Fascinanta călătorie a domnului Copacescu din Piatra Craiului la Piatra Neamț

“Cine merge cu mine în Piatra Craiului?
Facem creasta, în două zile!”

Așa a început povestea unei călătorii incredibile pentru mine, copacul simplu ce cutreiera
munții…

N-am apucat să vă povestesc, dar, după ce i-am cunoscut pe oamenii ăștia tineri și liberi de la Piatra Neamț, n-am mai avut zile liniștite. Nuș’ de unde găsesc atâta energie și poftă de viață, dar mereu planifică ceva sau pleacă undeva. La munte sau la mare, la scăldat sau la volei, după licurici sau la clubul de carte…sunt mereu ocupați.

Acuma, să vă spun drept, prima dată când am auzit de creastă (și nu, nu e vorba de creasta cocoșului, pe care am văzut-o noi în curtea bunicilor) a fost la începutul verii, prin Rodnei. Ce vară, că era aproape iarnă, nămeți de zăpadă și vânt și ceață, ca la sfârșitul lumii…eu m-am temut, dar m-au luat pe sus și încă mă trezesc nopțile și tresar speriat, când îmi amintesc. Când m-oi aduna pe-acasă, vă scriu eu și de creasta aia și ce am tras, știu doar crengile mele !

Între timp, chiar a venit vara.
Așa că, au făcut ședința tehnică, au analizat și ales, iar în primul weekend prelungit, cei 8 crai și crăițe au purces la drum, către Piatra Craiului (ca orice echipă ce se respectă, au luat și rezerve, un înaintaș și un fundaș – primul, Ovidiu, a plecat glonț înainte, precum buzduganul zmeului, iar ultimul (nu și cea din urmă), Ioana, a asigurat mentenanța în base-camp, a avut grijă de cort, bagaje, șoferi……sau, mă rog, ar fi trebuit să facă asta, dacă un tip înalt, cu mustață, nu ar fi sedus-o și convins-o sa meargă într-o plimbărică ușoară și scurtă și anume pe Brâul de Mijloc. După care a abandonat-o și i-a făcut vânt să coboare pe La lanțuri întrucât piciorul ei accidentat nu de mult s-a umflat cât o butelie și ținea grupul în loc. Mă rog, scurtă e un fel de-a spune – a durat vreo 12 ore, iar ușoară …. dacă Ovidiu a venit de acolo cu gura până la urechi spunând că a fost cel mai tare traseu din viața lui… vă dați seama cam cum a fost…

Am tot auzit o vorbă, “încurcate sunt căile Domnului” (uneori și crengile, să știți), iar week-end-ul ăsta am înțeles cam ce vrea să spună. Fiecare drum la Brașov se pare că trece pe la Ozun, unde prietenii mei își încarcă bateriile și fac schimb de impresii, cine a mers mai repede, cine a
depășit cele mai multe mașini etc. Uneori, fac și inventarul lucrurilor pe care le-au uitat sau lăsat acasă, să nu le mai poarte grija în traseu…

Ascuns în portbagaj, am adormit un pic, recunosc. M-am trezit atârnat de rucsacul red-wine al Gianinei, într-o curte mare, frumos luminată, la o cabană de lemn, unde un domn cam aspru ne număra de zor. Pe mine, fie nu m-a văzut, fie a crezut că sunt prea mic, nu m-a numărat. Mai bine, că oricum cred că eram mai mulți decât credea el, noroc că am venit în valuri.

Seara la cabană e veselă și prea scurtă, de regulă. Prietenii mei și-au desfăcut (iarăși!) rucsacurile, spre uimirea mea, nu vreți să știți câte mărunțișuri aveau, așa am înțeles de ce
mergeau cocoșați a doua zi. Pernă, saci de dormit, pelerine, geci, parazăpezi, corturi, haine de schimb, batoane, fructe, bomboane…o mulțime! Ba, la un moment dat, mi-a stat inima, unul din ei, care pare că nu mănâncă nimic niciodată, le-a împărțit niște flacoane negre dubioase, m-am prins imediat că ăsta e ceva trafic de substanțe vitaminizante…dar, am tăcut, ce puteam face eu de unul singur?

