Cu câteva luni în urmă a venit la rând luna octombrie să îi ocupăm și să îi planificăm weekendurile. Ce avem? O tabără pentru copiii lui Paul, o tură de toamnă în Crai by Cătălin, Noaptea Licuricilor, Semimaratonul Curtea Domnească by Andrei, o tură de toamnă la Diham by Tavi. Perfect. Câte weekenduri avem? Cinci, dar unul este rezervat pentru familie, deci patru. Câte evenimente? Cinci. Simplu. Punem Noaptea Licuricilor într-o vineri și semimaratonul duminica din același weekend și ne-am scos. Nimic mai simplu.
Acela care este acolo sus și ne iubește a râs de planurile noastre și a aranjat cu nea Ilie din Galați ca fix în sâmbăta liberă dintre NL5 și Semimaraton să avem parte și (con)cursul tradițional de orientare turistică pentru to(n)ți de la Dobrovăț de pe lângă Iași.
Povestea 1 a plăcintelor de la Noaptea Licuricilor.
Brainstorming în staff Licurici sau ședință a comitetului de organizare a nopții Licuricilor. 
Mai avem insigne? Dar eșarfe? Sucuri? Avem bani de plăcinte? Hai ca avem o sponsorizare și putem oferi plăcinte. Câte? Două sute? Trei? Hai să fie 250.
Când le dăm? La început ar fi mai bine pentru că suntem toți grupați, e lumină, are cine. Ba nu e bine, pentru că se face înghesuială și nu e bine sa mergi cu burta plină la drum! Plină de la o plăcintă? În fine. Atunci la sfârșit. Nu e bine, pentru că o parte din oameni vor pleca mai devreme și rămânem cu plăcintele! Ba e bine, e ideal, că nu se face înghesuială. Lumea își ia plăcinta pe măsură ce sosește. Și ce dacă e întuneric? – avem frontale. În plus, plăcinta vine ca un binemeritat premiu la sfârșit de traseu! Unde ținem plăcintele? Cum unde? La Lucian în mașină! Cine le dă? Cum cine? Câțiva băieți se duc înainte să le ia din mașină și să le aducă la scenă și câteva fete vin direct la scenă și le împart. Super! Așa facem.
Ce simplu e când ai în jurul tău oameni care se implică!
Cred că tot cel care e acolo sus și ne iubește a zâmbit de data asta și a făcut în așa fel ca Lucian să aleagă pe întuneric o scurtătură din alea rele, în buna sa intenție să ajungă la mașină cât mai repede. O lungitură, cum mai numesc experții astfel de scurtături. Drept care, în jurul mașinii încuiate cu plăcinte a lui Lucian stăteam în ordine cronologică: băieții care să ia cutiile, fetele care să le împartă, aproape toți copiii care deja știau ce fel de surpriză le pregătisem și care îl strigau în cor pe Lucian, părinți care nu îndrăzneau să își ia copiii și să plece fără mult dorita plăcintă. Și noi organizatorii care oricum trebuia sa stăm până la final, inclusiv Lăcrămioara care nu avea cealaltă cheie de la mașină. Inclusiv Tony și Miruna despre care veți mai citi în povestea următoare. Bine că nu era înghesuială!
Cristi nu era că s-a dus cu mașina să-l ia pe Lucian tocmai de la Liceul Auto!
Povestea 2 a traseului pentru avansați din Poiana cu Statui
Eu, Cristi și doi tineri, Miruna si Tony, pe care nu știu cum i-am păcălit să vină cu noi, am plecat cu noaptea-n cap spre Iași.
Am ajuns primii în Poiana cu Cetate, tot primii în Poiana cu Statui pe o cărare plină de frunze blonde și roșcate, prin pădurea care în urmă cu doar câteva săptămâni era verde. În așteptarea cuiva care să ne dea ceva de făcut, am admirat statuile, poiana, câteva ruine, am citit cu atenție toate panourile informative, am mâncat, am scos busole și am început să măsurăm azimuturi, să determinăm direcții, să numărăm pași dubli. Că așa-i la orientare!
