pe spinarea deformată a muntelui, mânați de dorința de a ajunge sus, la destinație, unde flutură leneș un steag tricolor. Se aud voci, ceața se spulberă, norii se așează în forme de de neînțeles, iar umbrele noastre creionate pe cer par decupate dintr-un film de demult, când viața putea fi trăită în alb și negru.
Vârful. Motivația, tentația, dorința supremă. Sau nu. Indiferent dacă urcăm pentru vârf sau pentru călătoria în sine…bucuria de a ajunge este mereu molipsitoare. Iureșul e mereu la fel de viu și pătrunzător, te atinge și te încălzește, precum razele soarelui rece de decembrie ce sparg plafonul de nori, risipind îndoielile, încălzind sufletele, lăsând loc speranțelor să zburde în voie.
Cât meditez eu, trupa s-a pus în mișcare și mișună colorat pe coborârea dintre turnuri. Mă simt ca într-o poveste, deși suntem în altfel de palat, cu alte personaje – îmi amintesc și îi amintesc Ioanei de tura de anul trecut de ziua ei, când am sărbătorit-o în lipsă și i-am dus dorul. E pace și o lumină incredibilă, pe alocuri muntele și-a pus 
platoșă de gheață, decorul perfect pentru pozele de insta, ocolim elegant cabana și zâmbesc în sinea mea…iaca, facem munte și fără stat la cabană și ce fain e!
Ne separăm din nou, unii vânează apusul și cine știe ce alte provocări, ceilalți mergem pe drumul bătătorit, fie pentru că e ceea ce cunoaștem, fie pentru că nu ne dorim să fim în altă parte, decât lângă cei dragi. Încurcate sunt căile Domnului și rareori ne stă în putere să le descifrăm noi! Încâlcite sunt meandrele sufletului omenesc și rareori știm ce taine ascunde! Așa că…pășiți cu atenție și blândețe, căci nimeni nu are dreptul să impună sau să judece, cel puțin nu aici, unde viața capătă alte dimensiuni.
Apusul…a fost magic, spun ei.
Coborârea noastră a fost…lumească rău, amintindu-mi la fiece pas de versurile lui 
Arghezi ”din bube, mucegaiuri și noroi…” mult noroi, în toate direcțiile, pe haine, pe bocanci, în bocanci, pe rucsac, pe drum, la deal, la vale etc. Totul se termină cu bine însă, când ajungem la palat, punem de-o altă ciorbă delicioasă, ne adunăm cu toții să depănăm peripețiile de peste zi, să jucăm un tenis, să dansăm o horă în cinstea zilei de 1 decembrie sau pur și simplu, să cântăm în șoaptă cântece de munte, la lumina unui foc de tabără condensat în miez de noapte într-o simplă lumânare. Posibil să fi fost și alte activități, dar zău dacă le-am luat în seamă…
Cu cât sunt nopțile mai lungi, cu atât mai provocatoare ora de plecare în traseu și mai apreciată cafeaua de dimineață! Și, când traseul e la mulți km distanță, e nevoie de atmosfera potrivită în mașini, pentru ca șoferul și pasagerii să se simtă confortabil…ceea ce am și făcut, Adelin poate confirma, fetele mele sunt martori!
Cheile Vârghișului sunt 
un loc special pentru mine. Poate pentru că le-am găsit într-o toamnă caldă, poate pentru că m-au fascinat prin liniștea și frumusețea lor simplă, poate pentru că am niște poze deosebite, aici. Via ferrata e la locul ei, dar nu e timpul ei, prefer liniștea de pe poteci, timpul cu Ioana dedicat explorării și întrebărilor ce apar de niciunde. Lucrurile rămase “în coadă de pește” dau naștere la noi îndoieli și ne cuprind precum ceața ce plutește pe deasupra cheilor – nevoia de lumină e vie și nu o mai înfrunt, emoțiile sunt și ele ale mele, oricât și-ar dori celălalt să le ascundă.
Valea răsună de chiotele noastre, cei de jos și cei de sus, la capăt de drum, iese soarele și ne amăgește cu o cafea pe care nu o vom bea. Încă. Ne întoarcem la palat pe întuneric, cu gândul la grătar, la pește, la petrecere, fără să avem idee despre dificultatea peștilor de a ajunge pe grătar…
Povestea turei de la Întorsura este mai încâlcită de atât și, cu siguranță, are mult mai multe variante decât am surprins eu aici, în cel mai subiectiv mod posibil. Însă, fiecare vine sau pleacă cu propria poveste, pe care uneori o amestecă sau împărtășește cu ceilalți. Seara de sâmbătă a fost ea însăși o poveste, cu ale sale oglinzi și râuri de lacrimi, cu oamenii cei mai dragi strânși laolaltă, indiferent de statut, afinități, preferințe. Cu infinită recunoștință. Cu surprizele venite de peste mări și țări, care lasă speranța că dragostea toate le poate și nimic nu e imposibil, dacă îți dorești îndeajuns.
Fiece drumeție e mai mult decât munte, traseu, vârfuri atinse, date tehnice. Poate fi emoție, provocare, ieșire din zona de confort. Poate fi o nouă revelație sau o adâncă introspecție. Examenul vieții sau o zi oarecare. Poate fi chin sau bucurie deplină. Începutul unei frumoase prietenii sau sfârșitul încrederii. Rămâne alegerea fiecăruia dintre noi, de a cunoaște povestea întreagă, a omului sau a faptelor, de a trăi experiența pe viu, de a lăsa teama și prejudecățile la ușă, atunci când decidem să facem parte din “povestea” celuilalt. Încercați, nu se știe niciodată…
