Drumul, Trofeul și Crucea Talienilor

Partea 1 – Trofeul Talienilor. 

Sau 10 ani de la înființarea singurului club de acest gen din România, CET Crucea Talienilor – Comuna Borca, care nu este asociat vreunui oraș mai mare. Adică de la țară…

Dintre toate definițiile pe care le-am găsit despre “talian”, cel mai mult mi-a plăcut aceea cu loc îngrădit de ape cu scopul de a pescui. Mai sunt și altele și toate au de-a face cu apa. Ceea ce e și firesc, dacă ne gandim mai bine. Când am primit vestea că cei de la Borca cum le zicem noi mai scurt, își organizează trofeul, mi-am spus că musai trebuie să mergem, în ciuda tentației foarte mare de a merge cu cealaltă echipă din asociație pe creasta Pietrei Craiului, în ciuda prognozelor meteo care anunțau ploaie după ploaie, cu mici pauze de … ploaie, în ciuda numărului mic de participanți tineri și liberi care și-au manifestat interesul. 

Vineri, ora 16, deja lucrurile sunt clare. Suntem 11 oameni în 2 mașini și 2 biciclete. La 16.30 devin și mai clare: 12 oameni în 3 mașini și 2 biciclete. Ajungem pe întuneric, suntem întâmpinați cu zaprașcă și secărică, punem corturile, unii se duc la culcare, alții mai rămân(em)

 la discuții și amintiri.

Sâmbătă, cu chiu cu vai mă trezesc și cu uimire aflu că eram ultimul care încă mai dormea. Ne bem cafeaua cu lapte liniștiți, admirăm un pic de ceață care stă să se ridice și așteptam cuminți să se întâmple următoarele lucruri, exact în aceasta ordine: să vină Lăcrămioara cu Ștefănel și Leonaș și să plecăm în drumeția ecleziastică pe culmea munților Stânișoarei din stână în stână către chilia părintelui Cleopa. Și bineînțeles, multă ploaie

Cu cafeaua când în mână când în gură, constat că nu suntem prea mulți participanți sosiți. Cluburi, doar noi și cei de la iAcomi. Pe scurt, aflăm programul zilei: drumeție, balmoș, labirinturile lui nea iLie, proba surpriză, grătar, foc de tabără, cultural. Destul de încărcat, gândesc. Mă uit pe cer, destul de senin, dar s-au mai văzut cazuri când a plouat din senin. 

Nemaisuportând să stăm degeaba, eu cu Tony ne hotărâm să luăm bicicletele și să mergem în întâmpinarea Lăcrămioarei. Cât de plăcută a fost coborârea pe drumul Talienilor pietruit la început și asfaltat mai apoi, până la primele case din Sabașa nu vă pot descrie. Bineînțeles că nu am gasit-o pe Lăcră, dar nici nu aveam cum așa devreme, m-am gândit eu mai bine. La deal cu bicicleta drumul a fost cam la fel de ușor, grație motorului electric și al acumulatorului din dotare. Am ajuns înapoi în tabără fix când grupul se pregătea de plecare, ba chiar primii plecaseră deja.

Ziua de sâmbătă a decurs în continuare conform așteptărilor și planurilor de mai sus. Lăcrămioara cu cei 2 au venit undeva dupa-amiaza, tinerii care au vrut s-au plimbat cu bicicletele pe dealuri, alții au jucat volei sau fotbal, alții au repetat imnul și câteva cântece, Vlad a compus o poezie despre gazde, toți tinerii au participat la proba surpriză, cu toții am fost actori în sceneta “Vărul lui Ion”. Noi și cei de la iAcomi am concurat pentru primul loc la general al acestui trofeu. Sper să nu-l pierdem și acum. La Albatroși am avut concurență serioasă, e scuzabil. La cultural, ne-am scos cu imnul, o pădure nebună și o poezie. Planul era ca Ștefănel să cânte măcar o melodie la chitara sa electrică, dar din motive de bagaje multe în polo mic, taman chitara nu a mai avut loc. În schimb am avut la noi boxa – dar degeaba.

