Giumalău 2022 – ediţia de iarnă

Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se îndeplinească!

 

By Tavi and Giani

 

Giumalău, un munte frumos, care încă are multe de oferit. Mă gândeam, câteva zile înainte de plecare, că, din ditamai muntele de 1857 metri, noi știm doar câteva trasee. Am deschis Munții Noștri să studiez atent cum se mai poate ajunge la cabană, în afara de clasicul triunghi roșu prin pârâul Giumalău, de pitorescul picior al Ruscăi cu a sa bandă galbenă pe care am mers doar o dată, la plecare sau exoticul traseu de legătură cu fratele lui Rarăul, pe banda roșie.

Am văzut că există traseul nemarcat prin pârâul Sofronari de la Tabla Ruscăi, pe unde s-a rătăcit Nicușor și l-a recuperat Petrică cu un alai de Iacomisti, l-am parcurs cu ochii minții și am zis: e mult prea lung.

Am văzut și parcurs în gand traseul din Cheile Zugreni și am zis: e prea abrupt! În plus e pe urcare și avem bagaj greu.

De creastă am zis ca nu mă ating pe întuneric, nu am mai fost, e prea lung, posibil sa fie zăpada mare, viscol, ne-ar trebui măcar 6 ore pe lumină. Ne-ar trebui sa fie vara!
Cu părere de rău decid ca tot clasicul traseu a câștigat și de data asta.

 

Giani În februarie mergem în Giumalău, mi-a zis Tavi pe la începutul anului. Bun, avem oameni noi, să îi ducem și pe ei la cabană, muntele ăsta simplu are farmecul lui, mai ales iarna. Zis și făcut, eu cu întrebările și preocuparea să fie toate puse la punct, Tavi relaxat cum îl știți. Nelipsitele răzgândeli, îmbolnăviri – chestii de sezon. Ultimii veniți în grup, tinerii, motiv de bucurie și entuziasm. 


A sosit și momentul plecării, de fapt momentele, că au fost mai multe, cu toate stângăciile de rigoare. Am pierdut ceva timp pe la Almaș, ca să câștigăm cateva sticle de vin bun de la Iulian, cadou de ziua lui Cătălin care era cu noi. Elena care și-a uitat parazapezile acasă. Gianina and Co, care au băut câteva capucino la Farcașa, probabil cele mai bune din județ, motiv pentru care din prima a ajuns ultima la destinație … De fapt, de aici de la Farcașa a început tot ceea ce va urma. Aici trebuia sa facem prima noastră regrupare din multele care au urmat în noaptea asta, dar am ratat-o cu toții, motiv pentru care G a fost un pic supărată restul drumului. În fine.

 

Giani – Stați să vă spun, despre capucino. De fapt, asta e poveste lungă și cu schepsis, mai bine rămânem la Farcașa. Unde am stabilit că îi așteptăm pe ceilalți, relaxați, că tot am avut ziua întreagă liberă. Un capucino, 3 ceaiuri, o bere, povești vesele și cu tâlc, timpul care parcă nu trece, live location, unde ați parcat etc  și prima mașină zvârrrr pe lângă noi, către Borca deja. Bun, las că vin următorii, hai să luăm esența aia de rom totuși, ce e ceaiul de la cabană fără un adaos calitativ? Alte întâmplări, hai să luăm și o lipie cu mozzarella, în amintirea poveștii lungi (pe care nu o mai spunem), live location, unde ați parcat….zvârrrr pe lângă noi și a doua mașină. Păi da, zice Alexandra, că așa am pățit și data trecută, după ce am trecut și-a dat seama Tavi că deja ieșea din localitate. Las că vine Elena, să fim pregătiți și noi de plecare. Nu mai aștept live location, hai să o sun, și ce-mi aud urechile: ”Bună, iubita, noi acum intrăm în Borca, voi sunteți înaintea noastră, așa e?” Da, clar, înainte cu gândul, doar…

 

La 21.11 pornim la drum, un pic cam prea răsfirați pentru aceste vremuri de noapte de iarnă. Trecem cu bine de prima răscruce, acolo unde Nicușor…dar știți deja povestea, verific că suntem pe drumul cel bun și continuăm deplasarea spre cabană, tot răsfirați. Echipa din frunte merge cam repede, dar în față sunt și Gianina și Cătălin care au mai fost pe acest drum de câteva ori, tot noaptea, tot iarna, deci nu e o problemă.

