Hai hui prin Samothraki!

Samothraki așa cum o văd eu.
Sau scurt (?!?) jurnal de vacanță

Dacă Olimpul este locul de unde zeii și zeițele conduceau vechea și antica Grecie, Samothraki cu siguranță este locul în care ei se ascundeau de muritorii de rând, unde își petreceau vacanțele sau weekendurile. Aveau tot ce le trebuie la îndemâna. Plaje care nu seamănă una cu alta, cascade cu lacuri în care să se clătească de apa sărată a mării, munți pe care să alerge, să se antreneze, nudiste și nudiști pentru escapade și relaxare, ba chiar și capre din belșug pentru a-și potoli foamea sau ….

Acum sunt pe feribot și ne întoarcem acasă, deci pot spune deja că am fost de două ori câte șapte zile pe insulă. Acum 3 ani și adineauri. Orice cuvânt sau combinație de cuvinte aș folosi să descriu cum a fost este săracă. Am făcut de toate. Am stat la soare, că doar am fost la mare. Am mers și pe munte, cum altfel. Am văzut cele trei cascade, am făcut baie în ele. Am încercat să ajung pe Fengari pe altă cale decât cea clasică prin Therma, dar nu am reușit. Am mers cu bicicleta circa 40 kilometri. Am înotat în larg până când au început valurile mării să mă ducă unde vor ele. Am văzut apus de soare din port. Am încercat să văd de trei ori răsăritul, dar nu am fost pe faza, căci aici soarele răsare și apune în maxim un minut, nu că în Vama Veche unde ai timp să asculți un întreg Bolero! Am mâncat în fiecare zi în altă parte, de fiecare dată a fost mâncare bună, prețuri acceptabile. Am văzut capre muuulte. Am condus cred că peste 300 de kilometri. Am vizitat și orașul înghesuit Chora, cu străduțele lui XXS. Sunt însă și mai multe pe care nu le-am făcut: Nu am mers cu scuterul pe toate drumurile insulei, nu am vizitat muzeele, nu am făcut scuba, nu am făcut creasta, nu am fost cu caiacul, nu am văzut Cascada, nu am ocolit insula cu barca. Apropo, dacă vreți cu barca sunați și rezervați-vă locuri la turul insulei chiar din prima zi. Noi am sunat vineri pentru sâmbăta, dar aveau locuri cel mai devreme luni, prea târziu pentru noi.

Ziua 0, Duminica. Plecarea. Am plecat obosiți fizic, noi după o zi de voluntariat la maraton Bate Toaca, iar Cătălin pentru că l-a alergat. Am descoperit că Alinei îi este foame destul de des, că trebuie musai să mănânce altfel face urat. Am convenit să dormim o noapte în Veliko Tarnovo că să nu facem drumul dintr-o bucata cu atâta oboseala în noi. Am ajuns, ne-am cazat, am mâncat, am vizitat un pic orașul, nu am vizitat cetatea (prea scump și prea puțin timp la dispoziție). Apoi la culcare cu noi căci mâine trebuie să plecam devreme.

Ziua 1, Luni. Am plecat la 6.30, mai târziu cu 30 minute decât ne-am propus. Multe pauze, putina cafea, mâncare, drumuri rătăcite, coada de doua ore în vama Makaza, teste rapide covid 19 pentru doi dintre noi, la nimereala. Ne-au mai rămas doar 45 minute până în port, altfel pierdeam feribotul. Am mers pe autostrada și cu 140, mult, ținând cont că aveam portbagaj pe mașină. Am întârziat 5 minute dar feribotul a întârziat 60, deci ne-am scos. Am rămas uimit de felul în care suntem îndrumați să parcam mașinile. Una lângă alta, cel mult 10 centimetri intre mașini. În cala feribotului, foarte frumos așezate, multe mașini, biciclete, motoare, scutere, bagaje. Pe doua niveluri. Alinei i s-a făcut foame și ne-a cerut cheia să își ia de mâncare din mașină, iar noi în loc să îi explicăm că nu are cum sau să i-o dam și s-o lăsăm să se descurce, am râs. Alina a plecat val vârtej supărată și nervoasă că râdem de ea și nu îi înțelegem foamea ce o chinuie și s-a așezat la coada. Și-a mai revenit în timp ce mânca, exact că în reclama aia cu nu ești tu când ți-e foame. Am ajuns, am campat la Varades, nimic notabil în continuare, doar că am făcut o scurta baie și am mâncat la Therma.