O surpriză a fost că au venit în vizită și prietenii noștri de la cinema Nomade, câteva ore.

Altă surpriză a fost că gazdele ne-au oferit trei mese, zăprașcă, balmoș și grătar din belșug, deci practic ne-au îndopat – ăsta e cuvântul potrivit. Numai cine nu a vrut nu a mâncat … pe săturate, drept care noi ne-am întors cu mâncarea acasă. 

Duminica. A început la fel ca ziua precedentă. Ceață, cafea cu lapte, relax. 

Punctul culminant a fost dat de momentul numit generic “Premierea”. La ora 10, cu mic cu mare, luăm o pauză de la tot ce făceam și ne apropiem de organizatori. Trofeele manufacturate cu stil de către nea iLie își așteptau cuminți câștigătorii. Participanți puțini, trofee multe, numai cine nu a vrut nu a primit vre-unul. Probele teoretice au lipsit dar pentru că nea iLie construise deja trofeele, organizatorii augăsit rapid niște câștigători. Dilemă mare și haioasă au avut bieții de ei la general, când au fost doar două cluburi participante pentru trei trofee. Dar și aici s-au descurcat cu brio, prin înființarea ad-hoc a unui nou club cu doar doi membri, Mirel

 și a sa soție, care, în aplauzele tuturor, a luat locul III.  Locurile I și II au fost adjudecate de noi de către cei de la iAcomi, în această ordine. Și, bineînțeles, am avut loc pe podium la toate probele.

Ce ar mai fi de spus? Doar că din nou am plecat ultimii pentru că a durat ceva timp până am strâns cele 4 corturi, toate saltele, toți sacii de dormit și toate gențile și le-am aranjat frumos în portbagaj și cutie. Aaa, și încă ceva! Pe când mă plimbam eu cu E-bicla pe drum, liniștit, cu tricoul Tânăr și Liber pe mine, mă oprește un alt biker, serios și îmi arată că este purtător al unei insigne Tânăr și Liber, agățată la rucsac. Frumos…

Partea 2 – Drumul (i)Talienilor.

Wikipedia spune clar că denumirea vine de la drumarii italieni care au construit acest drum între 1902 și 1904, la indicațiile inginerilor austrieci, la inițiativa regelui Carol I, care a vrut un drum de legătură militar strategic și comercial între cele două văi. 

Eu, mai modest, am vrut doar să parcurg o parte din el cu bicicleta. Și am reușit. Socoteala de acasă era să plec de la tabără, de la pasul Stânișoara și să ajung acasă, însoțit de Tony, posesorul a două biciclete electrice. Socoteala din târg avea să fie alta… 

În sfârșit, duminică pe la prânz, pornim la drum, la vale spre Mălini, pe un drum pietruit la început apoi asfaltat. 

Frumos, de-a dreptul frumos, până am dat de asfalt, de primele case și de mult mai multe mașini. Nu mai mergeam pe unde voiam noi, doar pe dreapta, cuminți. La primul popas ne prinde din urmă și Narcisa cu mașina. Mă gândeam că nu avem la noi nici lanterne, nici veste, nici frontale, nici măcar trusă cu câteva scule acolo, să fie. Eu aveam scuza că nu sunt bicicletele mele în timp ce Tony zicea că nu e el adultul în povestea asta, ci doar un copil de 13 ani. Drept care iau de la Narci din portbagaj tot ce găsesc scule, petice pentru pene, chiar și pompa cu diverși adaptori. Am mers pe ideea că dacă suntem pregătiți pentru orice, nu ni se va întâmpla nimica. Lanterne nu am luat, căci cu siguranță vom fi parcurs suta de kilometri rămasă înainte de a se întuneca, deci nu vom avea nevoie…