 

Giani Ne adunăm pe drumul forestier înzăpezit, ne echipăm rapid și pășesc ușor înainte, cu gândurile mele. Mi-a trecut supărarea, a rămas doar întrebarea, la ce bun să mai stabilim lucruri, dacă nu ne ținem de ele? Însă, asta avea să devină cea mai neînsemnată întrebare a serii…nu aprind frontala, am nevoie de liniște, iar lumina pare o blasfemie în mijlocul zumzetului de voci vesele. Drumul e lung și drept, zăpada scârțâie ascuțit, umbrele lungi se întind înaintea noastră, umăr la umăr, pășim în tăcere către necunoscut, evitând întrebările. Ne depășesc băieții la un moment dat, umbra se mută, iar noi urmăm lumina lor. 

Privesc mereu în urmă, văd luminițele celorlalți nu foarte departe – uite, noaptea licuricilor spune cineva. Rucsacurile atârnă greu, 2 ore jumate nu e așa mult. Și suntem învățați să mergem noaptea, la frontală. Giumalăul e un  munte mic și simplu, acuș ajungem…aud copiii întrebându-se, care e rostul să mergi noaptea, când nu vezi nimic? Nu înțeleg, cum să nu vezi nimic, când brazii albi veghează și strălucesc, iar stelele s-au cățărat vesele pe bolta întunecată. 

 

Problema a apărut însă pe nesimțite, sub forma unui drum de taf proaspăt trasat, care a făcut ușor stânga pe valea râului, mascând ba chiar blocând cu un nămete de zăpadă drumul ușor dreapta pe care trebuia să-l urmăm. Tot răsfirați ne continuăm drumul, spunându-i Narcisei și celor care mai erau cu mine în grupul din spate, despre ruinele unei construcții pe care urma să o întâlnim în curand, despre izvorul de pe stânga, despre panta abruptă care urma, despre curba la dreapta, ca o serpentină care … Dar nimic din toatea astea nu apăreau, pentru că, am realizat că nu recunosc nimic din ceea ce vedeam, pentru că bănuiala mea a fost confirmată de aplicația Munții Noștri: eram pe alt drum care urca spre culmea plaiul Giumalăului, spre traseul marcat cu banda roșie, de la cabana Giumalău la Vatra Dornei. 

 

Unii ar spune că ne-am rătăcit, dar eu cred că doar ne-am abătut un pic. Trag niște fluierături și în sfarsit facem o regrupare ca la carte. Grupul din față a oprit să ne aștepte, dar nu din cauza fluierăturilor mele, ci din cauză că au ajuns la o rascruce, aproape de culme, un loc unde șoferul cu taf-ul sau s-a jucat nu știm de-a ce. Tot cu aplicația am văzut că suntem la câteva zeci de metri de traseul bandă roșie. Un ghid ar fi luat evident decizia cea mai potrivită acestor momente,respectiv de a ne fi întors din drum pe valea pe care tocmai o urcasem cu greu, până în locul unde am ales acest alt drum. Dar eu nu sunt ghid și fără să mă gândesc prea mult, am ales să continuăm spre dreapta, așa, ca un mic ocol, pe un drum marcat care ajungea tot la cabană. Am acceptat fără cuvinte acest cadou potrivit mie de ziua lui Cătălin. Pe aplicație am intuit cam 6 km, am mai fost pe aici ziua, deci 2 maxim 3 ore de iarnă, am calculat și la cel mult unu, maxim două noaptea urma să ajungem. Aveam semnal la telefon, sun pe Bebe, nu răspunde, sun pe Ionuț salvamontistul, îi povestesc aventura și decizia noastra, nu ne zice să ne intoarcem, deci continăam. Are încredere că vom reuși, ne-a încurajat…

Giani Odată ajunși la intersecție, ne regrupăm și așteptăm. Îi mai spunem o dată la mulți ani lui Cătălin, ce soartă, să îți petreci ziua pe munte! Vine Tavi și i-a cam pierit buna dispoziție, mă și întreb de ce. Ne spune ferm (ceea ce nu i se prea întâmplă) că nu suntem pe drumul bun și trebuie să ținem dreapta. Bine, boss. Hai la dreapta, mai ales că e drum lat, de taf, săpat generos prin zăpada înaltă, Liniștea pădurii e și a mea, evaluez în gând situația și mă bag singură în ședință (nu ai studiat traseul, nu te-ai uitat după semne, nu ai lăsat pe unul mai orientat în față, nu ai aplicațiile salvatoare în telefon, că oricum nu le suferi…). Lasă, suntem împreună, o scoatem la capăt, e senin, e liniște, e veselie și pare că deja am ieșit la liman.  

