2021 a fost anul marilor schimbări…de planuri.
Drumeția planificată pentru Retezat nu a făcut excepție, am mutat-o după mine, după alții, după concediu, după care a trebuit să o anulez din lipsă de weekenduri. Însă Universul & prietenii aveau alt plan, bine pus la punct și neschimbat, așa că…am purces.
Prima dată, la cumpărături și bagaje. La ce ajută listele de echipament, de alimente, de bagaje, de diverse? În cazul meu, ajută la a lua mai mult decât scrie pe ele, se pare. După bifat și debifat, jumătate din lucrurile esențiale la prima vedere a rămas acasă, rucsacul cel nou și a toate încăpător dovedindu-se înfrânt de numeroase lucruri strict “necesare” pentru cele 5 zile pe creste.
După bagaje, am purces la drum – jumătate de țară eu, jumătate de țară cu ei. Jumătate din echipă a mers înainte, precum buzduganul zmeului, să caute loc bun de cort pe lumină, căci drumul e lung și noaptea grăbită, la sfârșitul verii.
(Anul trecut, am plecat din Retezat fără preaviz, alungați de furtuna neanunțată, după o tură mult prea scurtă – o tură fără glorie, fără vitejii, fără superlative. Altă dată, plecarea ar fi fost un eșec total, motiv de tristețe și regret – atunci, am coborât cu inima ușoară, împăcați, căci am învățat că muntele rămâne acolo cu cele 100 de lacuri albastre, cu vârfurile de granit ascuțit, cu lespezile acoperite de licheni, cu jneapănul verde smarald sau mușchiul delicat la atingere ca mătasea. Recunoscători pentru cât a fost. Încrezători că vom reveni.)
Încrezătoare am pornit și acuma, dar pe jumătate – căci îndoiala își face loc și sapă, măcinând în tăcere – dacă nu pot, dacă nu am echipamentul potrivit, dacă mă lasă genunchiul cel dureros, dacă fac vreo gafă, dacă nu mă potrivesc în angrenajul lor munțomănesc perfect funcțional, de atâta amar de vreme? Nu dau glas îndoielilor însă, dacă mă lasă pe drum? Dacă se îndoiesc și ei, la rândul lor, și sunt doar politicoși cu mine? Zâmbesc și mă încurajez singură, contrazicându-mă în discuții (inutile) despre vreme:
– Ne plouă, dar de luni încolo ne uscăm.
– Nu ne plouă, în turele mele nu plouă.
Îhâm, râde în barbă Universul – ai uitat că nu ești în tura ta? Chiar așa, pe tine cine te-a chemat, întreabă și Cristi, crescându-mi nivelul de panică precum nivelul apei la Barajul Gura Apelor…noroc cu cerul înțesat cu stele și magia strunelor de chitară nou-nouță…
N-a plouat.
Decât puțin, când am pus corturile. Puțin după ce ne-am așezat la focul pregătit special pe malul apei. Puțin după ce s-au pus băieții pe cântat. Și restul, după ce ne-am băgat la somn, vorba românului, după noi – potopul. Știți scenele acelea apocaliptice, când natura se dezlănțuie, norii se sparg și toarnă puhoaie peste lume, fulgerele crestează bolta cerească, iar tunetele bubuie a sfârșit? Când te simți mic și pierdut și aștepți să treacă, iar tot ce îți dorești este ca Noe să existe pe undeva, cu arcă cu tot, în caz că… Și a fost ziua întâi!
Dimineața devreme, aud o voce lângă cort și nu, nu era Noe.
Am constatat că nu fusesem luați de furtună, ba dimpotrivă, băieții ne așteptau déjà cu cafeaua fierbinte, pe malul lacului aburind de cețuri, după care am pornit la drum, cocoșați de rucsacurile grele, dar colorate. Zilei ăsteia i-am spus noi atunci Valea plângerii, inspirați de durerile la purtător, mai un genunchi, mai un călcâi, mai un cap, mai un cot. Ajutați desigur și de traseul prin pădurea încețoșată în nuanțe de verde, cu pante de o înclinație amețitoare.
Pădurea misterioasă ne amintește că vechea denumire a întregului masiv era Munţii Codrilor. Copaci drepți și țepoși, acoperiți cu mușchi verde. Cărare bătută, tăiată drept în sus. Aer rece, umezit de pâcla ce nu se lasă dusă. Încet, poteca devine lină, peste o coamă de deal îngălbenit de vreme. O turmă de oi înșirate prin iarbă, doi ciobani și un lătrat de avertizare completează tabloul mioritic. Doar Fetița, cățelușa ce ne însoțește din tabără, nu gustă poezia momentului și ocolește cu grijă oile și paznicii lor.