Ziua 2, Marți. O zi de acomodare. Cafeaua de dimineața, un pic de plajă, am mai mâncat ceva mâncare rămasă de pe drum. Eu (51 ani) și Stefanel (11 ani) am închiriat biciclete și am pornit pe ele spre plaja cu pietre negre și vulcanice Kipos. Am pedalat 11 kilometri, am făcut câteva pauze la umbra, ba chiar am făcut și o baie scurta să ne răcorim. Am pus telefonul pe mod avion să nu ne prindă turcii căci la ei e scump roamingul. La final o binemeritată și lungă baie în mare, îmbrăcați, cu ochii spre drumul pe care trebuiau să vina Lucian și Lacra să îl recupereze pe Stefanel. Pentru noi a fost simplu. În partea cealaltă, aveam doi părinți (ai lui Stefanel) un pic speriați la început și panicați spre final că nu reușeau să ne găsească, o soție (a mea) calmă la început dar care a preluat și ea panica instalată încât a început să îmi scrie sms-uri în engleza, pentru cazul în care, accidentat fiind sau bătut de soare în cap, îmi găsește cineva telefonul, iar Alinei probabil îi era rușine să zică: “Nu vreți să mâncam întâi și să îi căutam după?”. Iar noi ne bălăceam în apa mării încercând să ghicim ce vor zice ei când ne găsesc. Câștigător a fost tot Stefanel care a zis că Lacră vă zice: “Tavi, tu ai minte?”. Normal că am, nu știu însă cată. Bineînțeles că totul s-a terminat cu bine, dar Lacră tot nu crede că Ștefan a mers 11 kilometri cu bicicleta. Am avut noroc că nu a făcut insolație sau altceva, căci brrr … nici nu vreau să mă gândesc la urmări. Între timp Alinei îi era foame de câteva ore bune … Oricum, Lucian și Lacra l-au luat doar pe Stefanel în mășînă. Pe mine m-au lăsat să mă întorc cu bicicleta, ceea ce nu m-a deranjat deloc. Eu pedalam iar ei mâncau de zor.

Ziua 3, Miercuri. Cascadele Fonias. Pe la 10 și ceva, după cafeaua grecească și iaurtul cu miere, am plecat spre cascade, cu mic cu mare. Turiștii normali și ghidul zic că sunt doar trei cascade, alțîi cică au văzut-o sau au auzit-o și pe a patra. Alții, mai anormali care merg chiar pe firul apei nici nu le mai țîn socoteala, sunt destule. Noi am numărat doar trei și am făcut baie în fiecare din ele, în apa din ce în ce mai rece și din ce în ce mai cristalina cu reflexii din ce în ce mai verzi. Alina ne-a surprins că nu i s-a făcut încă foame, dar cred că datorita lui Cătălin care nu o slăbea din ochi și îi făcea poze cu sutele. Eu cu Lucian tot încercam să facem dus, adică să ne băgăm direct sub căderea de apa. Alina ne povestește ce senzații trăiește când apa rece o înconjoară și o simte pe toată pielea, parca o strânge. Am intrat repede în apa dar nu am simțit deloc așa. Chestie de gust și de piele, cred.
Am pornit spre ultima cascada, fără Lacra. Când s-a despărțit de noi și ni l-a încredințat pe Stefanel, i-a zis așa: “Fii atent și stai lângă Lucian sau Narcisa!”. Hmmmmmm, se pare că nu mai are voie lângă mine. De ce? Cred că de la bicicletă … Oricum, Stefanel cel neascultător tot pe lângă mine a stat, la un moment dat a sărit în loc să pășească, a alunecat și s-a ales cu o zgârietură pe spate. Lui Cătălin i s-a făcut dor de alergări și s-a întors fuga fuga tocmai de la ultima cascada, a ajuns la taverna, a ocupat o masa și ne-a așteptat cuminte să venim și noi să mâncam. Ziua s-a încheiat pe plaja Kipos, cu baie în mare pe întuneric, un pahar de vin și semințe de dovleac. Se pare că cineva dintre noi a făcut baie în pielea goala, m-au anunțat niște prieteni din Turcia. Și noi care credeam că nu ne vede nimeni.

