Piatra mare şi ouăle reci

By Lucian si Giani

Zice Gianina într-o zi: Vreau să organizăm o tură maaare în februarie – unde să fie? Cabana Suru în Făgăraș sau Padina în Bucegi? Fără să mă gândesc prea mult, votez Făgăraș, normal. Majoritatea a votat la fel. Buun, încep să caut informații despre Cabana Suru și traseele ce pot fi făcute prin zonă. Căutările îmi aduc două trasee către Vârful Suru însă, din păcate închise iarna. Primul gând: io-te na, ce, n-am mai mers noi pe trasee închise (Gianina, tu fă-te că nu vezi fraza asta) , acum de ce nu vom putea…și totuși…încep să mă documentez, fac inventarul celor care și-au anunțat participarea, mulți aspiranți pe care îi știu doar de la ședințe, etc… cu părere de rău, partea rațională învinge și de data asta. Îi spun Gianinei la ce concluzie am ajuns, ea își muta focusul spre Padina, face rezervările, se posteaza pe grup noile condiții. Între timp eu încep negocierile acasă cu Lăcră – știi că trebuie să merg în Bucegi, că trebuie sa mă ocup de traseu etc… (paranteză pentru cine nu știe – de regulă, merge și ea, însă acum e în recuperare după o operație la genunchi și îi este cam greu sa mă lase doar pe mine pe coclauri). Negocierile s-au încheiat cu succes așa că suntem gata de drum.

După câteva zile, breaking news – au sunat de la cabană cum că ni se anulează rezervarea din cauză că era deja rezervată când am sunat noi, însă cabaniera uitase. Giani începe sa caute alte cazări în zona însă nu fără prea mult succes. Vine cu varianta Piatra Mare, un munte care nu prea îți oferă surprize neplăcute iarna, se găsește și cazare, toată lumea fericită.

Giani – Cumva, fiecare tură își scrie povestea chiar înainte să aibă loc. Cazarea, listele, repartițiile pe mașini/camere/paturi, preferințele pentru masă – toate acestea conturează experiența, chiar înainte de a porni la drum, definesc profilul participantului și ajută la anticiparea eventualelor necunoscute. Din Făgăraș, am ajuns la Bucegi, din Bucegi în Piatra Mare, ignorând protestele celor ce văd peste tot doar limite de depășit sau adrenalină de trăit. Mulți chemați, puțini aleși și iată că și dorința lui Tavi e realitate, avem 3 activități per weekend, de toate pentru toți. 

Timpul trece, între timp ratez o ieșire cu aventuri în Giumalău (nu știu cum se întâmplă de pierd eu toate distracțiile astea …) – descriere aici.

Vine și ziua plecării, eu trebuia sa merg în mașina cu Cătălin, iar pe ultima sută s-a anunțat și Ramona. Cătălin îmi spune cu o zi înainte că el are o ședință la serviciu și e posibil să întârzie. Evident că nu-l iau în serios – că doar nu lucrează la corporație, ci la primărie. Vineri pe la 4 îl sun să stabilim de unde îl iau și la ce oră. Stupoare, îmi spune că e în ședință încă și nu știe cât mai durează. O iau pe Ramona pe la 5pm și ne ducem mai aproape de primărie … poate poate ne vede pe geam primaru’ și îi dă drumu lui Cătălin al nostru mai repede.

Între timp el ne tot dădea raportul pe whatsapp câte pagini de regulament au mai dezbătut și câte mai ramaneau …oricum am fi calculat, mai repede de 8pm nu prea erau șanse reale să se termine. Deja făceam planuri să sun la 112, să anunțăm că o coloană de tancuri rusești se îndreaptă spre primărie…ne-am zis că poate așa or suna ăia împrăștierea…

Într-un final decidem de comun acord să plec doar eu cu Ramona și el să se suie în mașina lui, să apese butonul sport și să ne ajungă din urmă (probabil nu știți ce se întâmplă când apeși butonul sport la un Opel Corsa, dar o să vă spun altă dată).

Drumul ok, compania Ramonei foarte agreabilă, cu muzica am stat mai prost că nu aveam decât un CD cu Rage Against The Machine (muzica lui Ștefănel…) și combinația accelerația Getuței (adică masina, așa o cheamă) + RATM + bocanc greu (eram încălțat cu bocancii de munte ca să nu mai car alte încălțări cu mine)  egal pieton pe trei luni (în cel mai fericit caz) așa ca am ascultat doar sunetul motorului (și nu suna rău – părerea mea, nu știu dacă și a Ramonei). Pe drum, facem joncțiunea cu o parte din cei care au plecat mai devreme și s-au oprit să mănânce la Ozun, pupături, îmbrățișări, pornim mai departe, ajungem la cazare.