Ne îndreptăm către Zănoaga – cerul e aproape senin, norii dau târcoale și se zgâiesc la pozele noastre, noi coborâm amețitor către fundul căldării și cel mai adânc lac glaciar din România, cu o adâncime de 29m. Căutând loc de cort, de niciunde, căldarea se umple cu ceață lichidă ce cade în rafale reci și dușmănoase. Halal primire! Inițial, așteptăm pâinea și sarea de bun venit, ezităm să intrăm în refugiu, însă următorul val spulberă orice urmă de îndoială, pare că o armată de stropi cotropește poiana, accentuând senzația de frig și umezeală în oase.
Refugiul e primitor, are instrucțiuni clare, e curat, are de toate, inclusiv șoricei. În loc de pâine și sare, mergem după apă, deși e apă peste tot – eu cu găleata roșie (ce avea să devină celebră), în mână, orbecăind prin ceață după izvorul de anul trecut, uzi până la piele în câteva minute. Seara e simplă și veselă, focul pâlpâie liniștit în sobă, hainele și bocancii se usucă cu greu, băieții cântă cu poftă. E pace și e cald. Ascult în tăcere, în colțul meu, au dispărut îndoielile, lăsând loc bucuriei. Mi-s așa dragi oamenii ăștia, pe care îi cunosc de o viață și cu care am trăit bucurii și tristeți, ale mele și ale lor. Noaptea e lungă și vie, noi suntem întinși pe jos, umăr lângă umăr, iar fiecare scârțâit de podea sau saltea ne amintește că totuși, nu le puteam avea pe toate în viață…Și a fost ziua a doua!
Știți povestea cu copilul bălai ce râde la soare și vremea se îndreaptă după râsul lui? Ei bine…luni fiind, prognoza a avut dreptate, vântul și soarele erau la datorie, mai précis în cadrul mic al unei ferestre roase de timp, ce s-a transformat prin magie în fotografia perfectă în mâinile lui Kiri. A fost ziua în care m-am simțit acasă, credeam că știu traseul, panorama, curbele de nivel, tot. Ziua în care avea să mă întâlnesc cu Judele și să ne privim ochi în ochi, pentru a nu ne mai uita vreodată!
Cumva, nimic nu a mai fost cunoscut în ziua aceea. Judele a fost drept și îmblânzit de vremuri, ascuțit pe alocuri, dar primitor. Ceața a fost regină și ne-a învăluit blând, o dată cu văile dimprejur. Coborârea către Bucura a fost scurtă și precisă, lespezile rotunjite de vânturi ne-au fost trepte dinspre cer, către apele străvezii ale lacurilor cu nume de fete. Marmotele ne-au primit vesele, completând cumva tăcerile noastre. Bucura, cel mai întins lac glaciar din România, îmi pare o oază de albastru în mijlocul crestelor pleșuve, colorate în gri-uri fascinante.
Era aproape pustiu acolo.
După masă, Tibi a rămas să pună corturile și să ne aștepte, pe noi cei dornici de ceva vârfuri. E o zi bună să vizitez și Retezatul, tăiat de pe listă până acum. Retezatul este izvorul multor legende şi poveşti fascinante despre flăcăi viteji, domniţe suave, haiduci cu milă faţă de cei oropsiţi, zmei înaripaţi şi… dinozauri pitici. Ne amuzăm, oarecum alergând în sus, până în Curmătura Bucurei, unde semnalul la telefon devine inamicul nr.1. Mă feresc de el cât pot și, rămasă în urmă, mai alerg un pic după ceilalți, un fel de dans pe vârfuri, peste pietre colțuroase, lucioase, strălucind în vipia amiezii, până ajungem la Bucura 1. Orizontul se deschide, alte căldări glaciare se ițesc în fața ochilor noștri, lacuri netede și întunecoase precum oglinzile par agățate în depărtări de neatins. Suntem răsfirați pe poteca îngustă, ai nimănui, fiecare cu gândurile și apăsările sale, mânați uneori de același gând.
