Nee la oi sau viața bate planul!

Tavi:

Salutare, dragă cititorule!

În lunga mea carieră de organizator de drumeții amator sau supraveghetor de turiști pe cărări de munte, am avut tot felul de experiențe, care mai de care. Una dintre ele, pe care mi-o amintesc cu drag, a fost în vacanța din clasa a-XII-a, în Ciucaș. Grup mare, ne-am împărțit în două grupuri mai mici, coboram de la cabana Vf Ciucaș pe culmea Gropșoarele Zăganu spre Cheia, în tabără. Grupul meu era mai în față. Când am ajuns în poiana NuȘtiuCum, unde e şi stâna Zăganu, eu cu experiența mea am ghicit repede continuarea drumului și, sub atenta mea îndrumare, am ajuns mai repede în tabără, fără incidente. Grupul din urma mea a pierdut traseul şi au avut parte o rătăceală din aia cruntă, cu hățișuri, căzături, noroaie, zmeuriș, veselie, glume. Întrucât acolo toate drumurile care merg la vale trec în final şi prin Cheia, colegii mei au ajuns şi ei în tabără, mai târziu ce-i drept, murdari, uzi, obosiți, înfometați, însă cu o veselie pe fețe şi în ochi imensă, de nedescris. Atât de imensă că gândeam cu regret şi un pic de invidie că aș fi vrut să fiu şi eu cu ei.

Dar, aici începe paradoxul, căci dacă eram cu ei, găseam drumul corect în poiana aia şi ajungeam fără probleme la tabără în timp ce probabil s-ar fi rătăcit celălalt grup. Logica mea îmi spunea că probabil problema eram eu şi experiența mea. Aventura asta m-a marcat, şi-a pus amprenta pe evoluția mea ulterioară. Planul în exces dăunează grav distracției. Am avut parte de grupuri care voiau ca totul să se desfășoare conform unui plan foarte bine gândit, detaliat. Am mers la fața locului, am stabilit detalii, am făcut totul pentru ca lucrurile să fie ok. Din moment ce drumeția în sine nu a adus nimic nou față de plan, plăcerea mare şi distracția au fost la elaborarea planului. Un nivel mai jos este să laşi anumite aspecte la voia întâmplării şi să iei decizii pe moment, sau să incluzi în program o rătăceală şi apoi să laşi participanții să găsească soluții. Este riscant să laşi prea multe neprevăzute sau să laşi prea multe pe seama lor, căci unii participanți nu gustă cum trebuie stresul care apare când trebuie să iei decizii pentru tot grupul.

La polul opus este să nu îți faci niciun plan, dar rezultatul poate fi o imensă veselie sau o catastrofă. Bine e să faci asta doar cu prietenii, în nici un caz cu necunoscuți. Important e să le spui dinainte că nu cunoști traseul, că nu știi cât durează, că nu ai mai fost pe acolo…

Drumeția noastră din Cheile Bicăjelului e un bun exemplu în acest sens. Grupului de prieteni cu care ies de obicei i-am spus abia la punctul de întâlnire că, de data asta, ei trebuie să aleagă între Cheile Șugăului-Munticelu şi Cheile Bicăjelului. Și că nu am nicio idee despre ce va urma şi ce vom întâlni. Majoritatea a ales Bicăjelul…

Gianina: abia așteptam ieșirea de duminică, o ocazie bună pentru mișcare, pentru mine şi pentru Nero. Munticelu sau Bicăjel, zice Tavi, eu zic că aș prefera Munticelu, nu am mai fost de mult şi e o zonă prea puțin explorată. Cumva, în parcare, cu tot entuziasmul meu, pierd momentul aşa-zisei decizii (presupunând că o fi existat), aud o voce spunând Bicăjel şi aia e tot, Tavi zice: “Ok, atunci Bicăjel să fie”!
Hmmm, știam eu de ce nu îmi place dictatura (nici măcar pe munte)…

Andra: Am fost în Cheile Bicăjelului de mai multe ori, dar nu știu cum se face că au trecut câteva luni de când nu mai ieșisem în formula asta așa că, deși aș fi preferat Ceahlăul meu de toate weekend-urile, am zis imediat prezent ieșirii. Nici măcar nu mai conta unde mergem, eu doar voiam să mă bucur de prezența celorlalți.

