Fire de nisip se risipesc jucăuș pe podea, printre hainele neglijent răsfirate precum petele de culoare pe șevaletul uscat.
Miroase a toamnă și a frig prin fereastra larg deschisă.
Miroase a mare și a valuri printre bagajele desfăcute pe jumătate.
Marea Neagră are ochi albaștri.
Și, cum a fost în Retezat? (Curg întrebările și mesajele pe telefon, mai ales după ce am ieșit la semnal)
Retezat, tărâmul fermecat cu ochi albaștri.
Zâmbesc, cu ochii pe nisipul ce pare lespede de Retezat, mărunt măcinată, de un chinez meticulos sau de un timp nemilos. A fost de poveste Retezatul, cum altfel?
Septembrie 2021. “Câțiva ani, de-acum încolo, nu mai merg în Retezat, mi-a ajuns, l-am văzut aproape pe orice vreme și am bătut o grămadă de trasee”, mi-am zis.
“Hold my beer” și-a spus probabil Universul.
August 2022. Vorbesc cu Bogdan, ce planuri de munte mai are, vorbesc cu ai mei ce munți “serioși” își mai doresc și cumva, planurile se conturează firesc. Am o echipă Award la nivelul de aur ce își dorește o călătorie de calificare serioasă, astfel încât nu îmi rămâne decât să spun ”no hai!”. După ce construim planul perfect (în care nu știm încă dacă după sutele de km ajungem în Poiana Pelegii sau Câmpușel) avem valul întâi, luni, valul al doilea miercuri și o echipă de aur determinată să-și atingă obiectivul final.
Cu câteva zile înainte de plecare, realizez două lucruri, aparent banale – că sunt singura din grupul de 12 (+4) care am mai fost în Retezat și că nu am verificat prognoza meteo, pe principiul că în luna septembrie, vremea e stabilă (unde mai pui că în turele mele, nu plouă!). Neimportante cele două, cumva, pentru că nici unul din ele nu putea fi schimbat, nu era în puterea mea să fac ceva…
La fel ca multe altele, aveam să aflu pe parcurs.
Sâmbătă înainte de plecare, cu varianta grea (și lungă) în minte (adică urcare cu rucsacul în spate de la Baraj Gura Apelor către Lacul Zănoaga, campat și a doua zi urcat către Șaua Judelui/ Vf. Judele, coborât și campat la Bucura), răspund la un telefon cu număr necunoscut. O voce caldă se recomandă a fi mama lui Tudor, unul din băieții de aur. Ne conversăm și spune că îl vor aduce pe Tudor la locul de întâlnire sau unde e nevoie. Oftez și spun că o să ajungem noi cumva și unde trebuie să ajungem, doar pe ocolite. Se oferă simplu să ne ajute, chiar dacă trebuie două transporturi.
Wow, deci una din probleme e rezolvată incredibil!
Pornim deci, luni dis de dimineață, dinspre Piatra Neamț, București și Râmnicu Vâlcea, către frumosul Retezat, cu rucsacuri de 18-20 kg și valuri de veselie. Între timp, am aflat că vremea nu se anunță chiar prietenoasă, dar credința mea e infinită, căci și ploaia se topește la zâmbetul nostru…(da, da, se topește și curge pe pământ, în averse…! Popasuri, glume, soare, telefoane, mesaje pe grupuri, atmosferă de concediu. Emoția primei nopți la cort, a primei ture cu rucsac greu în spate, a primului munte atât de înalt, a primei ture în echipa tânăr și liber. Eu nu mai zic nimic de emoție, căci e ingredientul principal ce stă la fundația fiecărui plan al meu. Bucuria celor ce pășesc pentru prima dată pe munte sau la cort, în ture ce îi scot din zona de confort și le testează puterea, răbdarea, rezistența…e întâi a mea, căci o cunosc și mi-e prietenă. Așa se clădesc prieteniile ce rezistă timpului, așa crește forța echipei din care faci parte. O dată cu tine, o dată cu fiecare din cei ce o compun.
