– Mălaiesti, iarna? Iarăși?
– De ce nu?
– Păi, ai mai fost.
– Păi, am mai fost, dar mai vreau. Și mai sunt și alții care nu au mai fost și vreau să îi duc acolo…
Așa începe tradiționala tură de iarnă la Mălaiesti, ediția 2021.
Acea tură amânată anul trecut, de nemiloasa pandemie. Eram 35 pe listă și, cu o zi înainte de a pleca, s-a închis cabana, semn că muntele sau oamenii au ales să nu ne primească. Am amânat, dar nu am renunțat, cumva, nu vreau să renunț, nu la lucrurile care îmi umplu sufletul cu bucurie și frumos.
Rezervările la cabană se fac în săptămâna în care vrei să mergi. Luni dimineață devreme. Tură publică sau internă? Cine mai dorește, cine mai poftește? Cum, doar 25 locuri? Ce fac cu ceilalți?! Ce echipament, câtă rezistență și ce voință sunt necesare și îndeajuns pentru o astfel de drumeție? Răspunsurile apar toate la timpul lor. La fel și codurile, colorate vesel (cine oare le-o fi inventat și cui folosesc, se revoltă sincer un prieten)!
Lista e un puzzle, ca de fiecare dată, semi-deschisă și în continuă schimbare – sigur e cine ajunge la intrarea în traseu, la data și ora ne-stabilite nici ele. Pe măsură ce prognoza meteo se colorează, telefonul sună și el, mai cu o avertizare, mai cu o recomandare, mai cu o întrebare, mai cu o avertizare de la Salvamont, că e ger, că e risc de avalanșă, că e zăpadă…ca iarna.
Mai mergem? Încep să mă întreb și eu. De ce înainte nu mă îndoiam? Ce e de gândit? Cum am ajuns să iau din nou hotărâri pentru alții? Suntem destul de pregătiți, ne dorim oare provocări pe măsura încăpățânării noastre? Suntem destul de puternici, pe măsura provocărilor iernii ce nu se lasă dusă?
Păstrez îndoiala pentru mai târziu și mă las în voia entuziasmului celor nou-veniți, care mă cuceresc cu dorința lor de a cunoaște, de a merge peste tot, de a-și depăși limite pe care nu le-au cunoscut niciodată.
Venim iarăși din toate colțurile țării, Moldova, Muntenia, Ardeal, fără teamă de coduri, însă prevăzători cum îi șade bine omului de munte, când știe că este un timp pentru toate. Avem planul B, trei (chiar patru) chitariști, o cabană la dispoziție, dor de munte și entuziasm, ce ar putea să meargă rău?
Seara ne prinde pe drumul către Uzina Electrică, dar împreună cu cei care au lucrat astăzi, împreună cu cei de la Cluj, împreună cu cei de la Borca. Doar bucureștenii ne așteaptă la cabană, după un traseu lung, oarecum îngrijorați de viscolul aspru ce spulberă tot, la fereastră.
Ne echipăm de traseu, ca la armată, în timp record – orice secundă de expunere la ger ustură, la propriu. Este ora 23.20. Am rucsac nou, păstrat pentru testare într-o tură serioasă, arunc un ochi și la ceilalți, am ceva obiecții dar mă abțin, oamenii s-au străduit, pentru unii e prima tură iarna, prima tură noaptea, iar muntele ăsta frumos le-a pregătit și ceva condiții extreme. După prima sută de metri, aud primul “aoleu, nu mai pot!” și zâmbesc, probabil cineva are chef de glume. Sper eu.
…De fapt, respectarea adevărului istoric reclamă o serie de mici precizări:
- nu, seara nu ne-a prins în drum spre Uzina Electrica din Râșnov, ci la ieșirea din Piatra Neamț (cel puțin pe noi, cei veniți cu a doua mașină din Piatra și care au avut “norocul” să câștige o zi de vineri full la serviciu, fără posibilitatea de eliberare condiționată înainte de ora 17.00)
- noroc ca imensitatea mea de mașină, alimentată de puternicul ei motor de 1.2mc a mai urcat o bucata de forestier, astfel că povestitoarea nu a apucat să vadă și reversul medaliei: dacă în ceea ce o privește echiparea a avut loc “militărește, în timp record“, noi am fost adepții teoriei haosului, făcând și refăcând bagajul până în ultimul moment. Deh, ce să-i faci, așa e când nu încap toate în troller, trebuie sa mai înghesui lucruri și în tradiționala sacoșă de rafie!