Dacă era cu măcar 15 grade mai cald trăgeam și un pui de somn în așteptarea organizatorilor.
Unul câte unul și încet-încet au apărut cei câțiva responsabili, câțiva participanți, Lucian și nea Ilie. Alt Lucian, care se pricepe la orientare, nu de cel din povestea dinainte. În scurt timp poiana era plină de și cu Albatroși din Galați, nu dau nume că sigur uit pe careva.
Tiby și-a început brusc interesantul sau curs de orientare, live, cu harta pe jos, acolo în mijlocul poienii. Ne-a zis de culori, de alb, galben, verde hașurat, verde de la deschis către din ce în ce mai închis, de linii continue maro, de scală, de echidistanță, de linii negre punctate, de alte simboluri ciudate. Cică atunci când pleci în concurs, trebuie să alergi, să te uiți pe hartă, să știi mereu unde ești, să confrunți harta cu terenul, să te uiți după posturi, toate în același timp. Floare la ureche. Să alegi pe cât posibil cărările, nu viza.
Am plecat în traseul pentru începători. Într-adevăr, floare la ureche. Posturile erau destul de sus și la vedere, nu departe de cărare, distanțele între posturi nu depășeau două-trei sute de metri. Am prins-o și pe Miruna din urmă și am alergat împreună, eu ceva mai repede ca la 52 de ani, Miruna așa mai încetișor, ca la 17 ani neantrenați. Doar douăzeci de minute am scos. Un timp bun, ținând cont că Tiby a scos 17, dar probabil că a alergat într-un picior și cu spatele. Oare Tony pe unde o fi fost, că nu l-am văzut?
Mi-am luat inima-n dinți și am anunțat staff-ul că plec si eu cu Miruna în traseul pentru avansați. Am primit o hartă, urâri de succes dar și îndoieli ca îl voi finaliza însoțite de sfaturi tehnice, cum că dacă văd că se îngroașă treaba și mă învârt ca prostul prin pădure mai bine sa mă întorc în poiană, că ei nu mă așteaptă. Prima greșeală a fost că nu am cerut o hartă și pentru Miruna. A doua greșeală a fost că am plecat pe o cărare greșită chiar de la start, o cărare prea apropiată de cea corectă, dar m-am prins repede pentru ca a strigat Lucian după mine. Apoi nu am mai ținut socoteala greșelilor.
Primul post l-am găsit ușor. Al doilea tot ușor dar din nimereală, al treilea l-am căutat din greu dar l-am găsit. Și cam atât ne-a fost. Oricum, în apărarea noastră, spun că Miruna nu avea hartă, posturile nu mai erau la vedere și sus ca la începători, ci erau in gropi și direct pe pământ. Nu mai erau pe cărări sau la intersecții, ci undeva aiurea, chiar și la zeci de metri de cărare. 
La un moment dat mi-a trecut prin cap sa îi spun Mirunei sa facă o poză hărții ca să aibă și ea, dar era deja prea târziu, căci într-adevăr mă plimbam ca prostul prin pădure. Eu, că Miruna nu avea hartă. La un moment dat ne întâlnim cu cineva, tot începător dar măcar ăla avea habar pe unde e, nu ca noi. La alt moment dat ne întâlnim cu Tiby care își continua cursul cu câțiva cursanți, proba practică de data asta. Am cu el următorul dialog.
-Tiby, tu știi unde ești, pe hartă?
-Cum să nu? Dar tu unde crezi că ești? Mă întreabă el curios
-Aici, îi arăt eu un punct pe o linie din aia neagră punctată.
-Aproape corect. De fapt ești aici, și-mi arată un alt punct cu un centimetru mai sus, pe aceeași linie.
-Pe bune? Cum îți dai seama?
