Piatra Craiului – împreună în vremuri de restriște

A trecut vara, cu zilele ei nebune.

Au trecut zilele libere, de parcă nu au fost.

A trecut vremea crestelor și eu tot nu am ajuns în Piatra Craiului, nu așa cum mi-am dorit toată vara.

Însă, cât timp suntem aici, ne putem dori. Planifica. Încerca, orice.

De ziua lui, Cătălin a ales muntele și prietenii. Eu am ales muntele. Tavi a ales Traseul. Ciprian a ales echipa și Traseul. Toată lumea împăcată și fericită, mai ales că nu știau ce urmează. Din cei mulți chemați, am rămas câțiva, îndeajuns pentru trei echipe, fiecare cu traseul lui – bonus, Gabi cu cei 20 km ai lui, în Peștera.

Craiul, dacă nu l-ați cunoscut încă, e o provocare totală: te așteaptă, te învăluie, te atrage irezistibil, te surprinde, te amețește, te duce pe culme, te coboară în agonie. După care te intrebi, la poalele lui, dacă și când a trecut, dacă tu chiar ai trăit asta sau a fost așa, un vis…

Revenind cu picioarele pe pământ, tura în Piatra Craiului a fost unică, de la cap la coadă. Competiția naște calitate se spune. Cu cât mai multe opțiuni, cu atât mai grea alegerea. Vineri seara, pensiunea Tinion din Zărnești s-a dovedit a fi caldă și primitoare, oamenii au ajuns până târziu în miez de noapte, veseli și dornici de aventură. Noaptea prea scurtă a fost pretext pentru cafeaua aburindă de dimineață, în ciuda picăturilor de ploaie ce ne-au bătut la mansardă până în zori de zi.

Bătălia pentru frumos”, în care eram cu toții soldați fără știre, a început fără glorie, în fața porții închise. Care s-a lăsat rugată preț de vreo oră întârziere, în planul nostru fără cusur. Ne despărțim strângându-ne în brațe și purcedem la drum: Vedete versus Speranțe, experiență versus dorință, rapiditate versus echilibru. 5 versus 9. Ceilalți 12 se odihnesc încă.

Vremea e închisă, la fel ca altă dată, când pășeam încrezătoare alături de trei prietene dragi către Zăplaz și creasta albă a Craiului. Ce de ani au trecut, peste noi, printre noi!

Ne răsfirăm peste pășunile colorate și umede, veseli dar cu rezervă, ascultându-l pe Florin cum povestește câte-n lună și stele – e clar, astăzi ursul va sta departe de noi. Ovidiu Mușatinul preia conducerea, impunând un ritm alert, ce ne încălzește rapid și ne aduce inima în gât. Mă pierd printre ei și gândurile mele – cumva, Universul m-a ales să duc la capăt traseul lui Tavi, fără să mă întrebe dacă îmi doresc asta. Am emoții  și îndoieli, care mă sâcâie și mă fac să pășesc apăsat, înainte. Știu că putem, or să afle și ei, până la sfârșitul zilei. Înaintăm prin pădurea umedă și foșnitoare, e ceață și umbre și lumină palidă și pietre umede și rădăcini alunecoase și noi nu renunțăm nicicum.

 

Prima pauză serioasă e la Diana – nu, nu am pornit să reclădim refugiul vechi și părăsit, mai degrabă să ne udăm gâtlejul uscat și să creștem glicemia cu un baton! Am ajuns chiar mai repede decât ne spunea indicatorul, însă la un calcul scurt, mai avem cel puțin 8 ore de mers, din care cele mai multe în sus.

Padina Popii este un slalom alb, printre stâncă, grohotiș, limbi de pământ și jnepeniș deloc prietenos. Lanțurile devin prietenii noștri, șufa se lipește rece și tăios de palmele tremurânde…iată-mă-s iarăși, printre ”aspiranți”, mai ținând un bocanc, o mână, așezând o palmă, mai descoperind o priză, mai încurajând, susținând, fiind prezentă acolo unde este nevoie. Acum mulți ani, am ales cuvântul ”aspirant” pentru cei care veneau alături de noi, încercând și dorind să învețe sau să-și depășească limita de confort. Și așa le-a rămas numele învățăceilor care descoperă dragostea de munte (sau de oameni) și ni se alătură nouă, în drumeții. Câți aspiranți au venit și au plecat de lângă mine, oare ? Au venit, au învățat și au plecat – devenind la rândul lor oameni de munte sau modele. Sau…cine știe.

Urcăm, urcăm pieptiș, cad pietre și îi mulțumesc în gând Elenei pentru faptul că a cumpărat o cască în plus – era pentru mine și nici nu știam! Creasta ca un ferăstrău se dezvăluie timidă printre cețuri și ne atrage ca o Fata Morgana. Pauze de respirație și hidratare mici, fotografii, glume și nelipsita ”Fata Munților” fredonată suav de neobositul Florin.