- iar cât despre primul “aoleu, nu mai pot” aici chiar ca trebuie restabilit adevărul istoric, sub nici o forma nu este adevărat că a fost rostit după 100m, așa cum în mod eronat se susține, ci chiar după ce am trecut podul și am intrat în traseu…
- Cât despre persoana care l-a rostit, a gentleman never tells. Să spunem doar că e o persoană răbdătoare, care probabil că a citit pe figura mea faptul că nu înțelegeam prea bine cum e posibil sa nu mai poți după 25 m, așa ca a avut grijă să repete această informație de circa 800 ori pe parcursul celor 4.7 km de traseu, astfel încât să îmi între bine în cap aceasta informație. ( Bine, cu toate ca e o persoana sinceră, se pare că de data asta m-a mințit, pt că, ce să vezi, până la urmă a putut.
Poate, dar încă nu știe ce poate. Așa că începe operațiunea “știu că poți“, nu mai știu care ediție, că se tot repetă de ceva ani. Pe unul nu-l putem ține în loc, pe unii nu pot să-i trag în sus, că deh, și muntele ăsta e cu vârful în sus.
…Aici suspectez că o parte din viteza cu care ne lovea din față vântul era, de fapt, masa de aer dislocată de deplasarea rapidă a celui care nu poate fi numit pe numele său de botez Ovidiu, ci alegem să îi ținem secretă identitatea, numindu-l, convențional, să zicem, Duracell.
Ajustăm echipamentul, preiau un sac de dormit pe care nici nu îl simt în rucsac, îmi crește tensiunea când văd sacoșa de plastic fâlfâind grațios pe un rucsac, la mersul și mai grațios al Alinei, care insistă nu foarte grațios, că ea merge la urmă, singură…
Tot grațios (ajutată mult și de rafalele grosolane de vânt combinate cu bucăți de zăpadă căzute din copacii grei) o îndemn să ni se alăture, să mai schimbăm o vorbă și poate să îl ajutăm pe Cătălin să numere șirul nesfârșit de lamentări la ceas de seară, într-o noapte de ținut minte.
…O mică precizare: dacă nu am mai găsit sacoșă de rafie, a trebuit să luăm una de plastic, de aici și fâlfâitul insistent. Iar șirul de lamentări nu a fost nesfârșit…după cum am spus și mai sus, au fost în jur de 800… ( Dar, serios vorbind, nu mulți ar fi reușit să urce în starea în care era Alina în noaptea respectivă, ceea ce face cu atât mai remarcabil efortul ei…)
Recunosc poteca înzăpezită, șerpuind printre brazii grei de zăpadă, deși au trecut deja doi ani de atunci, luminițele pâlpâie vesel prin pădure, aud vocile celor dinainte și simt surpriza și bucuria primei lor întâlniri cu noaptea la munte… E o feerie, într-adevăr și mă bucur alături de ei, în tăcere, căci azi nu prea e timp pentru vorbe.
Încurajările curg, oameni care nu se cunosc se sprijină și se rânduiesc în șir, astfel încât să ne fie mai ușor. Căci nu este, dimpotrivă, e greu și e frig rău, cum ne oprim, cum devenim sloi. Ne ajung din urma adeseori rafale de vânt înghețat care accentuează senzația de arsură usturătoare a pielii, sub straturile tehnice.
Cumva, îmi aduc aminte că am lăsat deoparte, pe mai târziu îndoiala, care apare de niciunde…la ultimul telefon, Adi mi-a spus că am putea să rămânem în Râșnov și să urcăm dimineață, e zăpadă multă pe traseu și viscol. O avea dreptate, știu eu? Însă, mergem de ceva vreme, încet, dar constant, cumva, nu se mai aud vocile de ”nu mai pot”, s-a schimbat atmosfera, mai o glumă, mai un oftat, mai o amenințare subtilă, înaintăm. (Asta pentru că probabil era un pic de distanță între emițător și receptor… Vocile erau acolo, te asigur… Dar ceea ce conta cel mai mult era că erau în mișcare, în direcția cea bună….)
Eu știu că putem.