Drumul până la Baraj Gura Apelor e un câmp de bătălie, în care natura se luptă și câștigă centimetru cu centimetru. Stâncile de pe marginea drumului betonat, odată întregi, au cedat nervos în multe locuri și au acaparat jumătatea din dreapta, străjuind amenințător gropile din asfaltul mâncat de vremi. Copacii își reazemă crengile aproape îngălbenite și umede peste drumul chinuit. Nori amenințători și tunete înfundate acoperă crestele golașe ale Retezatului, raze răzlețe se joacă de-a v-ați ascunselea printre verdele nuanțat al copacilor și tufișurilor, accentuând sentimentul că ne aflăm în no man’s land. Inima se face mică, mică, iar în mașină se lasă tăcerea – nu mai e semnal la telefon sau radio, până sus sau până când ne vom întoarce.
Pe Baraj, ne întâlnim cu ceilalți. Lacul e aproape secat, malurile uscate, brazii rupți și scoși din rădăcină, fundul lacului e un hău fără fund, hidos adus la vedere, din motive știute de cei ce construiesc în apropiere. Cenușiul pustiu al zonei se colorează brusc la auzul glasurilor noastre, e zâmbet și bucurie în stare pură, ne îmbrățișăm scurt, părinții lui Tudor și noi, ce dacă nu ne cunoaștem! Ne-alungă însă repede prima rafală de ploaie deasă și rece, dar cine să se uite la avertismente!
Încărcăm mașina cu rucsacuri și oameni și primul transport pleacă spre Poiana Pelegii. Ceilalți rămânem pe banca de lemn de pe malul lacului, unde am stat și acum un an, la un foc și-un cântec la chitară. Mi-e dor de voi, prieteni. Trec două ore cu soare, nor, ceață, ploaie, nor, ceață, soare. Se întoarce mașina, o încărcăm cu rucsacuri și oameni și al doilea transport pleacă spre Poiana Pelegii. Drumul e la fel de rău, cu gropi și șanțuri pline cu apă, mai plouă, mai stă, mai sperăm, mai ne îngrijorăm. Ce-o fi în sufletul părinților, mă întreb în sinea mea, când văd în ce pustietate duce drumul? Am ajuns, coborâm și primesc cu drag urările de vreme bună.
Tocmai ce a început să plouă.
Ședința tehnică e scurtă și fără echivoc, e 20.30, montăm corturile și om mai vedea noi mâine, încotro. Constat că veselia nu a intrat la apă, iar echipa de aur știe exact ce are de făcut. Mergem la Salvamont să cunoaștem oamenii muntelui și avem o surpriză…că nu știm cum să plecăm de acolo, mai repede.
Dimineața devreme, razele de soare ne încălzesc sufletele și transformă poiana într-un colț de rai. Împachetăm, sperăm și începem să urcăm. Poteca întreagă e un mic râu cu pietre și noroi, vegetația a explodat și ia în stăpânire totul. Se zăresc crestele golașe astfel încât nu mai simțim apăsarea rucsacului, decât la auzul vocii lui Theodor ce anunță grav ”urmează stația Tragerea sufletului” (cu peronul pe partea dreaptă aș completa eu). Ne pufnește râsul și profităm, să facem poze și planuri. Până la Bucura mai e aproape jumate.
Lacul Bucura e, pentru mine, unul din cele mai frumoase locuri din munții noștri. E aproape gol, așa că ne alintăm cu locurile de cort. Montăm tabăra și ne privim fericiți, am reușit (cel puțin primul pas). Mâncăm, mă minunez o dată în plus de ingeniozitatea și ideile tinerilor, facem rucsacul de tură și plecăm la Salvamont, cu speranța că aici vom avea cu cine sta de vorbă. Și avem. ”Cum ați ales cea mai ploioasă săptămână din toată vara să veniți încoace?” ne întreabă domnul de acolo. Intră în vorbă un turist, ce abia a coborât din creastă, unde e semnal la telefon și unde a verificat prognoza – sunt coduri de precipitații și furtuni, șanse de ploaie 90% sau mai mult, plouă în fiecare zi. Chiar și azi!” Zâmbesc neîncrezătoare, căci e soare și ceva nori de neluat în seamă. Zâmbește și el, da, ați prins o fereastră de vreme bună, dar la 3 vine ploaia…