Au stabilit toate detaliile ( de câteva ori), planul A, planul B, mă simțeam deja în siguranță, părea că știu exact ce fac. Ovidiu a ales ceva poteci neortodoxe, Ioana și-a luat un rucsac uriaș, probabil pentru a încăpea tot muntele în el, Alexandru părea la fel de uimit ca mine de toate aceste pregătiri, Sabina era nerăbdătoare ca un copil (normal, e un copil!). Lucian tace, dar e optimist, a mai fost pe aici, cu vreo 10 ani în urmă, când eu nici nu existam. Adelin tace și contempla și el rucsacul, în care încape cam juma de munte. Octavia tace, cu folos, căci e singura care și-a adus cartea cu ea…Costinel nu mai are stare, pare nerăbdător să plece, dar e întuneric afară. Cătălin face și desface rucsacul, până intră pe mâinile Gianinei (rucsacul, nu Cătălin).

Dimineață devreme, cabana prinde viață. Înghesuit în buzunarul rucsacului vișiniu (chiar așa, ce culoare e asta, nu putea să-și ia altul?), tac și eu, legănat de pasul cadentat al oamenilor ăstora. Nu se vaietă nici unul, deși cară așa, ca niște hamali, iar drumul urcă și urcă…

Primul refugiu colorat din viața mea se cheamă Spirlea, cică. Respirăm un pic, mai ales ei, căci eu am mai ațipit pe drum un pic. E plin de oameni aici, par cunoscuți, au tricouri cu CPNT, concurența noastră din Deltă…facem o poză cu ei, nu degeaba i-am bătut la volei.

La deal, apoi. Pădure, jnepeni, grohotiș, mă cam zdruncină, dar cui să mă plâng? Nu se plâng nici ei și par mai chinuiți decât mine…noroc că mai bate vântul, se mai opresc la câte o poză (bine, zeci de poze, dacă e să fiu sincer), un biscuite, etc. Însă, e frumos rău aici, vă spun. Atâta piatră, atâta verde și atâta senin, mai că aș mai sta. La stânga noastră se înalță trufaș un amfiteatru alb, cu coama strălucind de razele soarelui, la dreapta e zarea însăși, mai limpede ca niciodată. Ieșim pe creastă, la Funduri (ce nume o fi și ăsta, n-or fi găsit altă parte a corpului, să numească muntele după ea?). Deci asta înseamnă creastă, nu ceața si vajgaul ăla din Rodnei, unde îmi intrau crengile în ochi și nu vedeam mai nimic…Uitasem să vă spun că, stând noi și odihnindu-ne la refugiul Spirlea, la insistența lui Cătălin,
Gianina da și ea pe gât un pliculeț de ăla dubios de care vă spuneam mai sus…Frate, eu cred că au pus ăia și altceva, nu doar vitamine în acea substanță că tot drumul până pe creastă parcă zbura fata asta cu mine în spate. Nu știam cum să mă țin mai bine să nu cad din rucsac, că dacă o luam la vale…adios. În plus, parcă substanța asta i-a dat și o veselie ciudată că se ținea numa’ de glume… în fine, să nu analizăm prea mult că cine știe ce mai descoperim.

Brusc, mi se schimbă poziția, rucsacul se înclină periculos și peste moțul Gianinei zăresc 7 oameni în patru labe, agățați în peretele de stâncă. Or fi greșit traseul ? Nu, așa merge poteca, urmărim atenți o bulină roșie veselă ce are chef de joacă, sus, jos, dreapta, stânga…văleu, e hău, hău peste tot, suntem călare pe spinarea balaurului astuia de munte! Numa să nu amețesc…!