Ziua 4, Joi. Plaja Pachia Ammos și un pic de explorare. Cafea, iaurt cu mere, am plecat pe rând spre plaja pentru că toți odată e mai greu cu sincronizarea. Volanul fiind la mine am ales să merg spre cel mai vestic punct al insulei fără să întreb pe nimeni, o fășie de nisip destul de lunga și destul de îngustă, cu mare pe ambele părți. O parte agitata și cu valuri mari, cealaltă liniștită și calma. În rest banalități: vânt puternic, o antena, un far, o biserica și multe pietre în diverse forme. Ajungem și pe plaja Ammos unde găsim nisip, aproape că pe litoralul nostru. După o baie, o bere, o masa la taverna Nikolas, îmi vine pofta să explorez prin zona. Am văzut eu pe hărți că dincolo de dealurile astea sunt niște plaje micuțe și cochete. Cu Lucian și Cătălin am început să urcam și am ajuns până aproape de creasta, de unde am văzut plajele. Oare când vom ajunge la ele? Găsim un semn care spune în grecește că aici începe o cărare periculoasa. Ne uitam la cărare, nu pare deloc periculoasa, poate mai încolo sau probabil nu stiu grecii ce e aia periculos. Ne-am întors pe de-a dreptul, direct spre plaja. A urmat în camping, analiza zilei, adică bere, vin aproape fără alcool de la Lucian, pepene și discuții. Am stabilit că ziua următoare să fie una de relax și leneveală pentru femei și copil și una de muntomaneala pentru băieți. Noapte buna.

Ziua 5, Vineri. Leneveală, explorare și Chora. Ne trezim la 6 jumate, hotărați să atingem vârful Fengari sau măcar să îl vedem de undeva din apropierea lui. Eram atât de hotărați că nu îmi imaginam ce ne putea opri. Lucian a studiat traseul, totul este în regula. Cu excepția mesajului de la 4 noaptea, acum l-am văzut, prin care Lucian ne anunță că are insomnii și nu vine cu noi. Asta e, ne descurcam și fără el. Ne urcam în mășînă și pornim spre Chora. Una peste alta, nu am nimerit intrarea în traseu dar am găsit o bisericuță foarte cocheta, înconjurată de un gard cu o poarta închisă. Cătălin, cu un simt al proprietățîi foarte pronunțat, începe să îmi explice de ce pun unii garduri în timp ce eu am deschis poarta și am intrat. Nu ai decât să stai acolo, daca vrei. I-am explicat că pe insula asta grecii mai pun garduri să se apere de capre – așa scrie în ghid. Am încercat doua drumuri, niciunul nu părea să ducă spre vârf. Cu coada intre picioare ne-am întors la camping, unde femeile, copilul și Lucian abia se trezeau. Imediat am plecat din nou de data asta pe valea unui rău în căutarea unei cascade. În scurt timp am dat de un gard, la care Cătălin, cu simțul lui de proprietate dezvoltat, se uita cam lung. Ba chiar, tot Cătălin mergând spre dreapta de-a lungul gardului, a găsit o ditamai poarta închisă la care nu știu cum s-a uitat, dar am o bănuială. Eu spre stangă am găsit o portiță mica prin care am pătruns în ținutul nemărginit al caprelor, pe cărări imaginare și nemarcate. Apropo! Singurele animale sălbatice pe care le-am văzut pe insula sunt caprele și șopârlele și vreo trei căini. După doua ore am ieșit de pe nemarcat exact pe cărarea clasica și marcata și recomandata care duce din Therma direct spre Fengari. Daca nu era dorință mea de a explora cărări noi, acum eram undeva aproape de vârf. Ne întoarcem la camping și mergem cu toți la o taverna să mâncam ceva apoi mergem direct în Chora. Străzi înguste, case micuțe construite pe un deal, așezare care prinde viață abia după ora 18 când se deschid toate magazinele și tavernele și terasele. Lucian ne-a confirmat că cele doua drumuri pe care le-am găsit și abandonat erau chiar alea duceau spre vârf. Nu-i nimic, data viitoare. Eu mi-am luat amintire din Chora un tricou albastru pe care scrie Samothraki și are desenata o capra pe motor, tricou care i-a plăcut foarte mult Alinei. Mă întreb de ce. Și mă mai întreb de ce mi-a plăcut mie. În rest nu îmi mai amintesc ce am făcut. Probabil deja tradițională ședință de analiza cu planuri pentru ziua următoare.