Pot și ei, dar încă nu au aflat, și vor afla doar dacă continuă, fiecare pas pe rând, în ritmul lui, căci fiecare pas e important, dacă vrei să crești. Și vor crește, fără doar și poate, îmi amintesc că am mai fost aici, în punctul acesta și au mai fost și alții, care acum sunt departe. Creșterea lor e creșterea mea, pașii lor sunt bucuria mea, căci drumul este numai bun pentru a ne cunoaște, iar la destinație vom ajunge toți, împreună. Să nu uit asta. Să am încredere. Căci doar așa dispare îndoiala. Și, poate și gerul ăsta nebun…
Am ajuns în poiana mare, sau cel puțin într-una din ele. Înaintea mea, este Ovidiu aka Duracell, care zburdă vesel prin zăpadă, în căutarea semnelor, a lupilor, sau cine mai știe a ce. Cumva, îmi dă siguranța că știe ce face, e iute, e atent, e prezent, e destul. În urma mea, pășesc fetele, le simt pașii, mai mult decât îi aud, pășesc și eu pe urmele aproape stinse ale celor din față, mă simt ca într-un film de groază, acompaniați de scârțâitul copacilor frânți de voința șuierătoare a iernii. Indicatorul de 30 minute apare pe sfert din zăpadă, când mă așteptam să ieșim deja din pădure. Așa pățesc mereu, nu e bai, ce mai înseamnă juma de oră, când ceilalți sunt relativ aproape, îi ghicesc mai mult, după sclipirea frontalelor prin ramurile înghețate.
15 minute. Hai că am ajuns, mă trezesc să le încurajez pe fetele din spatele meu, aud apăsător oftatul lui Beatrice și mai fac câțiva pași. Apoi îngheț, la prima pală de vânt, mai înghețat și mai tăios decât tot frigul îndurat vreodată. Clar, cele minus 25 de grade anunțate sunt aici, toate, nu s-a pierdut nici unul…În zare, văd o luminița, probabil frontala lui Ovidiu, dar acolo tre sa fie și cabana cea primitoare și călduroasă, cel mai dorit loc de pe pământ, în clipa de față.
(La coada plutonului, ultima parte a traseului a fost o ilustrare a celebrului citat din Lucian Blaga – “veșnicia s-a născut pe cărarea care duce la Cabana Malaiesti”. Bine, varianta originală era cu satul, dar dacă ar fi fost cu noi în noaptea respectivă, sunt sigur că și poetul și-ar fi modificat versul în consecință…)
E Cabana. Nici caldă, nici primitoare, probabil ora 02:00 e de vină. Ne îmbrățișăm cu ochii umezi, de emoție, de ger, de ușurare că am ajuns, întregi, cu toții, împreună (iar eu fredonez în gând ”și-am ajuns de-atâta nins, niște oameni de zăpadă”…)
O dată ajunși, ne trezim de-a binelea. În cabană, e un pic mai cald decât afară. Nu e foc în sobă, nici lemne nu sunt, caloriferele bocnă, doar sufletele calde, cât or rezista și ele. Am mai trăit filmul ăsta, am mai tremurat odată demult în camera asta. Nu e bai, pentru noi, o noapte nu e mult. Cireașa de pe tort e rucsacul în care s-a vărsat, cine știe cum, apa din termos, udând toate hainele de schimb din rucsacul ne-grațios… Inspiră pace, expiră bucurie, și așa mai departe
(E adevărat până la un punct, în termos era și apa. Dar sub formă de ceai. Îndulcit cu miere.)
Dimineața devreme, viscolul rupe din troienele înghețate și ne amăgește cu un cer aproape senin – există temerari între noi, care visează la Omu și sunt pregătiți pentru asta. Îi admir în tăcere și le spun cu vorbe, să aibă grijă, căci muntele nu pleacă de acolo – am încredere în experiența și înțelepciunea lui Sergiu, dar și în tinerețea și entuziasmul celorlalți 3. Eu am hotărât încă de aseară că voi rămâne printre oameni astăzi, să mă bucur de căldura lor și de frumusețea acestui loc, parcă ireală de fiecare dată.