 

Cu toate că acolo sus am fost foarte atent să facem dreapta, soarta a vrut ca de fapt noi să facem stânga, iar eu nu mi-am dat seama imediat că mergem în direcția greșită dar pe același drum. Mare lucru nu era, în loc de Giumalău ajungeam în Vatra Dornei. Cred ca tot șoferul cu taf-ul său a zăpăcit acele drumuri încât dreapta pe care credeam că am făcut-o a fost de fapt o mare stângă. M-am uitat mai târziu și pe înregistrarea turei pe Strava dar degeaba, sperând că voi vedea niște ezitări, bucle, dar nu! Nicio scuză. Stânga pur și simplu, iar grupul m-a urmat tot așa, cu încredere. De fapt îmi amintesc ca în scurt timp iar am fost iar depășit de alții, de exemplu Ionică și Costinel. Gianina a rămas în spate de data asta. Narcisa și Cătălin mergeau încet cărând niște rucsacuri mult, mult prea grele pentru aventura care urma. 

Dacă tot nu mai pot să fiu în frunte, cred că trebuie să schimb strategia, să învăț să ghidonez grupul și din spate, să ii dau primului stație si să verific mai des dacă suntem pe drum.

La un moment dat, după 30~40 minute m-am prins suntem în direcția greșită, în același timp cu Elena, am făcut cale întoarsă, am trecut de intersecție și am continuat pe culme spre cabană de data asta. Nici acum nu am luat decizia care ar fi fost rațională de a coborî pe același drum și de a continua pe traseul clasic și inițial. Elena ne-a anunțat ca mai avem 5 km, adică cel mult 2~3 ore, doar ca nu mai ajungeam la 2 noaptea ci la 4. Aplicația mea ne spunea cu precizie destul de mare că suntem pe cărarea marcată și aveam grija cu strictețe să rămânem așa. Moralul încă era bun, mergeam grupați, făceam doar pauze mici de regrupare, hidratare sau ciocolată. 

 

Giani – Îl urmăm pe Tavi, cu încredere, mergem în șir indian, totul e alb împrejur și sălbatic, o frumusețe greu de exprimat în cuvinte sau de surprins în fotografii. Aplicațiile zbârnâie, busolele se calibrează, vocile se și contrazic, glumele curg și începe să ningă. Zăpada e neîncepută, facem potecă lată și sper să nu obosim prea curând. Ne întoarcem. Adelin îmi arată pe maps unde e cabana și mi se pare ireal. 6 km zice Elena, 2-3 ore zice Tavi, eu nu zic nimic. Starea de spirit e bună, oamenii noi nu s-au speriat, copiii ciripesc veseli. Mergem mai departe, nici un semnal de alarmă interioară, nici o îndoială, nici o ezitare. Fizic, simt că pot continua până dimineață și cumva, știu că și ei pot, doar că nu au aflat încă. 

 

Ce a urmat? O drumeție de noapte pe care nu o regret, pe care subconștientul meu o dorea, pe care egoistul din mine nu și-a refuzat-o. Prima jumătate de culme, tot o creastă dar mai mică, a fost ok. Urcare din când în când mai pronunțată. Toate bune și frumoase până am ajuns în poiana Ciungi. Acolo am dat de zăpadă mai mare, de frig, de întuneric beznă. Moralul începea să scadă, oboseala să ne cuprindă, și foamea, și setea. Noroc că am avut echipamentul potrivit și, cu ocazia asta, am constatat că echipamentul și unitatea de grup face diferența. Am mers mai grupați, non stop, verificând mult mai des dacă suntem pe traseu. Mi s-au terminat bateriile la lanternă dar noroc că aveam baterii de rezervă, pe care le-am cărat degeaba în alte dăți. Mi-ar fi fost și mai ușor dacă aveam bețe de trekking cu rozete mari și rucsacul ceva mai ușor.

Elena ne informa din 200 în 200 de metri despre cât mai aveam de mers. Înaintăm greu prin poiana Ciungi, zapada mare și viscolită ascundea cărarea, pe care oricum, în cel mai bun caz doar o bănuiai pe unde e și doar aplicația confirma că suntem pe drum. Am apelat și la bateria externă pentru a-mi re-încărca telefonul.