Ziua 6. Plaja Vatos.
Cireașă de pe tort a fost însă ultima zi, când am mers cu toți pe plaja Vatos. Știam de data trecuta că exista o latura mai puțin accesibila a insulei, din care am văzut doar o mica parte, așa, cu coada ochiului după stănci, când eram în la Kipos sau Pachia Ammos, cele doua plaje care delimitează zona. Când am fost ieri cu Lucian și Cătălin la vânat, cum ne place noua să spunem, pe dealurile de pe lângă Pachia Ammos, în timp ce femeile și copilul au rămas pe plaja să zacă sau să facă de mâncare, cum le place lor să zică, am ajuns aproape de o creasta, la același nivel cu mănăstirea Krimniotissa. De aici am văzut trei golfuri cu tot atâtea plaje, iar despre una din ele am crezut în mod eronat că este Vatos. De fapt nu se vede, este următoarea, De sus de unde eram noi, părea foarte ușor să ajungem la oricare din ele.
Probabil că zeii greci au făcut în așa fel încât azi să fim din nou pe plaja Pachia Ammos și să negociam cu Nikolas cel care are o barca și o taverna să ne ducă cu barca cu tot cu multele noastre bagaje direct pe plaja Vatos. Doar 10 EUR de căciulă. Super! Iată că mergem și cu barca, pot să tai de pe lista. De fapt era o bărcuță de doar 4-5 locuri cu tot cu el. Valurile mari au amplificat senzația de teama pe care o trăiam, dar de fapt nu eram obișnuiți cu legănatul. Când am ajuns aproape de plaja apar de undeva niște bărbați greci în pielea goala, bine făcuți și dotați, care ne-au ajutat să debarcam. Personal mi-ar fi plăcut să fie și măcar o femeie goala la întâmpinare, dar nu aveam cui protesta.

Înainte de a veni prima oara pe insulă, citisem într-un ghid un avertisment cum că sunt mulți nudiști/nudiste, care apar de nicăieri și când nu te aștepți. Până acum nu văzusem așa de mulți încât să fie necesar un avertisment. Abia aici, la Vatos, am înțeles ce a vrut să zică autorul, căci așa a și fost. Am dedus că sursa de nudiști ar putea fi un crâng din apropiere, probabil mai umbros și răcoros. Noi am stat în soare, în plină briză marină, chiar lângă valuri. Era și un pic de umbră lângă un tunel care dădea direct de pe plajă în apa marii. Peisaje superbe. Stăncile înalte izbucneau direct din mare, prea abrupt ca să poată fi escaladate de către amatori. Nu pun poze, cu siguranță găsiți pe net.

Zice Narcisa despre mine că nu am stare. Că nu pot sta și eu cuminte la soare, să mă bronzez, pe toate părțile, să mă dau cu cremă, să verific dacă sunt bronzat uniform, să citesc o carte, etc. De fapt, eu pot cu succes să dorm pe plajă, chiar și la soare, dar se pare că nu am voie, căci e cineva care mă trezește din când în când sa ma întorc, așa că, într-adevăr, nu pot. Așa că, după ce am montat un umbrar, după doar o oră de admirat peisaje, nudiști și nudiste, capre, bolovani, valuri, ritualul bărcilor care vin și pleacă cu turiști … oare de unde apar cei care pleacă și unde dispar cei care vin?

E clar, locul asta trebuie explorat! Mi-am luat rucsacul cu două bidoane cu apă și câteva fructe și am pornit pe firul văii, urcare ușoară, sărind din bolovan în bolovan. Tocmai când credeam că nu găsesc nimic în pustietatea asta lipsită de apă, văd un cort și trei tineri, nudiști și ei, doi băieți și o fată, care, că toți cei de aici, nu făceau nimica, doar stăteau de vorba. Salut, salut, Eu sunt Tavi, prima oară pe aici, m-am plictisit de stat la soare, am pornit să explorez. Și unul din ei, și tânăr și frumos și gol, a început să îmi descrie cu multe detalii niște canioane, câteva căderi de apă mici, locuri în care trebuia să mă descalț că să continui, iar la final, o cascadă cu un lac în care puteam chiar înota … Pe bune, în uscăciunea asta? Apă, pe valea acestui rău secat? Și când mă uit din nou la valea răului văd că avea un firicel de apa care curgea, formând niște bălți mici… Mare minune. Hmmm. I’m from Romania, where are you from? Serbia. Wow, we are neighbours! See you soon! și am plecat nerăbdător să văd minunile.

Nu prea mă pricep să descriu locuri, dar tot ce a prezis tânărul sârb s-a adeverit. Părăul s-a făcut din ce în ce mai mare, canioane înguste, ba chiar și o cădere de apa de pe un perete lateral plin de mușchi, m-am descălțat doar la prima baltă, în următoarele am intrat încălțat că să nu mai pierd timpul, bolovani pe care m-am cățărat, iar la final, bineînțeles, o cascadă frumoasă și un lac în care am înotat și mi-am făcut câteva selfieuri. Și bineînțeles câteva nelipsite capre au completat acest peisaj. Tânărul sărb a mai zis că aici la cascada este probabil sfârșitul drumului, pentru tine. Mă uit atent la peretele cascadei și văd că ar putea fi escaladat, dar m-am abținut. A trecut ceva vreme de când făceam tracțiuni într-o mână. Una peste alta, eram super fericit. Un canion și o cascadă și un lac doar pentru mine, căci nu m-am întâlnit cu nimeni.