Nu mai știu de câte ori ne-am oprit. Nădușim, și eu, dar mai ales ei. Facem haz de necaz, eu îmi așez ochelarii de soare chiar, să nu-mi citească emoția în ochi. Bine, nu prea e soare, căci norii ne-au ajuns din urmă, iar băieții ăștia tot fac schimb de prognoze, care mai de care mai precise. Ba vine ploaia la 11, ba la 14, ba la 18. Ei nah, la 18 o să fim la refugiu. Care refugiu, aud ecoul, că urcăm și coborâm ca în povești și nu vedem decât următorul vârf, care e mereu altul decât cel dorit. Văd eu ceva ceva pe harta Sabinei, dar sunt atâtea linii colorate, cine să mai înțeleagă ceva ?

Și mergem și mergem ore întregi, când urcăm, când coborâm. Tot sperăm ca după vârful din față să vedem mult așteptatul refugiu (Grind ziceau oamenii că se cheamă) – însă de fiecare dată, după vârful din față era …un alt vârf care trebuia urcat și apoi coborât. Cei care au făcut
poteca nu puteau și ei oare să le mai ocolească?

Refugiul parcă se depărta cu fiecare culme parcursă, cu fiecare pantă coborâtă. Însă peisajele mirifice și voia bună parcă făceau urcarea mai ușoară. Se făceau pariuri cu norii care veneau – ăsta e norul de ora 12, ba nu, e ăla de ora 18 – sunt punctuali și norii astia ca CFR-ul…
În sfârșit ajungem pe culmea unui vârf de unde vedem jos refugiul! Wow, ce bucurie pe oamenii
ăștia! Mie îmi pasă mai puțin, îmi plăcea legănatul rucsacului, am mai tras și câte un pui de somn din când în când…
Ajunge primul grup, se întind corturile, Costi scoate o pălincă producție proprie și o dă din mână în mână (Până …. știți voi unde), vor să îmi bage și mie pe gât mai forțat, mai cu binișoru’ dar nu reușesc, știu eu ce știu că doar am văzut reclama aia “Consumul excesiv de alcool dăunează grav sănătății” …sau poate urmăritul reclamelor la TV dăunează mai tare …

În sfârșit se văd și Alexandru cu Lucian – s-ar părea că avea dreptate Ștefanel când i-a zis lu’ frate-su că ce să caute el pe creastă când un an de zile a mers doar pe teren plat, ba chiar la altitudini sub nivelul mării …Așa, aici, rău de înălțime, epuizare fizică …așa e la munte. Totuși au rezistat băieții, nu s-au plâns, mergem înainte. Ajung și cei doi, își trag sufletul, întind și ei cortul puțin în pant[ dar astea sunt condițiile – dacă voiau loc drept trebuiau să-l întindă la poale…sau poate în Olanda că acolo am auzit că e foarte drept terenul.

Mâncăm ceva și ne băgăm la somn. Noaptea începe să bată vântul, începe și ploaia, unii dintre noi nu pot dormi și caută adapost în refugiu în caz că o să înceapă fulgere/trăsnete, doar că acolo erau deja câțiva turiști, dintre care unul ziceai că a pornit o drujbă – sforăitul lui se auzea cred că de la Turnuri (pentru cine nu știe, celălat capăt al crestei – eu știu ca m-am uitat pe harta Sabinei).

Ne trezim destul de târziu (unii ziceau că o să ne trezim să plecăm la 5 dimineața, însă a fost o estimare departe de realitate), mâncăm ceva, ne strângem corturile și bagajele și la drum. Cătălin, cred că de frica ploii anunțate, bagă în el vreo 3 plicuri de substanțe de alea dubioase și o ia la alergat de ziceai că e la maraton.