Alina: Pentru mine, orice traseu parcurs lângă prietenii de suflet și cu dragoste de munte e o aventură. În Cheile Bicăjelului nu mai fusesem niciodată. Atât mie cât și Mikăi, tot ce e nou ne animă existența. Mai ales că, am încredere (și nu sunt ironică deloc) că fiecare traseu alături de ei înseamnă timp de calitate. Așa că, după un drum cu mașina în care Nero al Gianinei și Mika ne-au încântat cu “triluri” canine, am ajuns la punctul de întâlnire. Ne-am abătut un pic spre Lacul Roșu, pentru că, atât de mult am fost prinși de hărmălaia celor doi căței simpatici, încât nu am realizat că am trecut de ai noștri.

Tavi: Totul a început superb. Am plecat doar cu 15 minute mai târziu din Piatra. Din prea multă vorbă şi prea puțina atenție, Gianina, Cătălin şi Alina au ajuns până în Lacul Roșu ca să aibă de unde să se întoarcă, deci alte 15 minute întârziere.

Gianina: alt moment de euforie, de această dată al cățeilor, şi, cumva, rămânem ultimii, dintre cele multe mașini. Nu e bai, știu unde mergem. Oprim şi alimentăm, mai glumim, mai povestim, admirăm peisajul înghețat al Cheilor, ceva de vis. Ajungem la intrarea în Chei, pe stânga, puntea şi locul unde intrăm în traseu. Nimeni. Uuups, o fi schimbat Tavi traseul şi îl abordăm din altă parte, greșeala mea, nu am cerut detalii, iară merg pe încredere. Offf! Hai să mai urcăm un pic, îi găsim noi mai sus, sunt multe mașini. Sun oricum, să mă asigur. Nema semnal, hai că am ajuns în Chei, mă lămurește Andra că acum au ajuns şi ei, ne așteaptă… Zău?! Ei ne așteaptă?
Revenim. Ia uite, chiar au ajuns şi au ocupat toată parcarea. Dar de ce aşa târziu, aşa bine am mers noi?

Cătălin: Aşa e când pleci la drum cu Superman, ajungi foarte repede la destinație… Zi mersi că nu am ajuns înainte de a pleca ei, cum am văzut eu în niște filme…😉

Andra: Ne-am pornit fără prea multe formalități, grupați, amestecați și răsfirați pe mașini. Pe drum ne-am răsfirat și mai mult, pentru că din ultimii cum credeam că suntem, ne-am trezit primii în parcarea de la intrarea în traseu. În mașină aud că Lăcrămioara nu și-a luat gheruțele și mă gândesc în sinea mea că s-ar putea să fie nevoie de perechea aceea de șosete pe care o car în rucsac. Când eram copil, mama mă căra pe munte cu șosete și pe dinăuntru și pe dinafară uneori, ca să nu alunecăm. Dacă va fi nevoie, o să găsim variante, sunt sigură.

Tavi: Lăcrămioara și-a uitat colțarii acasă, dar ce mai contează când toată lumea e fericită! În sfârșit, facem poza de grup şi plecăm la drum. De fapt Lăcră m-a întrebat de ce nu am scris pe grup că ne trebuiesc şi colțarii? Într-adevăr, greșeala mea – eu am zis de frontală, fluier şi echipament de iarnă. Nu am zis nici de căciulă, nici de pantaloni, dar văd că nu i-a uitat.

