Giani – Acu ceva vreme, când pandemia încă ne ținea în casă și restricțiile păreau o cursă cu 100m garduri, discutam cu ex-aspirantul Cătălin
– Eu vreau să ajung odată la Rimetea, pare tare fain în zonă.
– Atunci, hai să mergem! Te bagi la organizare? (eu, sperând că scap de corvoada listelor)
– Da, să vedem, că nu-ș ce tre să fac. Dar…iarna?
– Ei, în martie e deja primăvară, spune optimistul din mine!
Așa a apărut în programul de activități #tanarsiliber drumeția la Remetea, cu titlul în versuri, așa cum a cerut onor vicepreședinte. Așa apar turele cele mai faine, te și miri de unde.
Așa am scăpat eu de organizare, mă și mir cum – Cătălin a preluat frâiele, Alina nu s-a lăsat mai prejos, hai cu un telefon la cazare (mulțumim mult de tot, Adriana!), hai cu lista de liste (oameni, mașini, mâncare, trasee, obiective etc), hai să facem rost de nițică voie bună și…la drum, căci drumul e prietenul cel mai bun!
Bine, în ciuda numărului mediu de participanți (vreo 28), când am plecat la drum, am crezut că mergem la ceva nuntă – căci lista cu mâncare așa ne indica, dar târziu am aflat că Alinei îi era de fapt foame, când s-a apucat să facă lista.
Ex-aspirantul Cătălin, actualmente lider de sindicat, organizator-veteran de ture, cu 1 tură organizată la activ: Ideea turei la Rimetea/Piatra Secuiului o datorez fotografului din mine, fermecat fiind de pozele pe care le tot vedeam postate pe diverse grupuri/pagini cu profil montan. Bine, a contribuit mult și faptul că o îndelungată perioadă de timp, în fiecare weekend în care nu erau planificate activități de club, pe grupurile de whatsapp persoane a căror identitate este lesne de recunoscut postau lucruri de genul “duminica asta, eu și Lucian vrem să ajungem la Piatra Sură/Ciofronca/Vitos/insert random name…”. Așa că mi-am zis: “Păi dacă oamenilor le plac pietrele, să le dăm pietre…si cât mai mari de preferat”.
Și uite așa am ajuns la ideea de a face o tură având ca punct de atracție Piatra Secuiului. Sincer, am fost surprins de ușurința cu care a prins ideea. Știam din auzite/citite că zona este superbă, dar distanța mare față de Rimetea, anotimpul nu prea îmbietor și faptul că, prin înălțime, Piatra Secuiului poate nu satisface dorințele unora de a urca numai vârfuri semețe – toate acestea m-au făcut să fiu ușor sceptic cu privire la succesul “de public” al turei. Dar, văzând interesul iscat, am zis “saru-mana” și m-am apucat de organizare. “A dream come true” cum ar spune englezul…
Giani – Cum planul de acasă nu e niciodată la fel cu cel de pe drum, vizita noastră la Cluj s-a amânat pe termen nelimitat, am reconfigurat traseul și am ajuns la Salina Turda, pe care o pândeam de ceva vreme, noroc cu Miki și ideile ei salvatoare! Salina – o splendoare de lumină, aer pătrunzător, tihnă și cotloane de descoperit. Ne-am bucurat ca niște copii, de selfie-uri, de mângâiat pereții lucioși și întunecați, de plimbarea cu roata uriașă ce se mișcă parcă din alt timp – păcat că timpul a trecut și luminile s-au stins – iar noi am purces mai departe.
După n +1 ture la activ, știu că atunci când pare că totul e pus la punct, sigur apare (cel puțin) o problemă – așa că nu mă mai mir, ci caut soluții când aflu că sunt modificări la cazare.
Am vagi amintiri despre locul acela, mai mult senzația că a fost memorabil, decât certitudinea detaliului. Anii trec nemilos și estompează implacabil emoția și regretul, lăsând în mâinile noastre lecția și alegerile.
Ajungem, apusul e aproape și învăluie locul în mister, adâncit și de lipsa semnalului la terminalele mobile. Miroase a lemn ars și iarbă udă, în fața cabanei se conturează profilul ascuțit al Pietrei Secuiului, obiectivul îndrăzneț pentru ziua de mâine. Lorin ne primește ca pe niște prieteni vechi, zâmbesc și știu că prietenii prietenului meu sunt și prietenii mei.