Cuplează 4×4 pe Timbale, unii fac calcule la înclinație, panta, diferențe de nivel etc. Limbi străine, ce mai! Unii ronțăie, alții se hidratează, alții sunt pe celălalt Timbal…
Noi ceilalți (fără prafuri) ne ținem cu greu de Cătălin, avem limba de-un cot, mai coborâm o vale, mai urcăm un deal…
Oricum, după ziua de ieri, colegii ăștia ai mei par mai în formă, probabil s-au odihnit bine sau au băut apa din rucsac, iar rucsacurile sunt mai ușoare. La un moment dat, fac schimb de impresii care parte a crestei (nordică sau sudică) e mai frumoasă si mai spectaculoasă, părerile sunt împărțite, nu se pot hotărî nicicum. Pe mine, nu mă întreabă nimeni, altfel le-aș spune eu, că a noastră e cea mai frumoasă!-

După o pauză foto (da, da, încă una, nu mă mai întrebați câte au fost), mă ancorează în stânga rucsacului, prins bine cu centura, să circul în siguranță, cică. Mai contează că suntem călare pe balaur, în dreapta hău, în stânga hău și în față prăpăstii? Nuuu, bine că-s legat, pot gusta din peisaj liniștit. Ațipesc.
La un moment dat se aude un huruit (glasul roților de tren…?!) și îmi sare somnul în cea mai
apropiată văioagă – unii zic că e vântul, alții că sunt avioane, alții o țin pe-a lor, cu prognoza – în scurt timp, dilema dispare – sunt tunete înfundate și ceva nori întunecați se adună la orizont.
Ajungem la Vârful Ascuțit, unde, cu toată furtuna ce nu pare să ne mai ocolească, avem timp de…ați ghicit, pozeeeee. După o ședință tehnică fulger (vă rog eu, fără fulgere aici pe
creastă!), decid să lase Turnurile la locul lor, să aibă motiv să revină în toamnă, reconfigureaza traseul și brusc, o iau la vale spre cabana Curmătura pe un triunghi colorat ce indică o direcție la fel de abruptă, fix în jos pe niște bolovani urâcioși. În spatele lor, s-a dezlănțuit furtuna mult pomenită în ultimele zile, tună de răsună văile și norii negri joacă un nou episod, de data aceasta, pe creste.

Ei, dar, așa cum v-am spus, pe mine nimeni nu mă întreabă ce traseu vreau, unde îmi doresc să merg, cât să stau. Mă enervează coborârea asta pe grohotiș, ce să mai zic că mi-a tuflit și o pelerină peste cap, nu e destul că stau aici legat în centură! Eu sunt liber (și tânăr, deh), nimic
nu mă poate lega! Și nici nu vreau să merg acasă așa devreme!
Așa că, tiptil, sar din rucsac pe un smoc de iarba rătăcit printre afurisitele de pietre, tac mâlc și nici nu respir până nu se îndepărtează binișor țăcănitul bețelor.
Phuiii, am scăpat.
Mă întind pe iarbă în tăcere și respir aerul răcoros ce a cuprins întreaga vale. Sunt în rai, raiul copacilor verzi, ce mi-aș putea dori mai mult?

Pic, pic, pic.
Off, ce-i asta?
Cine mă stropește? Gata cu joaca!
Poc, poc, poc.
La naiba, unde e pelerina aia? Cum să plec la munte așa, nepregătit, fără echipament corespunzător? Gianina a zis ea că nu ne plouă cât suntem pe creastă…dar ne-a zis și de pelerina…și pe rucsac, aveam pelerina. Ce-o fi fost în capul meu, să mă arunc așa, în necunoscut? Copacii sunt semenii și prietenii mei. Dar și oamenii sunt prietenii mei. Și au avut
grijă de mine…
Hei…stați, așteptați-mă că vin și eu !

Heeeei…!
Ăsta e ecoul, nu e bine!
Ce-am făcut?
Nu mai plouă, dar iarba asta e udă deja. Și bate și vântul ăsta dușmănos, ce mă fac acum?.
Uite și o rază de soare. Poate-mi arată ea direcția unde au plecat prietenii mei? Poate mă caută? Poate sunt și ei îngrijorați de soarta mea?!