Mă mir de mine, ce mă motivează oare, și mă bucur de culorile ce dansează în peisaje ce se schimbă fulgerător, după fiecare cotitură a stâncilor. Nu am apă destulă, nu am rucsac, m-am relaxat prea devreme, nu înțeleg de ce vârful acesta e așa departe și de ce mi s-a terminat déjà răbdarea…Îmi trece repede, după ce fixăm momentul într-o fotografie de vârf în care părem tineri, liberi și fără griji. Ne întoarcem o vreme pe același drum, mă dor ochii de atâta frumusețe, sutele de poze nu reflectă nimic din imensitatea asta copleșitoare, din libertatea asta definitivă a pietrelor, a vântului, a munților….
Apusul ne găsește în Poarta Bucurei, ne oprim și îmi doresc să opresc timpul în loc. Momentul de grație, o clipă doar a noastră, când vântul nu mai suflă, când soarele nu mai mișcă, când rana nu mai doare, când îndoiala dispare. Când timpul nu mai are greutate, când cuvintele nu-și mai au rostul, când ochii poartă crâmpeie de suflet și e de ajuns…
Ajungem târziu în tabără, o dată cu ultimele raze de lumină și vântul cel năpraznic ce pare desprins din ”gâți” de balaur, ce asurzește și sfâșie fără milă. E o veselie caldă între noi, ce răzbate în zâmbete, mai degrabă decât în cuvinte. E și Gabi aici, cum adică, Gabi al meu? Da, da, Tofan, abia a urcat! Ce faină veste! Tibi ne omenește cu un ceai fierbinte și ne anunță dramatic, că el déjà are toate hainele din rucsac pe el. Hmm, deci acesta este testul suprem pentru sacul și cortul meu, cele mult așteptate. Ne înfofolim rapid, pentru cina mult așteptată, pastele cu brânză promise se anunță a fi un festin pe cinste, chicotim prin corturi, deși nu se aude nici în cer, nici în pământ, vântul acoperă tot, avem vreo 10 ore de traseu și mulți km, cumva, ne-am relaxat…
Brusc, vântul nu mai suflă așa tare, pare că a amuțit totul în jur și aud limpede vocea gravă a lui Tibi „…s-a lovit tare la cap, trebuie să coborâm în seara asta de pe munte, mă duc la Salvamont”… Liniștea bruscă a înghețat tot, emoție, gânduri, vuiet. Întunericul a coborât brusc printre noi și ne mișcăm mecanic, fără azimut, precum piesele dezmembrate ale unui mecanism stricat. ”Nu vă relaxați” – îmi sună în cap obsesiv vocea Marianei, ca la fiecare tură. Băieții urmează să coboare, pe Valea Pelegii, e cel mai rapid drum către civilizație. Când nu ai orizont, clipa de acum e tot ce contează, ea poate face diferența între bine și rău. Împachetăm mecanic bagajele a doi oameni, rumegăm gânduri și întrebări, căutăm încurajări și cuvinte care să aibă sens, sau măcar să ascundă spaima din noi…
Au plecat. Vântul vuiește din nou, dezlănțuit. Stelele strălucesc atârnate pe un cer nemișcat, fără a se sinchisi de zbuciumul din afară sau dinăuntru, momeala perfectă pentru vânătorii de fotografii. Am uitat că ne era foame. Că ne era frig. Că ne dureau picioarele. Toate gândurile noastre nu mai sunt ale noastre, ne retragem fiecare în cortul lui, în negura nopții ce se anunță cruntă. Renunț repede la confortul (înghețat) al cortului meu și mă refugiez în cortul băieților, unde, la miezul nopții, putem respira o dată cu veștile oarecum bune, dinspre civilizație. Și a fost ziua a treia…
Povestea noastră se putea opri foarte bine aici.
Un Retezat retezat, ciuntit, sfârșit mai devreme. Și nimeni nu ar fi avut nimic împotrivă.
Însă, e în firea noastră să continuăm, mult după ce am fost doborâți. Să ne ridicăm, după fiecare (aparentă) înfrângere. Să ne adunăm fărâme, după ce neprevăzutul ne-a spulberat și planurile și speranțele. Să reconstruim, să ne adaptăm, să găsim soluții. Să ducem visul mai departe. Să sperăm, până la sfârșit. Și dincolo de el.
Așa că, am cântat soarelui dușmănos de dimineață, să îl îmbunăm, am băut cafeaua neagră ca gândurile nopții nedormite, am luat rucsacul în spate, mai apăsător ca niciodată, am renunțat la planuri și am păstrat ce era posibil, apoi am mers mai departe. Încă o zi furată muntelui acesta drept și neînduplecat. Capricios pe alocuri, dar copleșitor peste toate. Ademenitor și generos, cu locuri tainice și povești pline de înțelesuri. Încă o zi câștigată alături de oamenii aceștia ce nu întreabă inutil, nu judecă fără drept, nu te lasă la greu, fără motiv. Încă un vis în borcanul albastru. Supradoză de liniște și frumos. Balsam pentru suflet, oamenii și muntele meu drag cu ochi albaștri sau verzi, ca ai mei, munte ce te farmecă, însă nu te amăgește niciodată.