Bucătăria cu mobilă neagră, pictată cu flori, se umple în curând cu glasuri vesele, zumzet și întrebări la care nu mai așteaptă nimeni răspuns. Ne gospodărim rapid, căci suntem responsabili cu ciorba și ceilalți sunt destul de aproape. Adina se mișcă mai rapid decât robotul de bucătărie, Monica îi ține isonul și o monitorizează, Costi transportă materia primă, Mihaela și Mirela curăță cartofii mai repede decât credeam, ceapa se toacă cu lacrimi în camera cealaltă, Miki își face loc la curățat rădăcinoase, eu mă minunez ce face munca în echipă…Curățat, spălat, tocat, pus în oală, oalele pe foc, de-acum distracție și povești!
Dar, unde-s organizatorii oare? Mai bate vântul, mai aduce câte o rază de semnal, mai intră câte un mesaj…în camera de 8, un godin ne dă emoții, că nu va da destulă căldură…noi îi dăm lui emoții, cu câte un braț de lemne, la fiecare drum în cameră. Dorm la etaj, deci căldura e asigurată.
În noapte, se văd lumini și se aude o voce binecunoscută, a ajuns Alina – ca o săgeată (sau ca buzduganul zmeului, mai degrabă), Mika își face apariția de antemergator, anunțând în sfârșit sosirea organizatorilor. Îi primim cum se cuvine, apoi ies în căutarea semnalului – cumva, o aud pe Alina dând explicații la telefon și îi simt disperarea din glas. Aud ceva de o confuzie, de o gazdă care nu așteaptă turiști, de Joseni și brusc îmi dau seama că mai există o localitate Remetea în județul Harghita. Serios, e posibil oare ca ultimii veniți (și prima dată cu noi în drumeție) să aibă cazarea la 200 km?
Încet încet, se face lumină. În situație, căci afară noaptea e de smoală. Ajung și ultimii drumeți, obosiți după sutele de km și încurcătura de la final (îmi vine să îi îmbrățișez și să le spun că mâine va fi o zi mai frumoasă, cu siguranță, dar încruntarea de pe fața lor nu lasă loc de îmbrățișări).
E și mâine o zi, îmi spun…
Ex-aspirantul Catalin: organizarea a mers fără prea mari bătăi de cap- Gianina a găsit cazarea, lui Tavi i-am dat mână liberă cu traseul, iar eu și Alina ne-am ocupat de lista participanților, gestiunea avansurilor, organizarea transportului și lista de cumpărături. A, să nu uit deliciul suprem, repartizarea pe camere, în condițiile în care aveam la dispoziție doar camere de 3 locuri și o camera de 8 😁.
Cu sufletul împăcat că le-am rezolvat pe toate, ne-am suit în mașină în jur de ora 17. 30 și am dezlănțuit întreaga putere a celor aprox. 55 de cai ai motorului în încercarea de a salva onoarea organizatorilor și de a nu ajunge chiar ultimii…partea cu sufletul împăcat a durat doar până aproape de Bicaz, când am aflat că împărțirea pe camere gândită de noi nu e agreată de toată lumea, motiv pentru care o bună parte din călătorie a fost petrecută pe telefoane, chat-uri, încercând să rezolvăm celebra dilema ~ cum sa împărți 2 paie la 3 măgari ~, pardon, cum sa împărți 6 camere la 23 de participanți.
În fine, s-a dovedit a fi o furtună într-un pahar cu apă, lucrurile rezolvându-se foarte frumos și elegant până la urmă. Și uite așa, mai cu o vorbă, mai cu o glumă, am trecut fără să ne dăm seama, în goana mașinii, prin Joseni, Harghita, localitate din care, fără ca noi sa avem habar la momentul respectiv, pornea drumul către o pensiune dintr-o localitate limitrofă, al cărei proprietar aștepta înfrigurat sosirea unui grup de turiști nemțeni care, credea el, au ales să petreacă weekendul în…Remetea, județul Harghita 😁
În fine, cu ajutorul unor porțiuni de autostradă care au mai redus din timpul petrecut pe drum, am ajuns în cele din urmă la cazare, tocmai la timp pentru o farfurie delicioasă de ciorbă care ne aștepta aburindă, precum și pentru ședința tehnică a turei de a doua zi, ținută de un Tavi care ne pregătise un mizilic de 20+ km, cu o diferență de nivel de vreo 2 Ceahlăuri. Un fleac, i-am ciuruit…Sau, another dream come true, cum ar spune (și) americanul!