Aud voci, yupiii, s-au întors după mine. Bieții de ei, au avut ceva de urcat, valea asta nu se mai termină. Și lanțurile, îi aud deja cum suflă greu. Dar…sunt 3 băieți. Și nu-s ai mei!
“- Fiți atenți, uitați-vă pe jos, prin potecă și pe lângă, e o jucărie verde, așa a a zis!
(Eu, jucărie? Mă băiatule, ai grijă ce spui!)
“- O fi, Andrei, dar tu vezi cât verde e împrejur? De ce n-au avut grijă de ea!”
“-Și ce? Ești daltonist? Uită-te, că oricum, mai repede de atât nu putem urca.”
(Dalto-ce? Ăștia au venit cu dalta la munte? După ce că au pantaloni scurți și nădușesc de numa-numa…ce-or căuta pe aici? Și nici habar nu au, că eu singur am sărit…)
“- UITE-L!!!! Ăsta tre să fie, uite ce fața are! O sun, să îi spun că e aici!”
(Phuiii, m-au găsit, auzi la el, ce față drăguță am, adică, chiar și așa plouat …și acum, eu ce
fac?!)

Ce pot să fac? Într-o secundă, sunt din nou în rucsac, alt rucsac, de o culoare nedefinită, stau posac pe întuneric și ascult vântul. Și vocea ei veselă la telefon, bucuroasă că sunt în drum spre ei. De fapt, nu stau, că urc din nou, cunosc drumul ăsta. Ce vesel l-am coborât și ce trist mă duc înapoi. Îmi lipsesc prietenii mei, așa gălăgioși și veseli cum erau, cu glume și povești sau cu ironiile lui Ovidiu…

Andrei pășește atent și aflu că e prima dată aici, în Crai, cu prietenii săi. O aventură întreaga, cu final fericit, pentru mine cel puțin. Să vă povestesc cum se vede Ascuțitul dinspre urcare, a doua oară în nici două ceasuri? Cum am cățărat iarăși stâncile colțuroase și  alunecoase, șufele
lucioase si proaspăt spălate de ploaie? În liniște. Mai tăcut ca acum nu am fost niciodată, realizând că ar fi trebuit să fiu cu ei, la Curmătura, să mâncăm prăjitură și să citim răvașele…

După o vreme, scot capul din rucsac și realizez că s-a facut noapte. Văd ceva luminițe, aud voci și muzică…visez sau oi fi ajuns la vreo cabană? Chitara unde e ?

Las Fierbinți.
L-a-s Fier-binți…clipesc des și mai silabisesc o dată. Visez sau sunt la camera ascunsă. E chiar Barul lui Bobiță, din Las Fierbinți! Măiculiță, unde am plecat și iaca unde am ajuns!
M-am dezmeticit de tot, când aud telefonul și ciulesc atent urechile – Nu, nu e camera ascunsă. Aici locuiește Andrei, salvatorul meu. Mâine dimineață mai fac un drum, de data aceasta, la poștă, căci începe lungul drum către casă. Casa mea…

P.S. Am auzit des la prietenii mei că “totul e bine, când se termină cu bine”. Acum înțeleg ce vor
să spună. O vreme, o să mă odihnesc, căci am de scris povestea drumurilor de până acum. Ce
am învățat însă, din această încurcătură…vă spun și vouă!

E bine să fii liber, dar învață să “cultivi” legăturile ce te țin în siguranță și ancorat acolo unde ți-e cel mai bine. Între tine și camarazii tăi sunt legături ce nu pot fi nicicum distruse.

E bine să fii tânăr, însă ține-i pe cei “bătrâni ” aproape, căci au încă multe să te învețe, să dea mai departe din ceea ce au învățat, la rândul lor.

E bine să accepți provocările, dar fii pregătit pentru riscurile cu care vin la pachet.

Fiecare drum, la vale sau la deal, lin sau abrupt, are farmecul său. Mai presus de asta, sunt oamenii cu care te însoțești la drum. Scrie-le povestea și împărtășește-o cu cei dragi, până când vă veți revedea, căci și drumul și omul sunt unici și trecători, doar amintirea îi face nemuritori…

Please follow and like us:
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.