Un pic de cronologie.
În urmă cu 4 ani și ceva, probabil prin 2018 sora mea Monica îmi spune: Tavi, Narci, am fost pe o insulă care cred că v-ar plăcea. E și munte, și mare, nu seamănă cu nimic din ce am văzut, e super.
Din Samotrace 2019, au rămas doar poze, amintiri și câteva cuvinte ale Gianinei. Am fost doar cinci: eu, Narci, Alex, Giani și Ioana. O singură mașina, doar două camere la o pensiune, o singură poveste (nescrisă) căci toți făceam cam aceleași lucruri. Ce vremuri! Într-una din zile eu cu G am fost pe Fengari, în timp ceilalți au lenevit la nivelul marii. Fără caiace, bărci sau biciclete! La plecare simțeam însă că au rămas zone neexplorate.
În 2020 cu toții am stat cuminți acasă.
În 2021, bucuroși ca am găsit o găurică în cușca pandemiei, am evadat și am tras o fuguță din nou pe insulă. Cum nimeni nu avea curaj să facă rezervări, cum unii nu aveau acel controversat certificat verde, o mână de oameni și câteva corturi eram la camping Varades, iar a sa poveste o puteți citi aici. Oricum, sentimentul cu care am plecat spre casă a fost același: multe nefăcute și puține zile! Eram hotărâți ca următoarea dată să stăm măcar vreo zece.
2022
În timp ce încă eram pe insulă îmi spuneam că e musai să scriu iarăși o poveste de succes, măcar cum a fost cea de anul trecut. Subiecte grămadă, așa că mi-am compus în cap pe rând mai multe schițe dar nici una nu părea în regulă. Sau, de fapt, toate la un loc erau ok, dar nu reușeam nicidecum să le leg într-una singură. Până când am realizat de ce. Eu vreau să scriu doar o poveste în timp ce ele sunt mai multe, câte una pentru fiecare grup, pentru fiecare zi, toate derulate în același timp dar care se intersectează pe alocuri. Iar parte din ele nici măcar nu le știu, doar am auzit zvonuri.
Mai jos sunt câteva povești deja scrise și destule care așteaptă să fie scrie. Îi provoc pe cei care au ceva (frumos) de spus să completeze lista poveștilor, ca de exemplu:
– Cătălin și al său apus dorsal de soare.
– Seara crustaceelor – Bogdan și / sau Ciprian, Mădălin, etc
– Surorile Boncea și experiența lor subacvatică
– Cătălina despre cum a căzut cu bicicleta, cum a escaladat Fengari și cum a tremurat sub bolta înstelată
– Lucian despre … ce ne-a mai rămas de făcut pe insulă sau cum se poate ajunge pe Fengari direct de pe Toaca.
– Gianina despre … ce vrea ea. Nu are nimeni curajul să-i spună ei ce să scrie.
– Crina – despre Femeia deșteaptă și Femeia puternică.
– Alina despre nunta unor moldoveni în Samotrace.
– Bogdan despre Canyoning, Climbing, Hiking și Kayaking și alte …ing-uri
– echipa Frankenstein despre stele căzătoare, dacă mai au cu ce să scrie
– Narcisa despre traseul Ammos – Vatos – cascadă, trecut prezent și viitor
– Teo sau Ioana sau Maria sau Bianca sau Rareș sau Ștefan despre ce poți face noaptea pe insulă
– Delia, pe care o rog sa ne povestească emoțiile ei, aceasta ieșire fiind prima … în multe privințe,
dar nu numai, căci lista rămâne deschisă.
Eheheee, ieșirea din 2022 nici nu mai îmi amintesc cum a prins contur. Narci spunea ca anul asta va fi Croația, Lăcră că mai sunt și alte insule la fel sau chiar mai frumoase, Giani că nu merge în concedii în aceleași locuri, că Grecia e mare, că mai sunt și alte țări. Cert e că undeva în martie Narcisa căuta pensiuni iar în aprilie deja plătisem avans pentru 8 camere, inclusiv Narci, Lăcră și Giani. Ce a urmat știți. Planuri, răzgândaci (persoane care se răzgândesc ușor), alte camere rezervate, biciclete, camping, cu caiace, fără caiace, încă o pensiune, cu echipament de munte sau fără, repartizare pe mașini, unii au furat startul la plecare, alții la sosire, unii au mers dintr-o bucată, alții din doua, ba chiar sunt zvonuri ca unii încă se întorc, câștigând astfel zile în plus de concediu. Pentru alții povestea s-a sfârșit înainte de a începe, sau de fapt înainte de a ajunge pe insulă, în ciuda faptului ca au plătit avansul sau că și-au făcut rezervări și chiar îmi pare foarte rău pentru ei. Cert e ca la un moment dat eram pe insula un grup măricel, cam 50 sau peste, din Neamț, București, Slobozia, Cluj sau Focșani. Ba chiar unul din Germania. Toți prieteni de-ai noștri sau de-ai prietenilor noștri. cu toții am încăput în 10 camere la Aigaion, 6 la Aleka, 3 corturi la Varades si o camera in partea cealaltă a insulei.
Cum ne-am făcut atâția? Nu știu. Ultimele doua fete racolate, Gabi și Cătă, după ce m-au ascultat vorbind despre Samo, s-au uitat preț de câteva secunde una la alta și au zis: – Dacă mai sunt locuri, am vrea sa venim și noi. Și au venit, completând astfel niște goluri lăsate de cei care nu au mai putut veni.
Fiecare a avut așteptări. As fi bucuros ca fiecare să și le fi împlinit, măcar jumătate din ele. Unii când asociază concediu cu insulă se gândesc la umbreluțe, șezlonguri, plajă, baie, piscină, soare, un palmier doi, leneveală, relaxare, cocktailuri. Altă parte vede caiac, snorkeling, scuba diving sau pur și simplu înot. Alții, dacă vad un munte pe insula, se gândesc la drumeții, cascade, păduri, vârfuri de pe care sa vadă TOATA lumea si sa se convingă ca într-adevăr insula este insulă și nu continent. Alta parte vrea libertatea și plăcerea pe care ți-o oferă mersul pe doua roti, fie ca sunt de bicicleta, scuter sau motor, sa descopere TOATE drumurile. Alții își doresc sa vada cat mai multe apusuri de soare spectaculoase. Alții vor sa alerge în răcoarea dimineții câțiva kilometri, să facă o pauză când răsare soarele. Cineva își dorea cu ardoare să descopere cât mai multe locuri inedite, istorice, demne de a fi fotografiate expuse pe FB în postări misterioase. Aripa tânără a așteptat lăsarea întunericului și a descoperit moduri plăcute de a petrece timp de noapte în Therma sau Chora, cu întoarcere acasă cam pe vremea când unii ies să alerge. Toți însă am avut în comun cafeaua de dimineață cu sau fără lapte, iaurtul grecesc cu miere de la camping, câteva beri reci de-a lungul zilei, câteva felii de pepene, cina la o taverna, paharul de vin seara pe terasa pensiunii. Și bineînțeles planuri generale pentru ziua următoare. Zic generale pentru ca planurile detaliate au fost definitivate la fața locului, pe măsură ce se desfășurau. Cei mai câștigați au fost însă cei care au venit fără așteptări, fără șabloane de urmat, fără să știe ce rezervă ziua de mâine.
Narcisa, în timp ce îi duceam niște cubulețe de pepene, mi-a spus ca îi pare rău că s-a terminat concediul tocmai când începuse și ea să se relaxeze.