Îi conducem cu gândul pe cei patru, pariind totodată cât vor rezista în împărăția de gheață a căldărilor glaciare – un soare generos, dar usturător bate la fereastra cabanei, încurajându-ne parcă să dăm și noi piept cu aerul rarefiat din camera ce seamănă nepermis de mult cu un refugiu. Apa a înghețat în sticle, picioarele sunt tot bocnă în sacul de puf și șosetele groase de lână, geamurile au flori de gheață, unii se gândesc să coboare după iluzoria căldură de la vreo pensiune. Eu, care visez de mult o noapte de iarnă în natură, îmi amintesc de zicala românească “ai grijă ce îți dorești”
Însă, nu cedăm. Un ceai cald, o cafea fierbinte, un foc vessel în soba din sala de mese, un zumzet de glasuri vesele animează cabana și o transformă dintr-un refugiu rece în cabana aceea ce ne-a adunat de atâtea ori. Iaca și chitara și trei chitariști, déjà nu mai vrem să plecăm nicăieri, avem tot ce ne trebuie. Cântăm, povestim, împărtășim amintiri și doruri, adunate de-a lungul pandemiei, ce ne-a ținut nedrept, la distanță. În afara cabanei, urgia iernii înseamnă lumină orbitoare, ger pătrunzător, vânt șuierător, fuioare de fum din coșul cabanei, peisaje desprinse parcă din basmele lui Andersen.
Spre ora prânzului, se întorc temerarii, cu nasurile roșii și degele bocnă, respir ușurată, au răzbit până la Hornuri, însă astăzi nu e zi de vârf, Omu ne va aștepta mai blând altă dată.
Spre seară, când soarele se pregătește să se îmblânzească și el, urcăm Padina Crucii – trepte înalte, adânc săpate în malul de zăpadă ce acoperă orice urmă de jneapăn, trepte spre cerul albastru oglindă, străbătut de nori în formă de sulițe alburii. Vântul șuieră ascuțit printre crengi, lovindu-se cu disperare de pereții de stâncă ce străjuiesc solemn văile dimprejur. Cerul se colorează cald, spre apus, tocmai când ajungem sus, la intersecția cu Țigănești. Rămânem în curând fără respirație, muți în fața tabloului înghețat și mici în fața naturii dezlănțuite – Ovidiu și Cătălin insistă pentru ultima porțiune de Golgotă virtuală, furând o poză cu Crucea în bătaia vântului.
…De fapt, de la distanță ni s-a părut că Crucea e puțin înclinată și am luat hotărârea să mergem și să verificăm dacă rezistă la rafalele de vânt de pe creastă. Și, ce să vezi, surpriză, chiar rezista, ăia înclinați de la vânt eram noi, nu Crucea!
Seara la cabană e o experiență pe care o recomand oricui merge pe munte, indiferent de motivație, vârstă, performanță. Oamenii, muzica, atmosfera – totul e diferit de orice ai trăit până atunci – cu atât mai diferit, în timpurile astea, pandemice. Printre discuții filosofice, râsete și melodii folk, îl aud la un moment dat pe Adi cel neînțeles spunând ”Mai devreme mă dureau picioarele de cât am cântat” – și îi răspund în gând, ”pe mine mă dor ochii de atâta râs”…dar, ce bine e!
PS1. După o noapte la căldură, am râs cu toții unii cu/de alții, de îndoială, de văicăreli, de “nu mai pot“, de rucsacul ne-grațios și sacoșa buclucașă, de lipsa focului din centrală și de godinul rece și indiferent din cameră, de lecțiile ne-învățate la timp, de stângăcia primei ture de iarnă, pe întuneric, pe munte și mai ales, de cele ce vor veni, după ea. Terapia cu frig ne-a mers la suflet, fotografiile stau mărturie că iarna e o poveste cu ediții mereu reînnoite, iar Mălăiești-ul rămâne același loc special, unde vom reveni, în fiecare an…
PS2. Pot spune că am trăit o senzație similară celor de la concursurile de alergare, acolo unde, pe la jumătatea cursei încep dilemele filosofice de genul “ce caut eu aici?”, ” de ce nu sunt acasă cu o bere în mână?”, pentru ca, odată trecută linia de finish, toate lucrurile negative să se steargă, rămânând doar bucuria pură de a fi participat la un eveniment care îți aduce satisfacție și împlinire… Așa și aici, dacă după prima noapte, cea petrecută la “refugiul Malaiesti”, aș fi putut jura că este ultima data când voi mai fi cazat acolo, cel puțin pe timp de iarnă, ziua care a urmat nopții petrecute în congelator a schimbat datele problemei… Așa că, în loc de “adio”, nu pot decât să spun “la revedere Malaiesti, ne vom mai revedea cu siguranță”!) (Autori Gianina Păun și Cătălin Ciobanu)
Minunat 💙