–Vezi hățișul ăla de acolo? Mă întreabă arătându-mi în față, în pădure, niște tufe. La ce distanță suntem de el?-Cam 80 de metri. Să zicem 100. Înseamnă un centimetru pe hartă. Ia uite. Aici unde este hașurat este acel hățiș. Și un centimetru mai jos înseamnă aici, zice el, arătându-mi din nou același punct.
Wow, (adică uau) mi-am zis în gând. Asta înseamnă să știi să citești o hartă? Asta înseamnă să fii atent la detalii? Am privit harta cu alți ochi și am văzut că sunt alte și multe simboluri pe care le-am cam ignorat.
I-am explicat cum NU am găsit postul patru și el mi-a explicat ce am greșit. Distanțe lungi, în pădure, nu se fac la viză pentru că te pierzi prin hățișuri. Îți alegi un traseu, o combinație de cărări care să te ducă cât mai aproape, apoi ieși din cărare și îl cauți.
-Tu cum te-ai duce de aici la postul 4? Întreb eu obsedat de acest post…
-Păi fii atent. Întâi te duci la 9, pe lângă hățiș. Trebuie sa îl găsești. Apoi te duci doar pe cărări, asta, asta, si apoi asta. Fii atent la intersecții.
Așa am făcut. De data asta Miruna avea și ea o poză cu harta. Am găsit postul 9 acolo unde trebuia sa fie. Apoi am găsit cărările, intersecțiile, am găsit locul cu pricina, postul patru nicăieri. La un moment dat mă sună Cristi.
-Tavi, pe unde ești?
-Prin pădure, caut posturi. Pe aici tre’ să fie! De ce, pleacă lumea? Îl găsesc pe ăsta și vin.
-Ce post cauți? A insistat.
-Contează? Patru …
-Nu-l mai căuta, că l-au strâns … Hai încoace!
Povestea fetei pierdute la Semi maraton
S-a făcut și duminică dimineața. La șapte și jumătate eram deja plecat spre locul de întâlnire unde trebuia sa duc cele câteva zeci de plăcinte rămase de la Noaptea Licuricilor, să iau vestele reflectorizante, sa beau cafeaua cu scorțișoară, sa mai iau un voluntar, pe tânărul Andrei, să ne ducem amândoi către celălalt punct de întâlnire, la stadion la Oprișeni, ca să ne preluăm posturile, toate astea până în ora 9 jumate, căci la 10 e startul. O grămadă de treabă. Are dreptate Narcisa când spune că pentru treabă în curte nu m-aș trezi așa devreme …
Pas cu pas le-am făcut pe toate. M-am întâlnit cu Ovidiu, cu cele 7 fete ale sale, le-am dat vestele, plăcintele și am pornit la drum să ne luăm posturile în primire.
În poiana Cozla las două fete la postul 1, le explic ce au de făcut, le las portavocea ca să facă galerie cum trebuie, mă îndrept cu celelalte fete și Andrei către celelalte posturi.
La izvor, postul 2, mai las doua fete. Aceleași instrucțiuni, galerie, încurajări.
La o intersecție complicată, postul 3, mai punem niște bariere din banda roșie, mai las două fete, plecăm mai departe. Din echipă au mai rămas Miruna, Andrei și cu mine. Mă uit pe telefon și văd că mai trebuie sa acoperim 3 posturi. Nașpa! Îl sun pe Cristi să vină spre mine.
Aud glasuri mai jos, mă întâlnesc cu câțiva prieteni de la care aflu că două din cele trei posturi sunt ale lor. Super! Nu-mi pun prea multe întrebări căci îmi convine așa. Îi las pe Miruna si pe Andrei în postul 4 și plec înapoi să văd dacă e totul în regulă. Mă întâlnesc cu Cristi. Gonim niște capre care erau fix de-o parte și de alta a drumului. Negociem cu niște câini care lătrau la fetele din postul 2. Convingem un cioban să își ia turma de capre și mioare și câini din drum și să se ducă mai la vale. Îl sfătuiesc pe Ovidiu, spre care se îndreptau oile, să le explice frumos că nu au ce căuta pe acolo, eventual să le facă și un desen.
