Motto ′′Drumul nu se parcurge, se trăiește′′
Fiecare drum începe cu un pas. Indiferent că e drumul până la magazinul din colț, până la locul de muncă sau până la capătul călătoriei tale.
Un pas.
Atât mă desparte de începutul unei noi călătorii.
Și, tocmai când credeam că toate sunt așezate, limpezi, pregătite pentru o nouă aventură, sunt întrebată simplu…“Dar tu, tu de ce pleci pe drumul acesta? Din nou?” Multe cuvinte se grăbesc să iasă, neavizat, într-o ordine aleatorie, sub formă de răspuns.
“Mai gândește-te, îmi zice, nu te convingi nici măcar pe tine, dar pe alții…”
Mă mai gândesc.
De ce pleacă oamenii la drum? Și nu chiar orice drum! Ci un drum cu rucsacul și cele trebuincioase în spate, drept casă, sute de kilometri la pas, renunțând de bună-voie și nesiliți de nimeni la minimum de confort. Alegând din nou greul, truda și obida, efortul și uzura, în locul unei drumeții ușurele și reconfortante, care să le aducă zâmbetul pe buze.
De ce plec?
De ce plecăm?
Fiecare știe, în dreptul său. Știe oare?
De ce acum?
De ce nu singură?
De ce nu în doi?
De ce noi?
De ce nu?
Scriam la sfârșitul celuilalt drum, că provocarea este să trăiești între oameni, nu departe de ei. Să ai liniște în mijlocul furtunii, nu izolat între patru pereți. Să fii pace în mijlocul războaielor celorlalți. Să fii lumină în întunericul înșelător. Să te întorci la drum atunci când în tine nu se mai zbat îndoieli și nu se mai zbuciumă neliniști.
De data aceasta, nu mai e vorba despre mine și căutările mele, mi-am spus. Și cine să mă creadă? Căci mereu e vorba despre asta, despre tine și nu despre alții. Altfel, mereu altfel.
Via Transilvanica. Drumul ce unește, sau calea către ceea ce purtăm în suflet, locuri, oameni și istorie. Pentru noi, 161 km la pas, cu rucsacul în spate și strictul necesar la purtător. Pelerini, drumeți sau turiști, nu știm încă. Totul e diferit, emoția însă… aceeași, mereu aceeași.
Nu mai plec singură.
Nici nu mi-am mai dorit, nici nu am atâta curaj, cel puțin nu în România, unde siguranța unei femei singure pe coclauri e relativă, iar o astfel de vulnerabilitate nu e ușor de asumat.
Suntem șase – un număr despre care nu știu nimic – nici mic, nici mare, nici rotund, nici ascuțit, nici întreg, nici jumătate, nici neutru, nici semnificativ. Suntem prieteni, suntem diferiți și nu ne cunoaștem îndeajuns, dar niciodată nu e timpul pierdut. Iată o ocazie bună să aflăm cine suntem și cum putem deveni, împreună sau separat.
Pentru mine, adevărata provocare a acestui drum o reprezintă ceilalți, cunoscuți și necunoscuți. Căci vrem nu vrem, trăim între oameni, oricât de independenți sau înstrăinați am fi, oricâte ziduri am construi și oricât de în siguranță ne-am simți în carapacea noastră atent construită în timp.
Mergem des în grup. Muntele e parcă mai frumos și mai cald, când ai lângă tine oameni cu care să îi cunoști povestea și să croșetezi amintiri.
Însă, uneori oamenii sunt prea mult sau prea mulți, iar atunci vine vremea să închizi ușa, să fereci ferestrele și să te depărtezi, să trăiești emoția intim, să pleci singur sau să cutreieri neștiut, pentru prețiosul timp cu tine. Pentru acele momente când ești și întrebare și răspuns, și acuzat și judecător, și vină și speranță, toate la un loc.