Giani – Suntem mulți, multe mașini, împărțeala e oarecum echitabilă, dacă ne sincronizăm ca oră de plecare. Noi suntem patru, sunt liniștită că nu tre să conduc doar eu, ce bine e să ai un ajutor. Mi se șoptește în cască un fapt șocant, unii sunt încă în ședință – să mai spună cineva ceva de programul scurt al bugetarilor, vinerea (cea mai complicată zi din săptămână!). Am ceva emoții (ca de fiecare dată), căci sunt mulți oameni noi, invitați și aspiranți nerăbdători să descopere magia turelor #tânărșiliber, să-și depășească limitele și să atingă noi orizonturi. Odată ajunși la pensiune, începe sarabanda discuțiilor, cine cum unde cu cine stă, cine ce când mănâncă sau nu, cine o ia pe Ioana, cine în care grup merge etc etc. Respir adânc, căci raportul 1 la 25 nu a fost vreodată simplu sau ușor de gestionat. Știu însă, că lucrurile care contează cu adevărat nu constau nici în micul dejun, nici în temperatura ouălor, nici în așteptările mai mult sau mai puțin realiste, nici în limite auto-impuse, nici în rezistență la altceva sau rigori ce nu mai servesc nimănui.

Urmează ședința tehnică, Gianina îmi dă cuvântul, eu îl iau, le explic celorlalți variantele de traseu, cred că vorbeam foarte convingator ca mă ascultau cu atenție – ups… cred că am omis sa le spun că nu mai fusesem niciodată în Piatra Mare și mă credeau expert. I-am lăsat să creadă, gândind că oricum trebuiau sa fie convinși că cineva îi aduce întregi înapoi și dacă nu eu, care eram desemnat co-organizator și responsabil cu traseul,  atunci cine…!

Am decis că noi nu încălcăm regulile și, deoarece Canionul 7 Scări e închis iarna, mergem pe traseul de ocolire. S-au ridicat voci care spuneau că, totuși, nu se poate să nu intrăm în canion dacă tot am bătut atâta drum (probabil ați ghicit, era vocea lui Ovidiu). Atunci, am găsit o variantă de ocolire (a regulii, asta ca să nu o încălcăm, că doar ce am declarat că noi nu încălcăm regulile) însă, asta doar pentru experții grupului (mă rog, într-o altă epocă se numeau Echipa Vedetelor, însă cum, dacă nu mai avem drona….).

Între timp ajunge și Cătălin, toata lumea îl compătimește pentru soarta asta crudă de bugetar, blagoslovim în grup primarul și pe toți cei care ne strică programul, mai socializăm puțin și mergem la culcare. În cameră, o foarte mare și plăcută surpriză: aveau USCĂTOR DE PĂR. Cătălin nu se poate abține, face poză și pune pe grup, se aude un WOW virtual de la cunoscători, aspiranții probabil au zis what the f…ăștia n-au mai văzut uscător!?…

Dimineața ne trezim, ne întâlnim la micul dejun. Probabil încă vă întrebați de unde vine denumirea articolului. Cu Piatra Mare sigur v-ați prins, dar cu ouăle reci…!?? Ei bine, nu e de la ce v-ați gândit, ci de la ouăle reci servite la micul dejun – oferite la pret de foie gras (plus salam ieftin da’ devenea prea lung titlul). Dacă v-ați gândit la altceva…să vă fie rușine!

Giani – Fiecare tură are provocările ei. Cele mai multe, neașteptate. Legat de traseu, stăteam liniștită, e pe mâini de aur, Bogdan și Lucian cu siguranță vor găsi varianta optimă, care să satisfacă toate doleanțele, fie ele cât de ridicate.  Pensiunea, la recomandare și cu recenzii bune. Masă nu există, însă la cerere, se poate pregăti o ciorbă, un mic dejun etc. Cerere există, dar fără alte detalii din partea gazdelor, atâtea ciorbe, atâtea mic dejunuri, rezolvăm la fața locului. La fața locului, există o problemă…nu există variante, decât cea a proprietarului. Nu omletă, nu ceai, nu cafea, mic-dejun spartan (clar  rece), ciorbă de pui, ce, puiul nu e și el suficient?! Prețurile…de restaurant în Predeal,  ce e drept nu eram departe. Însă, nici o problemă, avem OO. Puse la fiert de cu seară,  să le putem servi reci… Bine că există uscător totuși,  băieții dorm în cameră cu băieți, căldură avem, trasee pe alese. 