Start!
Toate bune și frumoase, deocamdată! Liniște! Mai glumim una alta prin stație. La un moment dat se aud dinspre postul unu țipete, claxoane, aplauze. M-am prins. A trecut primul concurent. Fetele din 2, la rândul lor, încurajează și ele la fel de zgomotos același concurent care a ajuns între timp în dreptul lor. O sa le treacă curând entuziasmul ăsta, se vor plictisi, gândesc eu.
Două-trei ore au trecut pe negândite. Fetele din cele două posturi sunt la fel de energice ca la primul concurent, pentru fiecare concurent. Incredibil. Pare că Ovidiu a organizat un casting sau ceva ca să le aleagă pe cele mai rezistente și gălăgioase. Din când în când auzeam ceva și dinspre postul 3, dar prea încet.
Când aflăm ca ultima concurentă mai are un pic și trece, deci vom deveni liberi, le propun fetelor de lângă mine să mergem spre postul trei, apoi spre patru, sa ne adunăm toată echipa. Probabil ca erau prea plictisite de atâta stat pe jos, că au acceptat fără să ezite.
Am recuperat fetele din postul trei, am ajuns în patru. Le dau de ales. Să continue restul drumului până la sosire pe jos, circa 2 kilometri, deci jumătate de oră, sau să ne întoarcem la Oprișeni și să strângem balizele.. Au ales să meargă spre sosire.
La nici 3 minute mă sună Ovidiu:
-Hai tată, ce faci, te mai aștept mult?
-De ce mă aștepți?
-Păi să vii cu fetele, eu sunt în mașină, să plecăm.
-Păi fetele merg pe drum până la sosire …
-Ceee? Nu veniți încoace?
-Nu. Te duci și le iei din centru. Mai fac și ele un pic de mișcare.
-Ai tu grijă de toate 6? Două sunt la mine.
-Șase? Întreb eu un pic nedumerit …
-Da măi, sunt șase? Numără-le si zi-mi câte sunt …
Ce naiba să număr. Că nu le mai văd … Șase? Mă întreb din nou. Poate cu tot cu Andrei …
-Da mă, sunt șase. Am numărat … în gând
-Bine. Să ai grijă de ele. Și a închis.
Șase? Nu îmi dă pace acest gând. Poate cinci. Două plus două plus una fac cinci și Andrei. Încerc să îl sun pe Andrei, nu răspunde.
După minute bune de chin, îmi iau inima-n dinți și îl sun pe Ovidiu. Măcar să se frământe și el…
– Nu-mi iese o fată la socoteală. Sună-le tu și verifică.
– Tavi, ce ai făcut, tată? Cum adică? Nu ești cu ele?
– Ovidiu, sună-le, verifică, și ne certăm dup-aia!
– Bine.
Peste cinci minute mă sună.
-E totul în regulă. Stai liniștit.
-Sunt toate?
-Da.
-Șase?
-Da.
-Ok, pa. Vin și eu.
Hmmm. De unde șase? În fine.
Ajung in tabără. Îmi ajung la urechi zvonuri contradictorii.
Tavi e îngrijorat că a pierdut o fată. Așa face Tavi mereu. Îi dau șase fete și-mi dă înapoi cinci fete și un băiat. Nu e prima oară!
Îl văd pe Ovidiu.
-Ovidiu, sunt toate?
-Da.
-Șase? Adică opt cu cele două de la tine din mașina?
-Nu Tavi, de unde opt? Erau de fapt cinci, cu două de la mine șapte. Dimineață cu șapte am venit.
-Pleacă până nu te iau la bătaie …
Iar capacul l-a pus Cristi, care a zis:
– Dacă v-ar fi auzit cineva care nu vă cunoaște, ar fi crezut că sunteți proxeneți!
PS. Ultimele două rânduri, de fapt ultimul, am fost sfătuit să nu le public, dar nu m-am putut abține.