Peleaga ne cheamă cu întinderea nesfârșită de piatră și ne alungă cu norii cenușii amenințători, ziua e mai puțin veselă, până ajungem la semnal și primim pe rând, veștile bune de la spital. Nu ne mai relaxăm, dar zâmbim, lespezile verzui ce cască gurile lor lacome către picioarele noastre par dintr-o dată mai omenoase – iaca și vârful, iaca și ceva turiști, părea că muntele acesta e doar pentru noi. Drona zumzăie veselă, norii se dau în spectacol în toate părțile, vântul suflă rece, picioarele ne dor. Și coborâm vertiginos, în cap cum ar zice Adina, cu ochii peste gard, către Valea Rea, de unde se ridică un aer înghețat și suluri de nori înnegurați. Doar luciul tăurilor presărate peste tot sclipește viu în zare, îmbogățind peisajul acesta de Mordor în destrămare.
Coborâm, pentru a urca apoi pe Păpușa, punctul terminus al călătoriei noastre. Fără rucsac în spate, pare că zburăm și totuși, plumb îmi curge prin vene. Kiri țâșnește săgeată pe lângă mine, povara de a fi tag-uit pe Strava fără a fi parcurs traseul este o motivație numai bună, pentru panta aceasta ce s-a înălțat brusc în fața noastră, de niciunde. Pășesc atent, pe pietre ude, urmărind marcaje aproape șterse, pe cei din față i-am pierdut în ceața ce ne învăluie înșelător. Ploaia îmi biciuiește fața cu stropi ascuțiți, ce lasă gheață pe unde trec.E prima zi de toamnă și pare că cineva se joacă la butonul cu efectele speciale, e soare, e vânt, e ceață, sunt nori, e ploaie și cer senin, toate laolaltă și deasupra noastră, muritorii de rând…
Câtă frumusețe pot cuprinde ochii noștri larg deschiși? Câtă tristețe poate ascunde sufletul nostru, atent ferecat? Câtă căldură poate ascunde îmbrățișarea aceea pe care nu știm să o primim? Câtă speranță putem păstra, după ce toate se vor fi destrămat în neștire?
”Ești cam ciudată, Gianino, ce spui tu acolo?” Nu mai spun, numa tac. Îmi scutur umerii înghețați și ceața adâncă mă înfioară. Mă învăluie umedă și pustie, precum umbrele ce bântuie neîmpăcate în Hades – știu, nu suntem niciodată singuri, undeva dincolo de nori, există speranță, dar frigul și lipsa de orizont mă dor astăzi până la os.
Păpușa nu e în una din zilele ei bune – năzuroasă, indiferentă și ușor isterică, ne-a găzduit preț de o poză, apoi ne-a trimis acasă pe ușa din dos. Porțile închise au rămas închise de această dată, dându-ne ocazia să și greșim. Banda roșie atent colorată pe cărarea îngustă ce cobora ispititor de frumos (tot în cap) pare să fi fost tot o capcană a Universului, ce nu își terminase treaba cu noi. Până la lanțuri…ne-am convins că drumul la îndemână nu e mereu și drumul bun de urmat. Așa că, acompaniați de primii fulgi de nea ai sezonului toamnă – iarnă 2021, am mai urcat o dată până pe vârf, pentru a coborî corespunzător, la locul de întâlnire…și am tot coborât, am coborât, până la sfârșit, în Poiana Pelegii, încălzindu-ne sufletele în tăcere cu albastrul incredibil al cerului și frumoasa curgere a Peleguței…
PS. Retezatul de anul acesta nu a fost doar despre munte. A fost despre curaj, despre limite (reale sau imaginate), despre prietenie în toate formele sale (mulțumim Gabi pentru ajutor), despre bucurie și emoție (trei chitariști și cu chef de cântec în fiecare seară e mare lucru, bonus Gabi), despre căldură, chiar și la 0 grade afară. Despre România de poveste și un capăt de țară pe care nu l-aș fi descoperit altfel. Despre cum să te bucuri maxim de ceea ce ți-a rămas. Despre timp memorabil și oameni de păstrat. Vă mulțumesc, dragii mei dragi, recunoscătoare – până când ne vom revedea!