Am mers în destule drumeții – partea asta mi-a ieșit cel mai bine și chiar din prima zi: la bisericuța din vârf de stâncă, un adevărat colț de rai, urmată la o zi distanță de valea Fonias cu toate cele trei vatre – cuvânt grecesc care definește o cascadă și un mic lac în care poți să faci baie – ale sale, apoi am fost la plaja Vatos cu al ei canion a să vatra. Celebrul drum al plajelor Vatos – Pachia Ammos l-am parcurs chiar de două ori. Zilele în care nu am avut drumeție am avut bicicletă cu vârf și îndesat. Am înotat în mare de câteva ore cu labele. Am împrumutat o mască de snorkeling și am descoperit un pic din universul subacvatic. Am mers cu caiacul, cam puțin – e drept – era loc de mai mult. Am reușit din păcate sa umflu barca gonflabilă pe care am avut-o și să ies cu ea în larg doar o oră. Zic din păcate pentru că abia în ultima zi am făcut asta și pentru ca m-am plimbat prea puțin. Parcă am stat și un pic la plajă, cu burta în sus. Am petrecut timp cu prietenii, atât cât am putut, mai mult nu aveam de unde, doar dacă aș fi dormit mai puțin. Mă consolează speranța că prietenii cu care am stat prea puțin s-au simțit bine și au plecat cu multe amintiri frumoase și cu experiențe care au ridicat ideea de concediu la un alt nivel.
La nefăcute, și aici este lista lungă, dar pe primul loc regret că nu am participat la seara de crustacee, însă m-am consolat cu un pește cum n-am mai mâncat de mult, ca să nu zic niciodată.
O noapte pe Fengari.
Legat de Fengari și ai sai 1611 metri. Sunt două căi de acces marcate, pe care le cunosc. Dinspre Therma și dinspre Chora. Traseul Therma – Fengari este lung, plictisitor, cu mult soare, cu puțină apa, mult teren dificil, pietricele pe care poți aluneca, bolovani instabili pe care poți cădea. Adevărul e ca prima impresie după ce te întorci de pe acest traseu este că gata, nu vei mai urca alta data. O dată este totuși prea puțin, de două ori parcă prea mult. Dacă vrei sa admiri ceva trebuie musai să te oprești, moment în care soarele parcă abia așteaptă să te bată în cap. Acum când am parcurs din nou acest traseu am dat dreptate celei care a refuzat categoric să vină cu noi, ba chiar și-a lăsat bocancii acasă ca să reziste sigur ispitei – dacă ar fi fost cumva. Nu la fel stau lucrurile cu partea cealaltă, cu traseul Chora – Fengari și pe care îl recomand. Și pe aici este cald dar parcă te bate soarele mai puțin în cap. Și pe aici este lung, dar sunt mai multe surse de apa, făcând astfel hilară recomandarea mea de a căra multe sticle pline. Dacă ai norocul ca pe drumul forestier pe care ai impresia că urci din greu să te depășească unul pe scuter, cu mâna dreaptă pe accelerație iar stânga pe o bere, totul devine mai ușor. Cand se termină drumul începe brusc partea cu pietre mari, bolovani sau stânci pe care sa te cațeri, o vale seacă de râu așa cum vezi în Retezat sau Făgăraș, în care porțiunile line alternează cu cele un pic abrupte sau chiar abrupte în care confunzi urcatul cu catararea, adică așa cum ne place nouă. Iar peste toate astea dacă mai pui și că te prinde întunericul și că mergi restul drumului descrii o tură perfectă. Am avut norocul ca odată ajunși în creasta să găsim un loc în care să putem dormi. Fără cort, sub cerul liber, multe stele. Condiții grele: fără duș, fără vreo tavernă unde să comandăm ceva sau măcar mese la care să mâncăm ceva din traistă. Am avut însă rom de Jamaica, țuică și Alexandrion *****. Iar dimineața cafea cu lapte. După ce am văzut răsăritul am tras o alergare fără bagaje până pe Vârf, dus-întors. Două ore. Multe poze, imnul clubului de două ori, îmbrățișări de grup, entuziasm, voie bună colectivă.
Am reținut ce a zis un expert în trasee necunoscute și nemarcate dar totuși posibile, că se poate ajunge aici și din acea poiană, arătând cu degetul undeva în zare. Eu deja mă gândeam … în fine.
La întoarcere am primit un binemeritat premiu de la iubita mea Narcisa, un tricou cu un țap cu un toiag în mână, aidoma celui pe care l-am primit de ziua mea de la un grup de prieteni, victorios, bineînțeles pe vârful pe care am fost și eu.
Oricum, rețineți că Therma – intersecția din creasta – durează cam 4-5 ore indiferent de sens. Intersectie – Fengari – 1 ora indiferent de sens. Chora – intersectie – 5~6 ore la urcare.
Am reținut ce a zis și un jurist expert în imagine și fotografie cum că ar găsi ce să facă și dacă ar veni a treia oară consecutiv aici …
Cătălin: Ha, v-am păcălit, concediul nostru în Grecia se încheie pe 3 iulie, am mai câștigat o zi 😉
Crina: Mulțumesc tuturor pt. această vacanta minunata si plina de peripetii..o experiența frumoasă alături de voi, pe un tărâm misterios.
Ps:bocancii mei au miros puternic de cimbru😅
Bogdan: Poți face un borș de fasole cu ei 😉.
Bogdan: După cum spuneam, noi am ajuns astă noapte. Avem un munte de bagaje descărcat în mijlocul casei. Până să începem să le ascundem, pentru a nu le mai sări sau ocoli, vreau să vă mulțumesc pentru concediul din Samothraki.
Mulțumim pentru invitație lui Lucian, pentru organizare lui Tavi (nu am avut până acum combină frigorifică în cameră 😄). Lui Florin pentru că ne-a însoțit în camion și Alinei că nu ne-a încurcat 😉. Lui Costi pentru traversarea Kipos – Pachia Ammos, dar și lui Adelin pentru suportul logistic. Mulțumesc Crinei că m-a făcut să retrăiesc anii studenției, când însoțeam fetele, pe pasajele dificile 😁. Mulțumesc lui Ciprian pentru împărtășania din fiecare seară, cu vin din ăl-ales 😉 și tuturor participanților la seara de crustacee. Mulțumesc că ne-ați acceptat așa cum suntem și mai ales că ne-ați tolerat stilul mai șugubăț 😉.
Va dorim o vară plăcută și relaxantă. Marea a fost doar un antrenament 😉
Chiar dacă pentru noi insula nu era un mister, am făcut lucruri noi și a deschis noi provocări. Cu următoarea ocazie, vom veni pregătiți pentru a petrece măcar o noapte pe plaja Vatos și de a urca pe Fengari. Îmi doresc să cobor cel puțin și canionul Gria Vathra.
Costinel: Mulțumesc și eu, Bogdan! Mulțumesc tuturor! Nu mi-am mirosit adidașii dar aceasta amintire, cu voi pe Samothraki, o să rămână veșnic și plăcută
Lăcrămioara: Am ajuns cu bine și noi acasă, târziu în noapte, prea obosiți să mai dăm mesaj pe grup….Va mulțumim tuturor pentru aceste zile de vacanță fabuloase ! Sunteți minunați! ❤️
Alina: Vă mulțumesc pentru timp de calitate petrecut împreună în acest concediu 🤗 Mă bucur ca ne-am întors acasă toți cu bine.
Monica: Ce poveste frumoasă și din fericire adevărată ai reușit… Și noi pe langa tine avem propriile povești la fel de frumoase… Mulțumim că ne-ați primit alături de voi și ca am trăit clipe minunate împreună 💙❤💙❤ Mai vrem….