Și acum începe socoteala din târg… 

Plictisiți amândoi de asfalt, virez din scurt dreapta pe un drum lăturalnic și pietruit, evitând cu înverșunare orice variantă care voia să ne scoată din nou în asfalt. Ne întâlnim cu un nene care ne confirmă că drumul pe care suntem duce și la Târgu Neamț sau oriunde vrem noi, dar că nu chiar din prima. Pietrele drumului devin din ce în ce mai ascuțite, iar drumul din ce în ce mai nehotărât, mergea ba pe stânga, ba pe dreapta râului, iar la final de-a dreptul prin albia râului. Începuse să ne fie dor de asfalt …

Vine momentul în care camera din cauciucul meu nu a mai rezistat stresului și a început să fâsâie. La propriu. Trebuia să trecem și prin asta ca să avem ce povesti nepoților. Ne-am pus la umbră, ne-am scos sculele din traistă și, după o oră întreagă și încă o jumătate din următoarea, după multe drumuri la pârâu să vedem unde e găurica cu pricina, am terminat! Timp de 10~20 minute am avut impresia că am reușit să o astupăm cum trebuie. Când am ajuns la asfalt, roata mea era din nou moale. Mi-era clar că va trebui să mai jucăm o data scena cu astupatul găurii din cameră, dar am amânat momentul în cel mai clasic mod: la fiecare 10 minute mai dădeam la pompă… La un moment dat, în satul Baia de lângă Fălticeni, vedem pe cineva care coboară din mașina și dă să intre în curte. O întreb cât pot de politicos dacă poate să ne aducă un lighean cu ceva apă în el … Și uite așa, în mai puțin de cinci minute eram la om în curte, eu la o cafea cu lapte, Tony la un suc iar ei așteptau să terminăm noi de reparat pana ca să poată pleca la o înmormântare. Știam procedura: roata jos, crăcănează cauciucul, scoate camera, umfl-o un pic, bag-o în lighean și … stupoare. Găsim o găurică fix lângă peticul pe care l-am lipit cu ceva timp în urmă. Dar camera era de vină, nu noi, căci mai avea vreo 10 petice pe ea. Dă cu soluție, numără, pune peticul, numără din nou, verifică de mai multe ori să nu mai fi apărut alta găurică, verifică de trei ori cauciucul să nu îi fi crescut vreun spin sau sârmuliță cauzatoare de găuri, pune camera la loc în cauciuc, pune roata la loc în bicicletă, umfl-o ca lumea, ia-ți la revedere de la Nicu și pleacă! Fix 27 de minute! Cum oare reușesc ăia în 5 minute?

În continuare chiar plictisitor, dar cu trăiri intense. Era ora șase, noi mai aveam 30 de kilometri până în Târg, nu tu frontale, nu tu veste! Opream dintr-o benzinărie în alta să căutăm. Degeaba. Aveam două variante: fie să o sunăm pe Narci să ne recupereze, fie să ajungem repede repede în Kauflandul încă deschis duminică seara din Târgu Neamț și să cumpărăm. Eu aș fi ales a doua variantă, dar bietul Tony tremura și nu îl încânta deloc să meargă prin ploaie din ce în ce mai puternică și rece. Așa că am refuzat oferta unui localnic binevoitor, de a ne duce el cu duba în Târg. A ținut să clarifice că nu va conduce el, ci soția sa, văzând că mă mă uitam chiorâș la berea pe care o avea în față… Am intrat în pizzeria Clara din Brusturi, am mâncat o foarte bună și mare pizza cu ton și am așteptat cuminți echipa logistică să ne recupereze. Adică pe Narci – draga de ea…

  P.S. În timp ce așteptam am văzut un tânăr polițai așteptându-și pizza comandată. De vorbă cu el, am aflat că amenda pentru că circuli după apusul soarelui fără lumini și vestă este mare.

Please follow and like us:
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.