În fine, luăm micul dejun, între timp ajunge și Bogdan de la Ploiești, ne echipăm și plecăm spre locul de intrare în traseu. Intrăm în traseu, poza de grup cu tricourile, plecare…. Ioana ține neapărat să își facă un marcaj pe sprânceană cu o pietricică,  își pune un plasture, trecem peste incident și mergem mai departe.

Nu după mult timp ajungem într-un loc unde marcajul urcă printre copaci, eu nu sunt atent și îl pierd, cineva îmi atrage atenția, însă, după studierea aplicației pe telefon decidem că e bine tot înainte – n-avem noi nevoie de marcaje. Regăsim marcajul ceva mai încolo – nu am înțeles de ce a fost făcut așa, când drumul firesc era pe unde am luat-o noi – o fi fost vreun motiv bine întemeiat la momentul respectiv, ca întotdeauna în viață. Ajungem aproape de canion într-un loc unde noi trebuia să schimbăm marcajul pe punct roșu ca să nu intrăm în canion. Eu uitasem (eh detalii…), noroc cu Costinel care a fost foarte vigilent și ne-a pus pe calea cea dreaptă. Fosta echipă a vedetelor au luat-o pe traseul stabilit – adică ocolire prin stânga canionului, intrare în canion din amonte spre aval și urcare înapoi prin canion – în felul ăsta regulile au fost respectate întocmai (nu zicea nicăieri că e interzis să vii de sus în jos prin canion, doar de jos în sus, că doar de aia era și pusă poarta în partea de jos și nu în aia de sus).

Bine…zicea probabil  pe undeva da’ cred că era scris de ăla mic-mic,  ca la contractele de credit și în plus s-a lăsat brusc un nor de  ceață exact unde ar fi putut exista indicatorul, de nu mai vedeai la un metru – ceață văzută doar de noi, evident, că de altfel, era o vreme superbă – soare, temperatură optimă pentru urcat, zăpada nu era nici foarte înghețată, dar nici fleșcăită – numai bună cât să fie destul de aderentă și să nu trebuiască neapărat colțari/gheruțe. Noi totuși ne-am pus și gheruțe și colțari (eu), nu atât că trebuiau, cât mai ales să arătăm că avem echipament și că nu mergem la munte ca pantofarii. Eu cel puțin, care aveam colțari noi (merci Tavi!) m-am gândit că dau foarte bine în poze și de aia i-am pus imediat ce am avut ocazia (și a meritat, vă spun, la un moment dat am fost remarcat de fete și aplaudat pentru echipamentul profesional din dotare, mi s-a spus că am trecut în altă ligă!).

Începe urcușul ceva mai susținut, eu rămân mai la coadă, chipurile să îi ajut pe cei mai nevoiași, de fapt pentru că e cam greu să mergi cu colțari prin zăpadă – sunt mai grei, trebuie să faci efort suplimentar să-i smulgi din zăpadă, trebuie să fii atent să nu îți sfâșii pantalonii cu ei etc…dar ce nu face omul pentru imagine… Când aproape să ajungem sus și lumea era la capătul puterilor i-am încurajat cu un “Haideți ca până aici a fost ușor, ce e greu de-acum urmează!”, unii au făcut ochii mari, alții au luat-o ca atare, am ajuns la cabana Piatra Mare.

Giani – Cumva, nu îmi amintesc nimic din traseul acesta. Poate pentru că nu am mai mers pe el? Amintirile cu Piatra Mare sunt reci, aproape ca și ouăle – o dată zăpadă până la brâu, de am înotat în ea, altă dată ceață si viscol năprasnic, altă dată, odihnă la cabană,  așteptând să fiu editată măcar în poza de vârf 😇! 

Oricum, traseul de azi este superb, pădurea deasă și albă, soarele blând și cerul senin (după suflet, v-am spus eu). Suntem înșirați prin pădure, suntem un singur grup cu ceva “filiale” pe traseu, fiecare pășește în ritmul lui, doar stațiile mai încearcă din când în când să ne regrupeze. 

O voce plusează și pomenește de o anume cabană, cu ciorbă, cafea și alte ispite lumești. Motivația perfectă!

La cabană, unii mai sprinteni (sau mai flămânzi) deja terminaseră de mâncat ciorba de cartofi cu tarhon – o delicatesă, specialitatea casei de la cabană, din câte am înțeles. Vreme superbă, soare, poze (eu cu colțarii, normal). În față se vedea Vârful Ciucaș din munții cu același nume – de aici, părea așa aproape că mai ne venea să facem un mic ocol să ajungem pe acolo – chiar schițasem  în minte un traseu pe creste până acolo, dar am alungat repede gândul pe modelul “piei Satană”.