Adina: Va mulțumesc tuturor pentru experiențele trăite alături de voi , am cunoscut oameni minunați , am legat prietenii și am trăit intens fiecare zi …tărâmul ” lui Samothraki ” este unul minunat care îți oferă atât de multe încât nu îți ajunge timpul sa le poți savura pe toate…mulțumesc pentru clipele memorabile trăite alături de fiecare dintre voi 🥰❤️
Miruna: Super poveste, Tavi!
Eu sunt în categoria: așteptări depășite, ce depășite, lăsate în urma și umilite! De fapt, creierașul meu încă nu a procesat toate impresiile, se amestecă briza care îi mângâie cu generozitate pe bicicliști, stânca luată cu multă iubire în brațe la întoarcerea de la Vatos, amestecul delicios de cald și răcoare pe drumul prin apă spre cascadă…
Și zic: as repeta săptămâna asta fără sa schimb nimic. Și am și o listă cu ce as mai face în plus.
Mulțumesc pentru tot și toți!🤗🤗🤗
Cătălin: Asta cu lista e periculoasa rău! Așa am pățit și eu anul trecut și am ajuns anul acesta sa stau 9 zile pe insula 😉
Bogdan: Seara crustaceelor a fost pregătită după o experiență anterioară, tot din Samothraki. Data trecută eram cazați în Kamariotissa, iar serile de pește și creveți înlocuiau cu succes deplasările la taverne. Vinul și pălinca despletea limbile și dădeau frâu liber imaginației. Glumele veneau să condimenteze atmosfera, în timp ce mormane de carapace se adunau în centrul mesei, asta după ce în prealabil fuseseră linse și supte cu dibăcie 😉. Nici anul acesta nu ne-am dezis. Am lansat propunerea celui mai vulnerabil dintre membri, apoi am așteptat cu undița întinsă preț de câteva ore…..
Gianina: “Febra descoperitorului” sau “îndoiala care face din noi niște veșnici căutători ”
Cu asta am plecat eu din Samotracki în 2018, când am gustat prea puțin din farmecele acestei insule. Are și o poveste concediul acela.
Însă, Samotracki 2022 a fost, pt mine, despre altceva. Despre un concediu cu zero așteptări si 100% deschidere și lăsat în voia Universului. Despre acceptarea că mă pot înșela bine merci (cand spun ca nu mai merg a doua oară într-un loc) – (acum sunt pregătită să merg și a treia oară aici, am lăsat ceva lucruri neterminate).
Despre bucuria de a nu face nimic și a nu cere nimic nimănui.
Despre confirmarea că am prieteni faini tare, care insistă cât trebuie și mă acceptă cu bune si rele.
Despre a înțelege că binele si libertatea mea(ale tale) se oprește acolo unde încep ale celuilalt.
Despre serile la un crevete înecat intr-un pahar de vorbă.
Despre timpul niciodată suficient pentru a sta cu toți/a face tot…
Și așa mai departe 😇
Pentru toate, vă mulțumesc, recunoscătoare.
La început am avut emoții. Peste 50 de persoane, din medii diferite, un punct comun – dragostea pentru munte și aventura. Cam greu să îi mulțumești pe toți.
Se pare ca mi-am făcut griji degeaba. Tot farmecul acestei insule consta în faptul ca fiecare își poate găsi ceva pe placul lui de făcut.
Îmi pare rău că am lipsit la unele activități descrise de Bogdan, dar, pe de alta parte am mai bifat câte ceva pe lista de To do în Samothraki, am petrecut timp de calitate cu prieteni cu care ma vad poate de 2-3 ori pe an.
Mă bucur că v-a plăcut și vă mulțumesc că îmi sunteți prieteni.
Un vis biciclistic.
De… (incredibil de mulți) ani tot am un vis. Pare modest, dar s.a dovedit că nu e. Tot visam să merg pe lângă mare cu bicicleta. Să mă bată briza, să-mi intre soarele în oase și marea în ochi. Lasă că la marea noastră nu prea ai pe unde pedala iar străzile/șoselele/falezele sunt pline de mașini. M.as fi mulțumit cu 2-3km acolo, dar nu s.a potrivit niciodată.
Când a zis Tavi că se iau bițe în Samothraki, am fost cea mai fericită. Nu mi s.a părut deloc ciudat că unde eu n.am fost în stare sa ajung cu o biclă la Constanța, el vrea să ducă o remorcă plină până-n Samothraki. Doar era vorba de Tavi, deci totul e posibil. Când însă.mi.am dat seama că logistica e împotriva mea (și de data asta), și nu am cum sa ajung la minunata remorcă, m.am dezumflat de tot. Ei, mi.am zis, nu mi.o fi dat mie să-mi împlinesc visul ăsta. Ziceau unii că s.ar putea închiria, dar deja așteptările mele erau în picaj.
Ziua 1 plajă la Ammos, plimbare pe munte, nu știu când a trecut. Ziua 2 la prima oră zice Tavi hai în camping sa închiriezi bicicletă. Hai! În camping, multe bicle cam ruginite, și vreo două noi și bune. Aveam roți!! Am zburat cei 4-5 km înapoi la pensiune. Șoseaua lină și liberă urmărește fidelă malul mării, vântul îmi suflă în plete (prin cască), inima crește în mine ca un cozonac. Am roți!!!!
Cazarea la Aigaion a fost perfectă pentru biciclete. 16 km pana la un capăt al șoselei (plaja Kipos), 12 km în direcția opusă până în port. Kilometri savurați din plin în fiecare zi, plus urcarea la Chora (push.bike) și coborârea în zbor. Endorfinele cât casa, fericire maximă.
La un moment dat, îl sun pe Radu, care ajunsese pe plajă cu mașina.
— Ce faci?
— Ce sa fac, te aștept cuminte, ca Penelopul.
M-am cam tuflit, m-au luat remușcările, – eu cu inima plină să dea pe.afară, cu visele mai mult decât împlinite (că nici nu.as fi știut sa visez atâta perfecțiune, cu vântul, cu marea, cu drumul, muntele, mirosul de mirodenii, mușchii pompând kilometri de endorfine) – și bietul.Radu…
Noroc tot cu Tavi, (who else?), care ne-a salvat și de data asta, când a plecat hai-hui în vârf de munte și ne.a lăsat bicla lui, ca să se plimbe și Penelopul, să se fericeasca și el nițel.
Ceea ce vă dorim și domniilor voastre!
Sunt locuri pentru care cuvintele sunt nedrepte și neîncăpătoare. 2018 a fost prima întâlnire cu cel mai exotic loc de concediu de până atunci. Povestea acestei întâlniri aduce a poezie și reflectă prea puțin din specificul locului. 2021 a adus, pe lângă pandemie, regretul că nu pot fi “în rând cu lumea bună” ce s-a ascuns de virus pe plajele pustii ale insulei Samothraki.
2022 a fost un DA simplu propunerii de a reveni pe aceste meleaguri – ușor intrigata de listele de to do ale celor ce fuseseră și anul trecut.
După ceva luni de agitație și nebunie, concediul a venit ca o binecuvântare, cu rezoluția unică de a nu face planuri și a nu avea așteptări. Grupul de 50+ persoane părea o provocare suficient de îndrăzneață, pentru a aștepta extra adrenalină.
Cu regretul că nu am plecat și eu cu primul val, cu mașina plină și rezervele de răbdare/entuziasm pline, am purces la drum. Fiecare drum în sine e o poveste. Aș relata fapte, dar deja Tavi și Bogdan au povestit savuros întâmplări și momente de pus în rama, în așa fel încât Creangă ar fi mândru de urmașii săi în ale scrisului (nu mai zic de peripeții…)
Aș scrie însă, despre așteptări (de la tine sau de la alții), mai ales când timpul îl petreci înconjurat de familie, prieteni, cunoștințe.