Giani – Povestea ar putea să se oprească aici, finalul fericit e ușor de intuit, altfel…cine ar mai fi scris aici? Însă…drumul în sine e o poveste. Iarna pe munte poate fi o feerie sau un coșmar – ambele te lasă fără cuvinte, te învăluie și te întorc inevitabil către tine. Ești singur, însă ai în jurul tău oameni pe care te poți baza, care îți întind o mână sau îți cară rucsacul, atunci când simți că organismul cedează. Ești atât de puternic precum grupul căruia îi aparții, spunea cineva. Sunt în mijlocul grupului și iau pulsul constant – Rareș îmi povestește despre efectele lipsei de somn asupra organismului (de ce tocmai mie?) neînțelegând rostul turelor de noapte, Isa și Sergiu mă fac să râd la fiecare pas, Elena măsoară pașii și anunță învingătoare sutele de metri care se topesc sub pași, Adelin îmi arată aceeași cabană care pare în continuare o Fată Morgana, băieții sunt în față, rup zăpada, Narci pășește greu în fața mea. O încurajez cu glume seci și mi-e că o să mă împingă în zăpadă până la urmă. Îmi redescopăr rezervele de răbdare și calm. Privesc în jur și sunt fermecată de albul strălucitor al pădurii, sunt urme de animale mici împrejur, iar brazii…sunt maiestuoși! Nu-mi pot reprima exclamațiile și mă bucur că nu sunt singura care gustă frumusețea asta sălbatică în miez de noapte – nu știu unde suntem și nici cât e ceasul, nu știu când ajungem sau cum, știu doar că nimic rău nu se poate întâmpla, atâta timp cât suntem împreună! Umplu tăcerea povestind cele câteva filme pe care mi le amintesc, păcat că nu știu să spun și niște bancuri…

Da, a fost și frig, și viscol, și nori negri care anunțau limpede schimbarea vremii de a doua zi, și greu pe alocuri. Fata Morgana a apărut la un moment dat la orizont, sub forma unei ferestre timid luminată galben și s-a transformat pentru o zi în cabana caldă pe care o știam, răsunând de hohotele noastre, recunoscătoare.   

 

Evident, am ajuns la cabană, abia la cinci fără zece, fără incidente, fără accidente, doar Bogdan a avut un deget degerat care și-a revenit în primele câteva minute de căldură și relaxare.

Vom mai face și pe viitor greșeli? Probabil că da. Vom mai lua și pe viitor decizii care se vor dovedi că au fost greșite? Sunt convins că da. Dar dacă avem echipamentul adecvat, suntem uniți și ne păstrăm calmul, sunt convins că vom ajunge mereu la o cabană.  

M-a amuzat în mașină la întoarcere întrebarea Crinei: “Vi s-a mai întâmplat și altă dată să fiți atâta timp rătăciți?” Recunosc că m-a surprins. “Rătăciți? Noi? Nicidecum. Știu mereu unde sunt. Știam mereu ce voi întâlni în față, știam că sunt pregătit pentru ce va urma.” Erau și ceilalți din grup pregatiti? Da, cu fiecare din ei am mai mers de cel puțin câteva ori și nu mi-au fost activate alerte. Și mai știam că suntem echipați adecvat. 

Și ca sa îi răspund Crinei, Nu, niciodată atatea ore. Doar primele 10  minute, până ne-am dat seama unde suntem și am reconfigurat traseul, eventual obiectivul. Și nu rataciti, doar un pic dezorientați.

 

Giani – Giumalăul de iarnă a fost tura în care mi-am dorit să fiu un simplu participant, să nu trebuiască să știu prea multe, să nu mă întrebe nimeni nimic, să mă relaxez…ai grijă ce îți dorești, vorba cuiva! M-am relaxat (prea mult, se pare), am savurat fiecare pas din cele 7 ore jumate de mers fără lumina frontalei, mi-am învățat lecția și mi-am răspuns la multe întrebări. Bucuria a fost deplină, căci tinerii noștri au crescut și merg umăr la umăr cu noi, învățând odată cu noi. Echipa a fost compactă, deși nu ne cunoșteam întru totul. Alarmele nu s-au mai activat, panica n-a mai apărut, lăsând loc bucuriei de a parcurge drumul până la capăt, cu răbdare, motivație și calm. O dată în plus, am descoperit puterea lui ”împreună”, forța grupului din care aparții și care este alături de tine, la bine și la greu…greșeli vor mai fi, înțelept ar fi însă să facem altele noi, ce rost ar avea să le repetăm pe cele deja trăite? 

Cert e că, simple sau nu, cu bune sau rele, ne vedem la următoarele aventuri, dragii mei!

 

By Tavi and Giani
Please follow and like us:
Bookmark the permalink.

One Comment

  1. Pingback: Piatra mare şi ouăle reci – Filiala Tânăr şi Liber

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.