Alte treceri, alte lanțuri, alt jnepeniș. Soarele a făcut lumină în vale, cortina a căzut de deasupra pădurii desenate în acuarelă, dezvăluind perfecțiunea unui pastel. Ridicăm privirea spre cer și ne copleșește seninul ce stă neclintit asupra noastră. Se vede indicatorul și o voce sugrumată spune ”am ajuns”. Am ajuns ?!

Vocile se aud limpede, bucuria e deplină, ochii strălucitori. Îmbrățișare și bucurie. Suntem la 2018m, pe Padina Popii, într-un timp excelent, pe o vreme după sufletul nostru ! Zumzet blând și vesel, un sandwich, o conservă, un salam fără pâine, o țigară, o apă. Poze.

Hai, plăieși, că mai avem de luptat !

Spinarea dragonului se întinde lucioasă, colțuroasă și impunătoare în fața picioarelor aproape obosite – pășim atent, pas cu pas, lanț după lanț. Deal și vale, valea e mai lină, când e cineva lângă tine, dealul e mai ușor când nu ești singur. Ovidiu e deaprte deja, Cătălin dă piept cu alte lanțuri, gândindu-se unde își face ziua la anu, Miki e o pată roșie pe întinderea albă,  o văd cum luptă cu dragonul și pășește triumfătoare până la Ascuțit. Ramona se bucură în tăcere de imensitatea zărilor și face poze pentru mai târziu. Suntem bine, suntem împreună, ce ne-am putea dori mai mult ?

Poate, să știm de ceilalți, i-am tot pomenit pedrum, iată că au și semnal – noi am ajuns la Ascuțit, ei abia au ieșit în Creastă. Întâlnirea mult așteptată și atent planificată o vom face mai târziu, lungul drum căre casă e la doi pași de noi…

 

Ascuțitul e blând cu noi – e cald și adie abia o briză – așa că poposim la o cafea și o poveste, în tihnă. Momente de păstrat și povestit nepoților. Frățiorul meu cel mic care și-a dorit atât de mult Craiul. Miki care are abia un an alături de noi. Ovidiu care încă nu se lasă robit de magia Craiului. Noi toți. Împreună. Creștem Speranțe. Le ducem cu noi, mai departe, chiar și atunci când pare că totul a împotrivă…până la capăt de drum.

 

Ne scuturăm de magia momentului, împinși de la spate de o ceață rece și umedă ce învăluie orizontul în câteva momente. Ciorânga Mare e traseul parcurs acum mulți ani, cu greu, de care îmi amintesc vag – amintiri ce mă trădează, căci coborârea ne primește cu stâncă udă și acoperită cu pământ negru lucios, lanțuri noi, săritori și jnepeni deloc ajutători. Stăm oarecum grupați pînă ajungem lângă peretele de stâncă ce pare stăpân aici încă dinaintea vremurilor – cad pietre ce răsună pe stâncă și pe casca mea cea nouă…Iubesc piatra, așa rece cum e ea, îmi lipesc tâmplele de ea și zîmbesc – știu că suntem bine și am ales ceea ce trebuie.

Căutând pădurea în care știam că ajungem la un moment dat, mai cântăm, mai fluierăm, căci miresmele nu sunt tocmai plăcute. Noroc cu panorama ce se întinde în vale, la picioarele noastre, așa mai uităm de deal, de vale…După  o coborâre abruptă și un cot scurt, în stânga noastră se cască o padină uriașă, străjuită de stânci preistorice, iar înainte…ce altceva decât o nouă urcare pe lanțuri ? ne pufnește râsul, pe mine și Ovidiu, așa că așteptăm cuminși reacția lui Cătălin, care abia își desfăcuse bețele, pregătit pentru valea ce va urma…Reacția ca reacția, însă…așteptăm inițiativa legislativă ca la traseul de coborâre să nu mai urcăm, măcar!

 

 

Știți drumurile acelea care par că nu se mai termină? Când noaptea se apropie rapid și frigul amorțește tot, și tot ce îți dorești este doar să ajungi…așa am ajuns noi la Refugiul Speranțelor, mirându-le că le mai avem! ”Nu vă relaxați” – am spus și eu, amintindu-mi de draga mea prietenă. Căci nu prea era loc de multă relaxare…Pădurea mult așteptată a venit spre sfârșit, cu ultimele raze calde ale zilei, cu poteca străjuită de bolovăniș adus în ani, de torenții furioși. Cu nerăbdare și pași mici am pășit până la mijirea nopții. Cu umbre înșelătoare și ochi larg deschiși către orice o fi mișunat prin desiș la ora aceea. Cu ochii ațintiți în peretele de stâncă, pe brâul Ciorângăi, unde licăreau vesel frontalele alor noștri. Cu inima strânsă i-am așteptat, căci bucuria nu e deplină decât atunci când suntem împreună, până la capăt.

Până când ne vom revedea…

(Autor Gianina Păun)

 

Please follow and like us:
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.