Dacă le ai…ai grijă de ele, să nu te saboteze și să-ți strice concediul. Fă ceva cu ele, transformă-le în obiective și atinge-le, pas cu pas. Ești singurul responsabil de cum va arăta această săptămână, indiferent că ești în cel mai frumos loc de pe pământ, tot în compania ta vei sta…iar starea de spirit ți se datorează.
Aș scrie despre oameni, căci cu ei/în mijlocul lor am plecat la drum. Oamenii pe care ți-i dorești în jurul tău nu sunt garanția stării de bine, prin ei înșiși. Fii bine tu, cu tine și atunci, va fi pace în jurul tău. Bucură-te de ei, de ceea ce au bun/frumos/vesel de oferit. Lasă supărările pentru o dată nedefinita, trăiește în prezent, gustă din ziua de azi, ca și când…
Aș scrie despre incredibila senzație de a avea timp. Tihnă. Liniște în cap. Despre atemporalitate. Despre lumea pierdută și regăsită, pe un țărm de mare pustiu. Despre nopțile calde și cerul înțesat de stele, deasupra muritorilor și neînsemnatele lor griji…
Aș scrie despre serile vesele la un pahar de vorbă, asortat cu creveții mai puțin veseli, din farfurie. Despre conversația spumoasă, care ne-a “prins” pe toți, prezenți sau absenți, mai devreme sau mai târziu, despre glumele inspirate și poveștile de munte, numa bune de gura sobei. Despre planul următoarelor ture, la munte sau la mare și promisiunile că vom reveni, mai devreme sau mai târziu.
Ceea ce…este confirmarea perfectă că fiecare din noi a “luat” de pe insulă ce i-a folosit, ce i-a făcut bine, ce a avut nevoie…
Citind povestea Geaninei referitoare la Samothraki, stau și mă întreb dacă am fost pe aceeași insulă. Nici nu știu cum să încep. Am impresia că sunt un Creangă pe lângă Eminescu. Dar cum stilul poetic nu mă caracterizează, voi da curs invitației lui Tavi și voi prezenta lucrurile așa cum le-am simțit eu.
După tură din Piatra Craiului, primesc o invitație, de la prietenul meu Lucian, pentru Samothraki. Mă gândeam că probabil le-a plăcut ciorba noastră sau că au nevoie de niște adrenalină, iar cea de la fiole este apă de ploaie. Cu ceva rezerve, primesc invitația. Nu apuc bine să confirm, că mă sună Tavi să îi spun perioada, că mai este o cameră liberă. Puțin buimac, îi spun că merg și eu ca toată lumea. Fără prea multe explicații, îmi dă de înțeles că aici lumea este diferită, fiecare vine când vrea și pleacă când poate. OK! Primul instinct a fost să mă uit pe calendar, să incercuiesc niște date optime pentru concediu, să optimizez din pix totul. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, observ că feribotul nu merge cum vreau eu ci cum vrea grecul. Probabil au ceva contract cu pensiunile din Alexandroupoli. Presiunea fiind mare și nedorind să încurc lucrurile, îi transmit lui Tavi, că vom merge și noi că majoritatea 24-1, urmând să fac ceva reglaje la fața locului, în funcție de locurile disponibile. Până aici toate bune și frumoase. Studiez obiectivele lui Tavi și regăsesc unele comune, altele în plus, însă erau și care lipseau cu desăvârșire.
Îmi fac ceva planuri pentru a le introduce pe ordinea de excursie. Pentru asta mă îmbrac frumos, în costum de neopren și vin la Bicăjel, cu gând să corup ceva membri, în Canionul Pârâului Sec, doar, doar or prinde gustul canyoning ului. Parcă eram fiul împăratului Verde, cu tava de jăratec, în grajdurile împărătești. Oricât o fluturam prin fața hergheliei, tot pe Ovidiu îl aveam coechipier, ba mai mult, mă trezesc și cu Marius, care îl mai văzusem în Bucegi, la AGM. Cum nu îmi stă în caracter să refuz pe cineva, parcurgem în 4 canionul, lăsând poveștile lor să lucreze pentru mine.
Dacă prima tentativă nu a avut mare succes, a doua a fost un fiasco total. Planul era să băgăm caiacele pe lacul Siriu și apoi să facem o plimbare până la lacul Vulturilor, perpedes sau cu bicicleta.
M-am consolat cu ideea și mi-am văzut de treabă, însă eram nedumerit ce caută cei din Tânăr și Liber în Samothraki? O singură plajă cu nisip și asta la mama Dracului, la peste 30 Km depărtare. O plajă mai spectaculoasă cu pietre și câteva plaje la care se ajunge cu barca sau pe poteci alpine. Nu mi-i puteam imagina înșirați pe stânci, cu papornițele în spate, mergând două ore prin soare, să ajungă la o plajă cu nudiști. Dar, problema lor. Eu am încercat să întind o mână, așa că, mi-am stabilit propriile obiective.
Nu a durat mult că a sosit și vremea plecării. Am făcut rezervare la feribot, am cumpărat vigneta de Bulgaria, eram pe punctul de a face ultimele cumpărături, când primesc un apel video de la o tipă care nu figura în agenda mea. Stau în dubii dacă să răspund sau nu. Mă întreb retoric: Oare ce-o vrea fata asta de la mine? Pe biletul de feribot deja o trecusem pe Lucia și pe cei doi copii, nu mai puteam schimba lucrurile. Răspund, facem un pic de conversație de încălzire, niciunul dintre noi neștiind cu cine vorbește. În cele din urmă Mara, mai orientată, deslușește lucrurile. Printre altele mă anunță că suntem așteptați de Aleka să luăm camera. Poftim?? Nici să zbor nu ajung astăzi la cazare! Mai sporovăim despre condițiile de cazare, de cele necesare și rămâne să ne vedem peste 2 zile.