Bun, atunci să purcedem. Hai la Poarta Bucurei, hai pe vârf și om mai vedea, e oarecum aproape și avem mai multe variante de întors. Căldările Glaciare au o liniște aparte. Mai ales dacă nu e lume 🙂 – pământul e îmbibat cu apă, iarba mustește și pietrele sunt alunecoase. Ne răsfirăm pe poteca generoasă și nu ne mai săturăm privind împrejur. Urcăm pe unde am coborât anul trecut, către Tăul Porții și muntele se ridică înaintea noastră, pieptiș. Zările se deschid în urma noastră, cu cât urcăm mai sus, dar în același timp, se și colorează…către Poiana Pelegii, cerul e plumburiu și brăzdat pe alocuri de câte un tunet mocnit. Spre Șaua Bucurei, s-a albit, iar pâcla coboară ușor către lac. O dată ajunși pe creastă, suntem toți o exclamație – căci avem panorama deschisă la 360 grade, iar de partea cealaltă a muntelui, sunt alte lacuri și piscuri, parțial învăluite în raze de soare timide. Ne adunăm pentru o fotografie, zâmbim, sperăm, privim către Vf Bucura ce se ascunde în ceață, încă o fotografie…când un fulger apărut de nicăieri se proțăpește fix în cărare și ne blochează scurt drumul către vârf. Nu a mai fost a treia fotografie, căci deja începusem coborârea…
Am admirat de departe Judele și pereții săi întunecați, Tăul Agățat și Tăurile cu nume de fete, pe drumul către tabără. Simfonia cerească ne-a oferit măsura talentului său. Vijelia ne-a ocolit elegant, lăsând în urmă o ploaie deasă, mocănească și deloc amicală. Cum nu te poți pune cu vremea, ne-am adăpostit pe prispa cabanei Salvamont, croșetând alte planuri, pentru alți munți…
Spre seară, la ora când ploaia ar fi trebuit să plece, conform prognozei ( și când încă ploua în dușmănie), cu gândul la valul 2, ce trebuia să plece către Retezat ziua următoare, am purces la locul cu semnal de telefon, pentru a le duce veștile cele ude…Beni caută cu înfrigurare un munte cu vreme bună, să ne relocăm. Suntem pregătiți pentru orice, dar o săptămână cu ploaie în Retezat e prea mult, pentru toți. Vorbim cu cei de acasă, care confirmă ce știam pe pielea noastră – prognoza s-a înrăutățit de luni încoace și plouă până sâmbătă, peste tot. Plouă peste tot, mă anunță și Beni, mai puțin la mare.
La mare?! Mi-am dorit încă o dată la mare, dar, Universule, nu acum, nu săptămâna asta! Mestec în gând veștile, până jos la lac și le dăm mai departe celorlalți, sec, căci nah, ei sunt aici pentru prima dată și tare și-ar fi dorit să cunoască muntele acesta…intervine băiatul de deunăzi, cu o tristețe în glas pe care o cunosc ”noi, eu și soția, încercăm de 5 ani să urcăm pe Peleaga și am mai stat, poate reușim mâine, dar sunt șanse de ploaie 100%…” . Hotărâm în unanimitate, să coborâm în Poiana Pelegii mâine, cât o mai fi uscat. Mergem la mare, spun toți. Noi rămânem, spun tinerii de aur, avem de terminat călătoria, indiferent de condiții. Cumva, nu mă miră nimic, nici determinarea tinerilor, ambiția și stoicismul lor, nici consensul nostru sau dorința de a vâna ultimele raze de soare ale unei veri atipice, când muntele nu ne-a vrut acolo. Doar ploaia asta nebună m-a surprins cu încăpățânarea ei, amintindu-mi că, dacă vrem să-l facem pe Dumnezeu să zâmbească, e de-ajuns să ne facem planuri. Cumva, cred că noi cu Retezatul nostru, l-am făcut să râdă în hohote…
- P.S. Povestea nu se sfârșește aici, căci Retezatul e tot acolo și la anul ce vine. Echipa de aur și-a încheiat excursia ca la carte, cu amintiri de neprețuit și confirmarea că ploaia ce te udă, uneori te face mai puternic decât ai fost. Valul 1 și valul 2 și-au dat mâinile pe malul mării, într-o escapadă pe cât de scurtă, pe atât de frumoasă, înfruntând primele raze de soare ale toamnei, vântul și toate furtunile ce au să vină…
Echipa de aur: Teodor, Tudor, Theodor și Remus, Supraveghetor/Evaluator Gianina și Beatrice
Valul 1: Miki, Costi, Adina, Gabi si Gianina
Valul 2: Alina, Cătălin, Crina, Adelin
Autor: Gianina Păun