Giani – Ziua de mâine vine mai repede decât aș vrea, cumva, nopțile de weekend se comprimă inexplicabil, când suntem plecați. Dimineața e limpede și blândă, soarele mângâie îngăduitor crestele încețoșate, bucătăria se umple cu zumzet și glasuri vesele, aromă de cafea și întrebări care mai de care. Pun pauză pe gânduri, îmi înmoi nasul în cafea și mă izolez discret (mai mult în mintea mea, decât real), până la poza de grup – acolo e mereu cu agitație, indicații, așezare și schimbare.
Pornim.
Ceata lui Pițigoi reloaded. Ediția 2022. În zare, Piatra Secuiului și celelalte dealuri par o glumă bună, când ne gândim la traseul propus de Tavi, 22 km+. Lorin, gazda noastră a zâmbit în barbă și ne-a urat “mult succes“. Oare de ce…?
Cireașa de pe tortul imaginar al acestei dimineți este prezența ultimilor sosiți aseară, Ema și Mihai – par alți oameni, sunt entuziasmați de ce urmează, glumesc și fac haz de necazul de cu seară (clar, sunt de-ai noștri, îmi spun în gând și acum nu mai scapă ne-îmbrățișați). Aud și că avem un dezertor, păcat, așa la primul obstacol…pierderea lui!
După mulți ani de mers pe munte, turele astea cu oameni noi, aspiranți, cum le spunem noi, au un farmec aparte. Dăm mai departe din ceea ce am învățat până acum, dăruim parte din sufletul nostru. Luăm la schimb emoție. Bucurie. Speranță. Ne molipsim cu toții de entuziasm proaspăt și energia începutului neîntinat.
Mă pierd printre ei și îi las să-și rostească întrebările pe care nici nu știau că le au, temerile, care apar de niciunde, bucuria nestăvilită de nici un obstacol (real sau imaginar). Râsetul, zumzetul și frânturile de conversație sunt peste tot, agitația ne cuprinde și pe noi, “veteranii”, aflăm alte povești, se scriu lecții neștiute – îi îmbrățișez cu gândul pe toți și le spun tuturor, hai și tu pe munte, nu ai nimic de pierdut! Încearcă, gustă, experimentează!
Ex- aspirantul Cătălin: Odată terminat grosul responsabilităților de organizator, restul a curs de la sine, într-o rutină plăcută, rodată în ultimii doi ani în atâtea și atâtea ture marca Tânăr și Liber:
Dimineață.
Soare. Poze. Cafea. Poze. Din nou cafea. Poze cu cana.
Mic (și la propriu și la figurat) dejun. Și mai multe poze. Făcut bagaj la repezeala.
Privit de la distanța cum Tavi devine din ce în ce mai neliniștit pe măsură ce ora stabilita pentru plecare se apropie. Poze.
Așezare pentru poza de grup. Tavi privind la ceas. Poza de grup. Tavi dând sa plece. Repetare poza de grup. “Flăcări” în privirile lui Tavi. O noua “dublă” a pozei de grup. Plecare, în sfârșit. Soare. Munte, în depărtare. Poze. Tavi conducând “alaiul”.
Urcuș lejer, la inceput. Glasuri vesele. Poze. Vocea Alinei, chemându-mă de la distanță. Pauze scurte, prilej de multe…poze. Ritm lejer. Orizonturi largi. Libertate. Peace of mind. Să nu uităm însă să facem și poze.
Urcuș din ce în ce mai susținut. Pauza pentru…filmare cu drona. Și bineînțeles, poze. Ascensiune reluata. Pădure. Zăpadă. Ghiocei. Mulți ghiocei. Delicatețe. Și poze.Multe poze. Urcuș prin zăpadă. Se întrevede “creasta”. Ura!. Merităm o pauză de poze…Un vrai reve devenu realite, cum ar zice francezul!
Giani – După câteva pante, unele acoperite cu zăpadă sau ghiocei, suntem vecini cu Piatra Secuiului – popas de drona, poze și hidratare. Tavi nu are răbdare și o zbugheste înainte, ce tot atâtea pauze? Are și el dreptate, mai avem o mulțime de obiective în ăia 22 km…
Pășesc alene pe poteca ce se strecoară rotund, când pe vale, când pe culme și îmi doresc mai mult timp aici, în munții Trascăului, așa cum ne-a recomandat și Bogdan – chei, canioane, peșteri, via ferrata etc.