Vine și ziua plecării. Stabilesc cu Geanina ora 3 pentru plecarea din București, știind că orice minut în plus prelungește timpul de stat în vamă cu 3-4 minute. Cum la noi lucrurile n-au mers unse, iar după ce am terminat de cu seară de încărcat mașina, dimineața au apărut în peisaj două lăzi frigorifice, a trebuit să reconfigurăm bagajele, ceea ce s-a tradus o întârziere de cca. 15 minute, întârziere care la vamă a devenit de 30 minute, oricât de tare am apăsat pedala de accelerație. Ne-am regrupat în Ruse și după ceva bâlbe cu buda, am pornit la drum. Nu mult ne-a ținut soarta împreună, că la un moment dat GPS-ul îmi spune să fac dreapta, pe un drum cam ciudat. Cum eu nu prea pun întrebări, îl ascult, semnalizez și intru pe drumul indicat. Un sentiment ciudat mă încearcă. Să părăsești asfaltul, pentru un drum forestier, pare o nebunie. O magistrală care traversează Bulgaria nu poate arăta în halul acesta. Opresc mașina și mă uit în oglinda retrovizoare. Bicicleta lui Costi face aceeași manevră, ba mai mult, încă vreo trei smintiți se pregătesc să mă urmeze. Ca să nu blochez intersecția, îmi fac curaj și apăs pedala de accelerație, cu GPS-ul înainte! Drumul plin de cratere mă face să nu privesc în oglinzi. Stau și mă întreb, dacă nu am trecut printr-un portal și acum sunt în Ucraina. Deja bicicleta lui Costi nu se mai zărește. Îmi amintesc că am mai făcut și în alt an manevra asta. După câțiva km intrăm în drumul de Stara Zagoza. Artificiul acesta ne-a scos cu cca 30 minute înaintea celorlalți, în Vama de la Makaza. Mă conversez pe drum cu Geanina și convenim să așteptăm la intrarea în vamă, în ultima stație peco. Avem să aflăm mai târziu că așteptarea asta o să ne consume nervos. În jumătatea respectivă de oră au trecut sute de mașini. Ne așezăm tacticoși la coadă. Mai aveam 4 ore până să plece feribotul, de care ne despărțeau 100 de km. Până la vama greacă, GPS-ul ne spunea că mai sunt 1.2 Km. Mare scofală! Și în patru labe dacă mergeai, pupând moaște, tot nu făceai mai mult de o oră, însă coada se deplasa într-un ritm de melc, care a stat toată noaptea la băut. Deja ne pierdusem calmul moldovenesc și începem să schimbăm benzile, văzând că cealaltă merge mai repede, dar de fiecare dată alegerea făcută s-a dovedit a fi proastă. Găină vecinului era parcă și mai slabă și mai sfrijită, față de cea care tocmai își luase zborul. Așa este când te grăbești. Îți imaginezi cum ajungi în port și cei de pe feribot îți flutură batistele înlăcrimate în semn de rămas bun, cum trebuie să cauți cazare în Alexandroupoli, cum mai cumperi un rând de bilete a doua zi, etc. Imaginația o ia razna în momentele de așteptare, în care roata mașinii nu înaintează pe asfalt nici măcar 10 cm. Ai senzația că broasca țestoasă e alergătoare de cursă lungă în comparație cu cei blocați în trafic. Dar ca să nu mai lungesc vorba, ajungem să trecem vama și pornim în galop spre Alexandropoli. Costi deja exasperat, face exces de zel și depășește tot ce prinde. Noroc că Geanina nu lucrează la circulație, că i-ar fi luat carnetul, de cel puțin două ori, oricât de prieteni ar fi fost. Pe el nu prea îl interesa lucrul ăsta, își luase bicicletă, deci avea cu ce reveni în țară. În port relaxare maximă. Ne-am reunit cu toții în așteptarea îmbarcării. După 2h și jumătate ne regăsim în curte la Aleka, cărând bagajele în cameră.
Seara ne prinde pe malul mării. Am ales accesul direct, de la capătul străzii, pe niște cărări căprești, traversând o mini deltă. Odată ajunși la apă, senzația pe care o ai, este că ești pe malul Bistriței. Singura diferență fiind gustul apei. Cum nu sunt mofturos, mă dezbrac repede și intru în apă. Văzând pustietatea în care ne aflăm, găsesc de cuviință să nu mai ud costumul de baie. Înot cu spor, bucuros de primul contact cu apa. Când mă pregătesc să ies, mă trezesc cu ceva admiratori pe plajă. Veniseră pesemne să vadă apusul și nu marele alb. Îi fac semn Luciei să schimbăm acostarea, însă fără prea mare succes, din direcția opusă veneau alene copiii. În consecință am prelungit ședința de înot, precum Nică a lui Ștefan Apetrei.
Seara ne prinde pe toți pe terasă, savurând un pahar de vin din producția lui Ciprian. Punem la cale programul de a doua zi. Citesc pe grup, ora ambițioasă de plecare, stabilită de Lucian.
Dimineața sunt primul care mă trezesc. Toți ai mei încă dorm. Mă simt ca un leu în cușcă, sau ca un cal împiedicat. Beau cafeaua încet, în dorința de a mai trage de timp, mai pregătesc ceva bagaje, impulsionez verbal ceilalți membri ai familiei să se trezească și pornim în trombă spre Pachia Ammos. Trecem pe lângă Aigaion, unde nu se observă nicio mișcare și ne trezim singuri, pe întreaga plajă de la Pachia Ammos. Nu prea știm în ce direcție să o apucăm, așa că alegem o poziție de mijloc. Copiii, cu ochii cârpiți de somn, îmi aruncă priviri nemulțumite, că i-am adus la plajă înaintea tuturor. Că să îi antrenez, umflăm barca și ieșim un pic pe mare. Între timp își face apariția și gașca. Toți merg teleghidați către zona de șezlonguri. Își iau tacticos câte un frappe și se tolănesc ca pisicile la soare. Pentru a doua oară rămân un pic nedumerit și mă întreb dacă am cu cine face ceva pe insulă. Schimb câteva cuvinte cu Lucian, care se simțea cu musca pe căciulă și pornim cu barca la plaja Vatos. Aici explorăm un pic crângul nudiștilor, facem ceva poze, constatăm ceva schimbări față de acum 3 ani și ne hotărâm să revenim la Pachia Ammos. Am rămas un pic surprinși de pustietatea plajei și de lipsa capodoperelor feminine.
Nu ajung bine cu barca in zona de șezlonguri că deja am două autostopiste. Sunt un pic descumpănit. Nu le mai văzusem niciodată până acum. Faptul că vorbeau românește, mi-a dat ceva încredere, că sunt din gașca noastră. Așa că, îmbarc fetele uitându-mă cu jind la tinerele de pe plajă. Mă consolez cu faptul că or avea și băieții mei ce plimba. Fac o plimbare cu fetele în partea dreaptă a insulei, iar pe drumul de întoarcere, părăsesc barca, fără a anunța pe nimeni. Cătălina și Gabi dau dovadă că se descurcă și fără mine să ducă barca la mal. Eu îmi văd de înot și ajung în urma lor cu 5 minute. Între timp, Mădălin, iute de picior, o aburește pe Crina și pleacă ca doi porumbei cu barca mea. Mda … trebuie să revin cu picioarele pe pământ, întrucât eram cu ele în apă, acum sunt însurat, au trecut anii studenției…
Mai beau o bere, mai fac o baie și privesc în zare, în direcția din care ar trebui să sosească barca. Degeaba însă, Mădălin își continua propria aventură, care nu avea de a face cu a noastră. Pe plajă mai erau persoane care îl invidiau în tăcere, dar asta este o altă mâncare de pește. Văzând că se îngroașă gluma și că timpul trece, îmi pun labele de înot, pentru o eficiență mai mare și pornesc spre Vatos. Nu apuc însă să părăsesc golful, că își fac apariția cei doi porumbei. Pentru a nu le veni alte idei, urc și eu în barcă între ei și revenim la plajă. Pe cine și cât a mai plimbat după nu mai povestesc, cert este că în prima zi, picioarele mele s-au certat rău de tot cu stimabilul Soare. Profitând de răcoarea apei din barcă, le-a pârlit bine, mai tare că niciodată. În primă fază, nu prea am realizat ce mi s-a întâmplat. Aveam să constat a doua zi dimineață, când a trebuit să mă dau jos din pat, iar picioarele mă dureau îngrozitor și fiecare pas era un adevărat chin. Probabil că nu ați observat însă de data asta nu exagerez cu nimic. A doua zi urma să mergem pe Canionul Fonias. Ploaia din timpul nopții vine cu ceva speranțe. Salvarea vine de la prietenul meu Lucian, care anunță pe listă, că datorită noroiului, nu mai mergem astăzi pe canion, că fiecare are program liber, iar unii vor merge la Chora. Îi mulțumesc în gând pentru perla spusă și nu fac niciun fel de comentariu, pentru a nu se răzgândi careva. Deși mă dureau picioarele, nu mai rezistam să stau în pat. Așa că, deschid telefonul și caut obiective de vizitat în zonă. Găsesc niște cascade în spatele grădinii. O anunț pe Lucia că am de gând să plec în drumeție. Mă târâi ușor prin curte, în căutarea unor potențiali însoțitori. Vin întrebări de genul: cât durează? la ce oră pornim? Noi nu am mâncat!