În 10 km de drum îți pui ordine în viață și apoi o iei de la capăt, spuneam râzând odată. Ai timp, mult timp, să pui întrebări și să primești răspunsuri, să te cerți și să te ierți, să te răzvrătești și să te îmbunezi, pentru ca apoi să faci pace cu tine și cu cei din afara ta. Nu îl irosi și nu fugi, căci acolo, în timpul cu tine te așteaptă ceea ce cauți.
Cumva, unde se sfârșește povestea mea, începe drumul tău.
Ai grijă de el. Cântărește-l și trăiește-l cum se cuvine. Bucură-te de el și păstrează pentru acasă ceea ce îți oferă, pentru atunci când furtunile se vor întoarce. Căci da, sutele de km, pe Via Transilvanica sau pe oricare Camino sunt un motiv suficient să ieși din cotidian, să pășești în bucla atemporală, unde nici grijile, nici întristările nu ajung. Unde nu e război și nici revoltă, nici apăsare, nici constrângere, nici reminiscențe și nimic din ce îți apasă umerii de Sisif greu încercat.
Drumul în sine devine prietenul tău, prietenul nostru.
Bucuria necunoscutului, emoția fiecărei zile ce nu seamănă cu nimic din ce ai cunoscut sau trăit vreodată, oamenii cu care nu ai petrecut niciodată prea mult timp, fiecare cărând în rucsac sau în suflet povestea lui – toate acestea și multe altele sunt piesele unui puzzle pe care l-am început de ceva timp. Un puzzle ce promite enorm și sperie îndeajuns.
Suntem singuratici și însingurați, fiecare în felul lui.
Suntem puternici, pentru că nu am avut încotro.
Suntem vulnerabili, pentru că, la un moment dat, nu am avut de ales.
Împreună însă, suntem un grup și putem deveni o echipă. Putem învăța, putem cunoaște, putem găsi în celălalt forța și sprijinul de care avem nevoie. O mână întinsă, un suflet de alinat, un umăr la nevoie, un Om.
Putem împărți și împărtăși ceea ce ne folosește. Putem lăsa în urmă ceea ce ne încurcă, la fiecare pas. Putem descoperi rana, poate își va găsi oblojire. Putem renunța la luciu și la poleială, în schimbul a ceea ce este simplu și autentic. Putem amuți ceea ce zornăie a gol, în căutarea unui pic de conținut și de sens. Putem dezlega frici, pentru a câștiga libertate. Putem lepăda minciuna, poate dăm de adevăr.
Putem să ne dezgolim un pic sufletul, fără teamă, în speranța unei relaționări reale și a unei experiențe autentice.
A fi vulnerabil cere curaj și asumare – asumarea faptului că poți fi judecat și criticat, ceea ce poate provoca încă o rană la cele deja existente. Însă, ce binecuvântare vindecarea. Încrederea. Acceptarea. Credința că dincolo de toate măștile și armurile se ascunde un sâmbure de omenie…
Dincolo de călătoria în interior, Via Transilvanica e drumul pe frumoasele plaiuri mioritice. Bucovina pare tărâmul de vis, lumea pierdută și regăsită într-o ilustrată. Sălbatice sau marcate, goale sau locuite de oamenii cu inima ca pâinea caldă, pustii sau înțesate de obiective turistice – fiecare metru de traseu va fi un pas mai aproape de sufletul nostru românesc, de splendoarea meleagurilor strămoșești, de tradiții și cutume aparent uitate, de tot ceea ce înseamnă român și Românie.
Vă provoc astfel, dragii mei drumeți și mă alătur provocării noastre, să vă lăsați în voia drumului, cu credință și cu mirare.
Să vă bucurați și să trăiți fiecare moment, autentic și deplin.
Să nu vă uitați în urmă, decât cu inimă ușoară și fără regret.
Să pășiți înainte, cu uimire întreagă, curiozitate nestăvilită și ochi de copil.
Să luați greul și să îl decantați până la ultima picătură, cu încrederea că va ieși ceva bun, util și frumos de acolo.
Suntem împreună, oricât de greu va fi.
Iar asta poate fi de ajuns până la capăt, dacă vrem.
Autor: Gianina Păun