Colții Trascăului se arată și ei, zările se deschid și suntem fără glas, peste tot, frumusețe și tihnă, peisaj de Miorița contemporană, linii și puncte precis desenate, într-o ordine de artă matematică.
Grota Studenților cu ochi de extraterestru ne face să ne recăpătăm glasul, dar nu se aude decât woooow, din toate colțurile ei – cineva citește și povestea acestui loc ce pare rupt din 1001 nopți, eu îmi aleg un bolovan, unde șed, fără să cuget și cad într-o nemișcată admirație.
Coborâm și parcă numărul km nu mai pare așa înspăimântător – eu vreau să revăd cetatea Colțești, care m-a fascinat și prima dată, apoi pot să plec. O parte din oameni pleacă de aici către pensiune, cealaltă parte își croiește drum peste colinele terasate și îngălbenite de vreme, azimut Colțești.
Costi mă întreabă de Camino și începem să depănăm amintiri. Odată, demult, când am ajuns la Cetate, inexplicabil, am retrăit intens sentimentul de pelerin pe Camino – poate vremurile, poate emoțiile de atunci, poate sufletul meu nostalgic.
Acum, suntem mulți, veseli și puși pe șotii. Ne oprim la primul birt ce ne iese în cale și intrăm în vorbă cu doi localnici, bucuroși de atenție. După efortul intens de peste zi și consultând aplicațiile ce ne indica numărul impresionant de calorii consumate, dăm iama în magazin și cumpărăm de-ale gurii (chipsuri, covrigi, biscuiți etc) ) dar și ceva pentru hidratare (cola, bere etc), ne așezăm care pe trepte, care pe izopren, care pe scaunele prăfuite de lângă drum.
Ex- aspirantul Cătălin – Sus pe platou descoperim, cu adevărat, de ce Piatra Secuiului are renumele pe care îl are…Oriunde te uiți, fel de fel de priveliști se iau la întrecere care dintre ele să-ți smulgă cea mai zgomotoasă exclamație de încântare: stânci semețe, orizonturi deschise către cele 4 zări, sate mici cuibărite pe fundul văii, ruine misterioase pe versantul de vis a vis…Cu toate ca multă lume recomandă ca zona sa fie vizitată după ce totul înverzește, mie îmi place: diversitatea de culori pe care, probabil, o aduce cu ea primăvara e pe deplin compensată de faptul ca e liniște și te poți bucura în tihnă de tot ceea ce te înconjoară. Mai sunt și alți oameni astăzi pe munte, e adevărat, însă nu avem parte nici pe departe de forfota sutelor, dacă nu miilor de oameni care iau cu asalt zona în plin sezon…
E cald, e soare și dacă nu aș ști că mai avem multe de văzut, aș zace ca o șopârlă la soare, pe o stanca, până târziu. “Mai ales că apusul văzut de aici ar fi cu adevărat o minunăție” , aud vocea fotografului din minte…Dar e deja trecut de prânz și păcat de munca lui Tavi care desenase un traseu așa frumos pe tablă aseară, la ședința tehnică, iar noi nu am făcut pînă acum nici măcar jumătate. Și în plus, umbla vestea că, speriați de prețurile chiriilor din Cluj, o gașcă de studenți și-au amenajat o grotă prin preajmă, așa ca ne grăbim să investigăm punând cap compas pe Grota lor.
Coborârea nu e ușoară, am mici emoții pentru genunchii unora dintre dintre noi, dar ca de obicei, mă îngrijorez degeaba, toată lumea coboară în siguranță și, mai ales, cu zâmbetul pe buze.
După o scurtă pauza de alimentare, purcedem către grotă, prilej pentru o urcare destul de abruptă. Noroc că nu și foarte lungă… Oricum, pe studenți nu i-am găsit acasă, probabil erau și ei prin vreun club ceva, profitând de ridicarea restricțiilor. Am zis club? Firește că mă refeream la sala de lectură, don’t mind me…
Oricum, locul în sine e extrem de interesant, studenții au ales sa amenajeze locul în stil grandios, cu “ferestre” mari săpate în stânca în toate direcțiile… probabil pentru a avea cât mai multă lumină naturală să învețe în sesiune, ma gândesc 🤷♂️.