Nici eu nu am mâncat, dar nici nu îmi era foame. În definitiv nu am venit în Samothraki pentru mâncare. Asta vine să însoțească o bere sau un pahar de vin. Pentru mine era mai important să mă pun in mișcare, să văd dacă îmi mai dau drumul la mers.
Nefiind capabil să răspund la întrebări, pornesc cu Lucia să explorăm zona. Ea nu pune întrebări, nu face mofturi, mă urmează pe unde mă conduce instinctul, așa că, este partenerul ideal. Aplicația GPS ne conduce până la primul lot de cascade. Picioarele au început să mă asculte, că nu aveau altă opțiune. Nu pot să vă spun cum se numesc, întrucât în aplicație, denumirea era scrisă cu litere chirilice. Dar cum eu, nu sunt genul de a strânge linkuri pe Facebook sau pe alte rețele sociale, merg în primul rând pentru suflet meu și nu pentru a face in ciudă altora, nu prea mă afectează că nu le știu denumirea.
De la primul set de cascade, am pornit în căutarea celui de-al doilea. Pentru a ajunge la ele, a fost nevoie să traversăm un câmp de ferigă. Deși în mod normal sunt inofensive, picioarele mele aveau senzația că se deplasează printr-un câmp presărat cu sârmă ghimpată. Am ajuns cu chiu cu vai și în valea următoare. De data aceasta google maps ne informează că este vorba despre Cria Vathra. Aici cascadele nu sunt la fel de spectaculoase, însă nu are importanță prea mare. Dacă tot suntem aici, trebuie văzute. În căutarea unora mai impresionante, urcăm pe vale, până când ne îndepărtăm de orice obiectiv, figurat pe hartă. La urcare, un hipiot în costumul lui Adam, ne incomodează să facem poze la cea mai impresionantă cascadă. Nu ratăm însă priveliștea la coborâre. Spre finalul Canionului, surpriză… ne întâlnim cu un grup de români. Pe unul dintre ei îl cunoșteam, însă nu știam de unde. Noroc că Voiculeț Cătălin mi-a reîmprospătat amintirile, chiar dacă unele nu erau tocmai plăcute. Despre asta, cu altă ocazie… Mai povestim despre noile obiective din zonă și ne retragem spre pensiune. Dracul de Soare, tocmai reușise să alunge protectorii nori și se uita cu nesaț la picioarele mele. Întind pasul spre cazare, uitându-mă chiorâș și boscorodind printre dinți. Drumul de întoarcere mi s-a părut o veșnicie. Ajunși la cazare, primul lucru a fost să mă întind în pat și să analizez pozele tocmai făcute.
Printre altele, fac planul pentru după amiază și hotărâm să plecăm la plaja Kipos.
La ora 16 ne ridicăm cu greu din pat și ne pornim spre plajă. Avem surpriza de a nu fi iar primii. Copiii sunt întâmpinați de către Ioana, care ardea de nerăbdare să fie plimbată cu barca. Noi ne băgăm cu tot cu bagaje, sub o stâncă, unde se mai adăpostiseră înaintea noastră un cârd de capre. Eram certat bine cu soarele și nu doream să îl mai văd strălucind pe cer. Așteptam cu interes să se ducă la culcare să pot trăi și eu omenește. Cum căcărezele de sub stâncă nu erau foarte ademenitoare, intru în apă încercând să îl ademenesc pe Adelin.
- Hai Adelin la înot.
- Hai că vin
- Nu ai ochelari de înot
- Am, dar sunt la șezlong
- Stai aici că mă duc eu să-ți aduc o pereche
- …
După ce am pus lucrurile la punct, încep să înot, însă în scurt timp îmi dau seama că risc să rămân singur. Adelin al meu rămăsese în urmă și degeaba îi dădusem ochelari, că tot cu capul afară din apă era. Încerc să fac pe profesorul, să dau ceva indicații, însă ajung la concluzia că mai bine înot o broscăială alături despre Adelin, decât să mă plimb doar cu gândurile mele. Înotăm noi până la prima plajă din apropiere. Aici găsim un bolovan îmbietor, care radia precum un calorifer bine încins. Ne cocoțăm pe el profitând de fiecare fărâmă de energie. E drept că nu îmi plăcea soarele, însă după o partidă de înot agale, căldura bolovanului era binevenită. Stăm noi la povesti până când din zare se observă caiacului cu cei 3 copii. Îi așteptăm și pe ei, facem glume pe seama Geaninei și ne-o imaginăm cu capul ca girofarul. Ioana este mai optimistă, însă eu am experiența altor părinți, așa că decidem se revenim toți 5 pe plajă. A constat că am avut dreptate. Altfel trece timpul în barcă, în compania unor băieți, în comparație cu cel de pe uscat. Când ești părinte, începi să înțelegi Teoria Relativității mai bine decât pe vremea în care erai elev.
Pentru că ziua nu se încheiase, iar lumea își anunțase intenția de a zăbovi la Kipos până la lăsarea întunericului, o iau pe Lucia și pe Rareș și plecăm în propria noastră aventură. Vâslim cu spor, ne băgăm cu barca prin portaluri, facem poze și ne filmăm aventura. Privind harta telefonului constatăm că deja am parcurs ⅓ din drumul până la cascada Kremastos. Decidem să ne întoarcem și să lăsăm plimbarea la cascadă pentru o altă zi. În fața noastră, un nor fusiform își făcuse prezența deasupra mării. Facem câteva poze și începem să vâslim mai cu sârg spre plajă de la care plecasem de ceva timp. Deși frumos, norul nu prevestea vreme bună. Nu după mult timp, se auzi pe mare un huruit că la cutremur. După nici două minute o rafală de vânt ne izbi puternic din fața. Ghinion! Vorba președintelui…. Vâslim din ce în ce mai îndârjiți să înfruntăm stihiile naturii. Stropii de apă ne umezesc ochii și cu greu îi mai ținem deschiși, din cauza usturimii. După o luptă aprigă cu vântul și valurile reușim să intrăm cu barca în golful plajei Kipos. Aici forța vântului este mai mică. La debarcarea constatăm că toată lumea de pe plajă dispăruse. Doar Cristina mai aștepta cu motorul pornit, compătimindu-l pe Ștefan, pentru ce părinți are. Căutau cu privirea, un mic punct albastru, pe valurile mării. Cam așa s-a încheiat a doua zi pe insulă. Cert este că adrenalina și apa rece a mări m-au făcut să uit de durerea de picioare, asta până în dimineața zilei următoare.
Deja era luni, unii se pregătesc să plece la muncă, însă noi suntem în căutarea unor senzații tari, pe Canionul Fonias…Ora de plecare este 10, din parcarea de la intrarea în canion. Unii fură startul și pornesc mai repede în traseu. La noi lucrurile sunt un pic mai complicate. Trebuie să pregătim costumele de neopren, căștile, hamurile și corzile. Trebuie cărate in banane până la intrarea din amonte. Urmează echiparea și apoi putem da drumul distracției sau constipație după caz. Echipa este formată din: Subsemnatul, Lucia, Ștefan, Rareș și Florin. Dintre toți eu aveam cea mai mare experiență în astfel de activități, Lucia a mai mers de două-trei ori anul acesta, iar copiii o singură dată, acum trei ani. De Florin nu știam prea multe, la prima vedere părea la fel de inconștient ca și noi. În jurul nostru mai bâzâia Alina, inconștiența ei era însă exponențială. Probabil că își imagina că are doar de coborât cascade folosind coarda pe post de lift. Iar de la o cascadă la alta este montată o bandă rulantă, mai un frappe, mai un cocktail, până îți vine rândul se te dai pe liane, în brațele lui Tarzan ( a nu se confunda cu Tavi). Alina a avut probleme cu piciorul în fiecare excursie la care ne-am intersectat și atunci mergeam pe poteci, nu prin albia unui râu.. Am zis în gând bogdaproste, când am văzut că s-a răzgândit și mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii, ca nu cumva să se răzgândească din nou. Îmi este simpatică Alina, însă asta nu are nimic comun cu asumarea unor responsabilități. Încercăm să-l convingem pe Adelin să ne însoțească, pe principiul alege răul cel mai mic. Adelin simte el ceva… Se sucește, se învârtește, măsoară costumul de neopren, se uită la Alina se uită iar la costum și se gândește în sinea lui: Cum să mă duc eu în locul zăpăcitei ăsteia? Nu pot fi atât de inconștient… așa că într-un final, ne dă un răspuns elegant, cu o promisiune pe altă dată. Ăsta a fost semnalul de plecare. Ne-am luat repejor tălpășița, privind cu coada ochiului în urmă, ca nu cumva să ne ajungă Alina.