După ce ajunge toată lumea, plecăm spre Vârful Piatra Mare, care ne apare în față după 10 minute de mers. Primul gând: uauuuu, ce departe e și cât mai avem de urcat. Al doilea gând: ce mișto e! Mergem cam 30 de minute și ajungem pe platou, trecând printr-un jghebuleț interesant care, cred că s-ar fi pretat la mici avalanșe dacă ar fi fost zăpadă mai mare. Pe platou, raiul pe pământ (în viziunea noastră, alții poate vor plaje cu palmieri) – soare, un cer clar cum doar câteva zile pe an întâlnești. De jur împrejur se vedeam crestele mai înalte: Ciucaș, Bucegi (se vedea puțin chiar Brâna Mare a Coștilei care ne-a încântat astă toamnă la o tură cu prietenii Carpamont), Piatra Craiului și Făgărașul. Jos se vedea, după cum spunea Valentin, comuna Brașov. Ajungem pe vârf, poze single, poze de grup, poze cu tricourile, iar pomenim de drona pe care nu o (mai) avem, poze cu un tricolor de la niște daci liberi, vine un grup vesel cu o fată îmbrăcată doar cu un tricou decoltat, noi o admirăm (mai ales partea masculină din grup), le facem loc să facă și ei poze,  mai stăm puțin și la coborâre, o luăm pe  traseul spre cascada Tamina.

Giani – Cabana Piatra Mare a rămas una din cele mai dragi mie, chiar și așa, închisă.  Se poate servi o masă caldă,  ceai, cafea, desert. Toate, asezonate cu soarele cald și o lumină perfectă.  Plecăm spre vârf,  veseli și fără griji. Pe platou, Valentin (care se lasă greu convins să devină aspirant) ne spune că foarte rar găsești o zi cu atât senin, încât să poți admira toți munții dimprejur. Ce înseamnă să fii cu oamenii potriviți și să ai un pic de noroc…

Îi trimit și lui Lăcră niște poze,  da nu multe ca să nu prindă invidie pe mine, că nu e și ea acolo și sa imi dea și-altădată bilet de voie 😉

Coborârea a decurs fără incidente până la cascadă. Aici ne oprim ca unii dintre noi să meargă la un punct de belvedere foarte fain, eu îmi pun colțarii (urmau poze….), Elena îi remarcă și mi-i admiră cu voce tare –  deci a meritat,   urc și eu, facem, cred, cele mai faine poze din toată tura – datorită luminii – soarele era spre asfințit.

O parte din cei care nu au vrut să urce la belvedere pleacă înainte (greșeală din partea lor, spray-ul de urși era la mine), Ovidiu & Comp coboară, normal, în defileu, noi muritorii de rând plecăm pe drum, coborâm cam fugăriți – nu știu de cine, cred că ne pierduserăm răbdarea, ne era foame, etc… Ajungem cu bine la pensiune. Aici programul de seară: jocuri de cabană, un pahar de vin, Sabina si Ioana ne-au delectat cu un recital la chitară.

A doua zi planificasem un traseu scurt la Cabana Bunloc, însă vremea se stricase, ploua și doar Ovidiu mai era amator (amator din clasa duracell, poate). Așa că am luat-o ușurel spre casă cu gândul la următoarea ieșire.

Ca și concluzie: a fost o tură faină, fără incidente semnificative, aspiranții s-au comportat foarte bine din punct de vedere fizic, la partea cultural-artistică au stat mai deoparte, însă e normal având in vedere ca nu ne cunoaștem de mult timp și nu toate atuurile trebuie dezvăluite de la început..

Giani – a fost o tură mai faină decât planul inițial. Cu obiective atinse (și depășite), cu oameni noi și faini (vă așteptăm și la următoarele), cu provocări altfel decât suntem obișnuiți (vezi ouăle de la micul dejun și temperatura lor…), cu multe planuri îndrăznețe ce așteaptă să fie puse în operă. Cu același gând de fiecare dată: aspirant, prieten, munțoman sau nu, când vii lângă noi întreabă-te măcar o secundă, ce cauți, ce dorințe te mână, ce aduci cu tine, ce gânduri te animă, ce așteptări ridici și ce ai de dăruit… 

Și,  la sfârșit, o poveste pe alocuri adevărată și peste toate, amuzantă, nu de alta, dar orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare…! by Lucian O și Gianina P!

Please follow and like us:
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.