Nu stăm mult, nu de alta, dar să nu se întoarcă studenții și să ne ia la întrebări ce căutăm în grota lor…Pe coborâre nu rezist și dau drumul la o alergare printre bolovani, iar senzația de libertate e incredibilă.
Oboseala începe ușor, ușor să își arate chipul, dar noi avem experiența și nu ne uităm la el, ci mergem înainte către următorul punct de interes: Cetatea Colțești, ale cărei ruine le-am putut admira toată ziua de la înălțime…
Și, cum nu poți fi sigur de ce primire vei avea la porțile unei cetăți, înțelepciunea reclamă să îți faci provizii din timp, că nu știi cât de mult o sa dureze asediul, după cum e bine și să intri în contact cu oamenii locului pentru a strânge informații despre numărul și puterea garnizoanei. Un Csiki Sor și niște chipsuri mai târziu (da’ știu, am obiceiuri culinare sănătoase), și câteva cuvinte schimbate cu doi vajnici străjeri ai comunității, pornim la luptă, cu moralul ridicat. Întotdeauna mi-am dorit să iau cu asalt o cetate, iar visul e pe cale să mi se îndeplinească… Un nuevo sueno hecho realidad, cum ar spune spaniolul!
Giani – Purcedem, către Cetate.
Nu îmi amintesc nimic din drum, decât înclinația pantei către ruinele cocoțate obraznic pe culme – cum să cucerești așa ceva, câtă nebunie îți trebuie să iei cu asalt un astfel de adăpost? O învăluim totuși, pe flancuri, vrednici urmași ai plăieșilor de altă dată. Soarele mult invocat își face apariția și ne încălzește pozele. Drona a ajuns și ea, zumzăie vesel nestingherită, prilej de glume și aduceri aminte. Îmi găsesc piatra pe care am stat o dată ascultându-l pe Puiu nostru și, cu ochii închiși și fără gânduri, mă înconjor de liniștea senină a lui Miki. Respir. Mă bucur. Mă așez. Acum…
Ex- aspirantul Cătălin – Cetatea a fost încununarea unei zile perfecte. “Mie de obicei nu îmi plac ruinele, dar cetatea asta are ceva deosebit” îmi spune Alina, și nu pot decât să fiu întru totul de acord cu ea…e greu de explicat fascinația pe care niște ziduri pe jumătate dărâmate o pot avea asupra noastră. O fi felul cum cade lumina soarelui, pregătindu-se de apus, o fi priveliștea absolut fenomenală care se deschide către Piatra Secuiului, pe care umblasem toată ziua? Sau poate felul în care prezența noastră, a unor oameni osteniți, dar totuși plini de energie, anima piatra din care sunt alcătuite zidurile pe jumătate prăbușite?
În mod normal, ideea că acolo s-au născut, au trăit, probabil au și luptat, ca în final să moară, generații după generații în urma cărora nu a rămas decât ceea ce vedem în jurul nostru, nu te umple de gânduri pozitive, dar azi e diferit. E soare, e cald, e aproape primăvară, iar noi suntem tineri, liberi și, cel puțin în acest moment, nemuritori. Așa că râdem, facem poze, zâmbim la drona care ne filmează, iar pentru o scurtă perioadă cetatea prinde iarăși viață…
Câteva sute de poze mai târziu, e timpul să pornim către casa noastră adoptivă, o parte pe drumul pe care am ajuns la cetate, o parte într-o nouă misiune de explorare (a câta oare pe ziua de azi?), de data asta pe dealurile de vis a vis de Piatra Secuiului. Cu toții am fost câștigați, primii pentru că au ajuns mai repede, iar cei din urmă, care au ales a doua variantă, cu un ușor avantaj, având înainte aproape tot drumul imaginea Pietrei Secuiului scăldată în lumina asfințitului…
Totul e bine când se termină cu bine, spune o vorbă celebră, care s-a confirmat și în cazul nostru. A fost un weekend minunat, atât ca locuri și peisaje admirate, dar mai ales în ceea ce privește compania. Ce mai, un vis devenit realitate, cum ar spune românul !
Și, partea cea mai frumoasă e că, deși a fost ca-ntr-o poveste, finalul nu e cel clasic – “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…”, ci “povestea merge mai departe“! (nu știm când, nu știm unde, dar știm sigur că va urma! )