Prima cascadă, prima provocare. Deși trebuiau să fie două pitoane, era unul singur, foarte greu accesibil și ruginit pe deasupra. Am căutat cu privirea o alternativă mai bună, însă nimic. Mai jos o cascadă care îți turna apa în cap cu cisterna. În urmă cu trei ani cascada ne-a încâlcit o coardă acolo și a fost destul de greu să o recuperăm. Pentru a evita astfel de incidente, hotărăsc să folosim coarda adusă de Florin. Este un pic mai subțire și cu 20 m mai scurtă. Depășim cu bine toți primul obstacol și răsuflăm ușurați că nu a trebuit să ne întoarcem cu coada (nu coarda) între picioare și să evităm primul obstacol. Cred că zâmbetul Alinei, cu gura până la urechi, m-a motivat să nu dau înapoi. Odată aclimatizarea făcută lucrurile au început să meargă șnur. Florin cobora primul, eu stăteam la poze închideam plutonul, recuperam coarda și pregăteam echiparea următoarei cascade. Toate bune și frumoase până la o cascadă dublă și zgomotoasă, care se arunca într-o marmită uriașă, din care puteam zări doar un colț. Coborârea nu se făcea pe firul apei, iar cel din aval putea comunica cu cei de sus doar prin mesaje transmise prin intermediul corzii. Stabilim un cod propriu cu Florin și îl îndemn să pornească. O face șovăielnic și un pic crispat. Am realizat asta când ajuns la baza cascadei nu ne prea înțelegeam pe codul de procedură care tocmai fusese stabilit. Emoțiile își spuseseră cuvântul, iar povestea mea trecuse ca acceleratul pe lângă un marfar tras pe o linie secundară. În cele din urmă reușesc să-l conving să elibereze coarda, chiar dacă nu au ajuns ambele capete jos. Nu era o problemă, mai aveam material de trimis la vale. Îl pun pe coardă pe Ștefan și îi explic lui ce vreau de la ei. Lucrurile se rezolvă și aventura continuă. Iar poze, sărituri în apă, ceva julituri care să-ți amintească pentru o perioadă bună că ai fost pe canion și inevitabila întâlnire cu spectatorii. Pentru cascada la care admiratorii se așezaseră comod pe stânci în așteptarea spectacolului, m-am gândit să pregătesc ceva special. Nu degeaba au așteptat atât de mult și au prins loc în față… Echipez cascada cu o coardă mai scurtă, care să te conducă în siguranță deasupra pragului de 3-4 m. De aici trebuia să faci o săritură, după bunul plac, în marmita ademenitoare. Noi am executat săritura prin alunecare, lăsându-ne împinși de apă. Aici am avut primul contact cu grupul. Dacă cineva dorea să se răzgândească, o putea face. Nu a fost însă cazul. Toți am continuat. Deja începusem să fim cu ochii pe ceas. Mai erau 2h ½ până la masa de seară, unde aveam rezervare. Am redus numărul de poze și am iuțit pasul. Alte cascade, alte emoții însă nimic de povestit. În cele din urmă ajungem la ultima cascadă. Iar nu suntem singuri dacă coarda ajunge pusă în două până jos. De data asta putem comunica vizual cu ai noștri. Începem dialogul surzilor, așa că apelez la varianta verificată, Florin. De data asta știe ce are de făcut. Coboară primul, reglăm coarda să fie cu un capăt la nivelul apei, coboară și ceilalți și constat că nu este nevoie să mai folosesc o altă coardă. Răsuflăm ușurați că am încheiat fără incidente o tură plină de adrenalină. Ne felicităm și ne răcorim cu o bere rece, adusă de Florin. Ne debarasăm cu greu de hamurile cu echipament, de costumele ude de neopren și pornim pe jumătate uzi către tavernă și nu către pensiune, așa cum era planificat. M-au cam bombănit copiii și nevasta, pe tema aspectului estetic, însă pe mine m-a cam lăsat rece. Dacă nu le place de noi, să nu ne de-a de mâncare, oricum aveam frigiderul plin. Despre ce am mâncat, cât a costat și cât de bun a fost, nu cred că interesează pe nimeni, nici chiar pe noi.
O nouă zi, o altă aventură. Ne hotărâm să facem o ghidușie. Să mergem cât mai mulți pe plaja Vatos, plecând de la Pachia Ammos. Unii cu barca proprie, alții cu a lui Nikos iar cei mai temerari pe jos. pornim iarăși defazați de pe la pensiuni. Ne trezim iar singuri la Pachia Ammos. Având în vedere că treaba părea serioasă și Tavi negociase transportul spre Vatos, m-am gândit că deja primul transport deja instalat pe plajă. Băgăm și noi barca la apă, o încărcăm cu bagaje, din care nu putea să lipsească berea rece și pornim spre Vatos. Lucia cu copiii cu barca, iar eu înot. După 3/4 din drum, mă recuperează Rareș cu barca și ne reunim cu toții în crângul nudiștilor de la Vatos. Avem noroc, suntem singuri, ba mai singuri decât ne așteptam. Întindem hamace, ne instalăm și la sol, punem barca pe lacul de pe plajă, aducem vâslele pentru a fi siguri că nu pleacă singură de nebună pe mare și încercăm să luăm legătura cu Lucian. Turcii îmi trimit imediat mesaj, că mă pot adresa ambasadei României la Ankara. Nu cred că știe ambasadorul pe unde umblă Lucian. Așa că ne potolim curiozitatea cu o bere. În apropiere se aude ritmul unei tobe. Facem glume pe seama canibalilor care tocmai încălzeau ceaunul. Ne uităm unul la celălalt și eu eram cel mai gras dintre toți, dar probabil și cel mai acid. Așa că riscau să se aleagă cu un ulcer perforat. În timp ce noi făceam glume, se aude zgomotul motorului unei bărci. Niște naufragiați coboară dintr-o barcă, care abea se târâise pe luciul apei. O anunț pe Lucia că avem musafiri. Puteau fi ceva nudiste sau chiar persoane din grupul nostru. Privirea mea nu bate până acolo. Oricum cei care coborâseră păreau dezorientați. Sigur nu mai fuseseră pe acolo. Le ies în întâmpinare și constat că sunt de-ai noștri. Ne instalăm cu toții în crâng, la umbră, mâncăm ceva și ne cinstim cu cate o bere rece în așteptarea lui Tavi și a lui Cătălin, care au ales să vină pe potecă. Mergem apoi cu toții în golful cu tunel, copiii s-ar de pe stânci iar noi le facem poze și le dăm note. Ne restrângem in crâng și ne organizăm pentru plimbarea prin defileul Vatos, până la prima cascadă. La început defileul este sec și cu greu îți poți imagina că undeva mai sus vei întâlni ceva apă. Mirosul de cimbru ne însoțește o bună bucată din drum. Leandri cocoțați pe stânci, vin să coloreze pozele. Norii sporadici dau un farmec aparte pozelor. După cca 1h1/2 de mers și câteva băi binemeritate ajungem la cascadă, deși nu foarte spectaculoasă, ochiul de apă de la bază a făcut deliciul tuturor. Întoarcerea a fost una matematică, pe poteca care se cațără deasupra stâncilor. Câteva pasaje mai delicate și Crina m-au făcut să îmi amintesc de studenție. Din păcate visul meu a fost cam scurt, pasajele s-au terminat repede și a trebuit să revin la realitatea de om însurat, cu doi copii. Seara ne-a găsit în grădină la Aleka, în jurul unor castroane pline cu hamsii și creveți gătiți în toate felurile. Despre asta am mai scris, așa că nu mă voi repeta.