La întoarcere, tânărul din Serbia mă întreabă cu ce am ajuns în Vatos, pe jos sau cu barca. Că un adevărat ghid mi-a dat detalii despre punctul de intrare în traseul spre Pachia Ammos, despre punctul roșu călăuzitor, despre faptul că e convins că mă voi descurca și că într-o ora cel mult doua voi ajunge. Să mă uit pe dreapta cum cobor și sigur voi găși punctul roșu și să nu părăsesc un semn până nu îl văd pe celălalt. A fost oare așa de evident că vreau să mă întorc pe jos la Pachia Ammos?

Am revenit la prietenii mei de pe plajă, prea plictisiți de atâta stat la soare sau umbră, nerăbdători să plece înapoi spre mașini. Când am început să le povestesc ce am descoperit, se uitau la mine că la unul de pe altă lume. Și așa și era, de fapt. Noroc că am avut cu mine ceva poze, drept dovadă. Vrea cineva să vina cu mine? Eu mai fac drumul o data, nu e o problema. După câteva ezitări, Narcisa, a mea sotie, decide să vadă și ea cascada și canionul și nici să nu mă lase singur pe drumul de întoarcere către Pachia Ammos. Pe scurt, am mai făcut încă o data drumul prin canion către lac și cascada și înapoi și, la ora 19.30 am început să urmam punctul roșu.

Un drum despre care credeam că vă fi ușor, doar pentru că nu am auzit pe nimeni să îmi spună că e dificil. De la Google maps am aflat doar că exista, Osmand mi-a zis că are 2-3 kilometri, tânărul sârb că durează una maxim doua ore. Am urcat brusc, pieptiș, abrupt, pe un teren uscat dar alunecos, dificil. Când am ajuns să mergem pe o linie de nivel ușor ascendenta am crezut că partea grea a trecut și că urmează o creasta. Ne întâlnim cu o fata care ne-a tras primul semnal de alarma. Nu vă e teama? De ce să ne fie? De întuneric. Avem lanterna, dar cred că ajungem. Mai aveți de mers încă o ora cel puțin, drum bun, zice ea. Și să nu pierdeți semnul. Ce a urmat e greu de explicat și nici pozele nu ar ajuta. Trebuie să mergi pe acolo că să simți tu cu simțurile tale frumusețea, măreția și dificultatea drumului. Mie mi s-a părut sublim, cu destule elemente dificile: branite expuse, prăpastii, cățărare pe urcat dar și pe coborâre, unele cu sufe, altele nu, jgheaburi, pietriș mărunt pe care puteai aluneca, spini. Doar în Crai am mai văzut așa ceva. Ne-am întâlnit cu alți tineri, un el cu rucsac greu și o ea cu geantă de umăr și DESCULȚĂ. Nouă ni se părea dificil cu bocanci iar ea era desculță. Și ei, că și noi, prima oară pe acest drum. La revedere și God be with you! Apoi întuneric brusc, frontala, caută marcajul, întoarce-te, caută-l din nou. Un pic mai dificil pentru că avem doar o frontala.

În final am ajuns întregi. Narcisa e mandra că am terminat cu bine acest traseu și aceasta zi. Am realizat atunci putea ieși destul de rău. Un pas greșit, o priza care nu ținea, o mica alunecare, un tremur de genunchi sau un atac de panica, sau să fi pierdut traseul și gata. Noroc însă că nu mergem de ieri pe munte. Acea tânără desculță e o dovada că traseul se poate face oricum, dar cred că e mai bine să fii încălțat cu un bocanc serios. Probabil că o data muntele te iartă, dar nu-ți poți forță norocul de mai multe ori. Oricum, eram pregătit să ne căutam un loc mai adăpostit și să așteptam să se facă lumina.

Celor care citesc aceste rânduri și doresc și ei să vadă plaja Vatos și cascada și să plece pe jos spre Pachia Ammos, nu le recomand nimic, doar să citească din nou și cu atenție.

Ziua 7. O mică baie în cascade și gata, hai acasă. Am decis să facem returul dintr-o bucată. Am plecat din Alexandropolis la 18.30 și la 8.30 eram acasă. 14 ore 2 șoferi, parcă lucrurile s-au legat altfel. Liber la vama, 10 minute în Makaza, 20 minute la Ruse. Am tras pe dreapta după Focșani și am dormit o ora. Data viitoare când vom pleca din nou, tot dintr-o bucată vom încerca să facem drumul, și la dus și la întors.