Următoarea zi, următoarea aventură. Citesc pe listă că lumea merge la Kipos pentru Scuba. Mă pasionează însă nu în așa măsură încât să îi plătesc pe alții să mă învețe să mă scufund 6-8m. Asta pot și eu fără accesorii. Așa că încerc să îmi pun în aplicare un plan mai vechi, un pic riscant, traversarea Kipos – Kremastos – Vatos – Pachia Ammos. Profit de o întrebare nevinovată a Geaninei și arunc pastila cu dorința mea. Îi comunic că aș avea nevoie de un șofer care să îmi ducă mașina la Pachia Ammos, iar printre altele îi dau de înțeles că aș mai avea un loc liber în barcă. Pe copii nu îndrăznesc să-i trezesc. Ei abia ce veniseră în cameră. Din conversația cu Gianina am tras concluzia că pot să îl iau cu mine pe Adelin. Pentru mine nu conta că e Adelin, Mădălin, Costi sau alt băiat. Îl provoc pe Adelin la traversare și pare interesat. După câteva minute îmi comunică că el nu mai merge, dar mă ajută cu mașina. Am rămas un pic descumpănit însă recitind mesajele am înțeles cum stau lucrurile. Următorul pe listă a fost Mădălin, însă și aceasta m-a refuzat politicos. Să o las pe Lucia la pensiune și să plec cu Mădălin și Crina era prea de tot. Costi însă nu așteaptă să fie întrebat că deja își anunță intenția. Cum eu nu am antipatii în grup accept bucuros varianta câștigătoare. Ne pornim toți 4 la Kipos. Băgăm barca la apă și ne uităm cam cu nostalgie la mașina de pe mal. Știam că odată plecați și ea plecată nu ne mai revedem decât la Pachia Ammos. Îl rugăm pe Adelin să nu plece imediat, să ne aștepte să ieșim măcar din golf, apoi începem să vâslim. Cum ieșim din golf, vântul își face simțită prezența. De data aceasta avem noroc. Vântul bate din spate și ne împinge către Vatos. Vâslim cu spor, fiind convinși că nu prea mai avem cale de întoarcere. Până aproape de cascada Kremastos vântul ne-a fost aliat. Am făcut poze, ne-am lăsat purtați de curenți însă la Kremastos s-au cam schimbat lucrurile. Un nou curent își făcu apariția, de data aceasta din față. Cei doi curenți se ciocneau frontal creând hulă pe mare. Valurile deveniseră din ce în ce mai mari, iar barca parcă era într-un montagne russe. Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu astfel de experiențe, poate fi înspăimântător. Costi a făcut față cu succes. Știe el care au fost motivele, eu nu pot decât să speculez. Cert este că până la Vatos, marea s-a mai potolit, ne-a permis o debarcare lină, am poposit iarăși la o bere în crângul nudiștilor. Am mai fi zăbovit în zonă, însă știam că Adelin dorește să închirieze un scuter la ora 16, așa că ne-am luat repejor tălpășița și am vâslit cu spor spre Pachia. Aici ne așteptau Adelin și Geanina, după cum fusese înțelegerea. Drept mulțumire am donat ambarcațiunea pentru tot restul zilei. Adelin renunțase între timp la scuter, probabil pentru barcă, zic și eu…
Am înotat tot restul timpului și ne-am răsfățat cu cate o cafea dată de Costi. Și asta a fost o zi plină. Seara am trecut să vedem apusul în Chora și am incheiat-o în jurul grilului. Promisesem lui Ciprian o seară de mici și cârnăciori. Glumele și vinul s-au împletit până spre dimineață. Ne imaginam cum moșul nostru se învârte în pat precum dinamul. Nu știam exact câți sfinți conține calendarul grecesc, însă cu siguranță nu a omis pe niciunul.
Nu o să vă mai plictisesc cu două zile mai leneșe, în care am înotat, am băut bere și ne-am înmuiat ciolanele în cloaca cu apă termală din Therma. Siluete perfecte de tinere se perindau prin fața ochilor noștri și noi le căutam la Vatos… îmi părea rău că nu am fost și în celelalte zile, dar mă consolam cu faptul că am râs împreună cu niște oameni faini, fiecare în felul lui.
Terminând de scris acest articol îmi dau seama că nu am pierdut timpul în Samothraki, că am atins toate obiectivele stabilite ba chiar mi-am creat unele noi. De ce au venit mulți dintre voi pe insula asta, este un mister pentru mine, probabil și pentru voi. Având în vedere că este insula caprelor, încerc să fac niște conexiuni subtile. Sper să mă înșel și fiecare dintre voi să vă fi bucurat la fel de mult de acest concediu.
La final vă anunț că după noi a venit un grup de moldoveni “ghine” pregătiți, după spusele lor. S-au angajat să ne răzbune în relația cu moșul. Pentru început au întrebat unde pot inșinje șî ei manganul. Le-am arătat zâmbind, personajul care poate răspunde la o astfel de întrebare nevinovată….
********
— Florin: Frumos, Creangă e mic copil …😜
— Bogdan: Mulțumesc pentru răbdarea de a citi întreaga poveste. Acum nu vă așteptați ca fiecare tură să fie însoțită de o epistolă. Pentru a putea livra, am nevoie de o anumită stare de spirit. De data asta voi m-ați ajutat 😉
— Adina: Te citesc de când am deschis telefonul …acum la muncă fiind am reușit să termin 😅…Bogdane, sincer, parcă eram la masă cu toți și tu îți spuneai impresiile , am regăsit ceea ce ai scris în cuvintele tale de la seratele noastre pe terasa..prin cuvintele tale am retrăit unele momente..îmi pare rău că nu am putut sa fac și eu mai multe dar mă bucur enorm că v-am cunoscut 🥰. Îmi doresc să mai am ieșiri alături de voi 🤗
— Monica: Ai reușit să ne cuceresti și cu scrisul așa cum ne-ai cucerit cu vorbitul, inima caldă și gândul bun. Dar mai ales cu stilul șugubăț de moldovean aclimatizat la București.
Bravo! Cu așa oameni sa tot mergi în vacanțe…
— Gabriela: Talent nu glumă 👍..am citit cu zâmbetul pe buze 😊 ,uneori am râs cu lacrimi.🤣 Ar fi păcat să se risipească un așa talent ! 🙏
— Gianina: Nu se risipește, că îl “ținem ” aproape 😇. Bogdane, lucrurile se întâmplă când suntem pregătiți pentru ele nu când le planificăm noi. Deci, păstrează ideea cu Siriul, sigur îi găsim loc și timp, acum că ne-am acomodat cu apă și caiacul.