Lăcră: Când mi-am pregătit bagajul dimineață, nu m-am gândit nici o secundă la colțari. Da, prima tură din iarna asta şi nu mi-am imaginat că vom găsi zăpadă şi gheață… Am început traseul făcându-mi reproșuri cu glas tare: “cum să uit eu gheruțele? Unde nu-i cap, vai de picioare!“ – la care o aud pe Octavia în spatele meu: “vai de funduleţul tău!“

Tavi: Primul obstacol, puntea suspendată. Un obstacol destul de lejer pentru noi, oamenii, dar câinii cred că vedeau prima oară aşa ceva. Nero şi Gianina lui au trecut din prima, fără emoții, fără probleme.

Gianina: pffuui, uitasem de punte! E suspendată, îngustă şi se mai şi mișcă. Ba nu! Stai că am citit undeva că au renovat-o, perfect. Pășesc fără emoție de această dată eu, Nero pe încredere sau cu inconștiența vârstei, după mine!

Tavi: Thor însă nu prea voia. L-a luat însă Alina de zgardă şi l-a tras, l-a împins, vrând nevrând a trecut. Mika avea curaj puțin spre deloc. Noroc de Cătălin. Am stabilit că al nostru Cătălin este un erou mai ceva ca Superman, căci cel din urmă nu ar fi venit sa o ia pe Mika în brațe şi să treacă puntea cu rucsac în spate. Încet-încet, însă, Cătălin al nostru a făcut-o. A fost acolo un adevărat erou, care a meritat din plin aplauzele noastre şi un pupic dulce (bănuiesc) de la Alina. Ia zi, Cătălin, cum a fost?

Cătălin: Pupicul a fost extraordinar, exact aşa cum trebuie, m-aș fi oferit să o mai trec pe Mika de vreo câteva ori puntea, ca să mai primesc câțiva, dar, nu știu de ce, cred că propunerea mea nu ar fi fost pe placul celorlalți care se cam grăbeau… Aplauzele nu le-am auzit însă, probabil din cauza faptului că îmi vâjâia capul de la atâta concentrare… deh, până şi Superman mai are probleme cu echilibrul din când în când. Nu-i nimic, putem face oricând o reconstituire. A părții cu aplauzele, nu cu trecutul punții.😉

Puntea suspinelor…

…pentru unii

Andra: De când am fost ultima dată pe aici, s-au făcut upgrade-uri la traseu – există o balustradă, puntea e reparată. Cu toate că pare mai ușor, podețul tot are balans și trecem pe rând ca să nu ne legănăm prea tare. Câinii sunt agitați și cam reticenți. Unul ajunge să fie tras cu forța, altul e cărat în brațe. Cred că simțeau ei ceva de nu voiau să înainteze. Tura de astăzi avea să fie despre ei și despre soluții. Drumul continuă de-a lungul Bicăjelului într-un șir de cascade mai mari sau mai mici. Pârâul și-a făcut drum prin piatră iar poteca atârnată mai sus te lasă să îl vezi în totalitate. Apa e verde și curge printre pietre și margini înghețate. Stâncile de mai sus sunt albe iar amestecul de culori ne face să ne oprim des. Facem poze, povestim și eu încerc să îmi aduc aminte când am fost ultima dată pe aici. E tare frumos și iarna!

Alina: Exact cum am scris și mai sus. Un traseu cu diversitate de peisaje, o mică cascadă cu apă de culoarea smaraldului, dar înainte de ea o punte suspendată la câțiva metri buni deasupra pământului. Adrenalină… zic în gândul meu. Însă a fost doar bucuria mea. Pentru Thor și Mika nu mai era atât de distractiv. Distrasă de peisaj, nici nu am observat când ceilalți au trecut de partea cealaltă. Mai a ales Nero, despre care am auzit ulterior că nu a ezitat nici măcar un pic (tinerețea asta). Am rămas eu, Cătălin și cei doi câini. Și uite așa, acțiune fără prea multă gândire. L-am înșfăcat pe Thor și am trecut. Săracul, opunea rezistență, dar a continuat să pășească. Am vrut să mă întorc după Mika mea, dar mare mi-a fost uimirea și mândria, când l-am văzut pe Cătălin ținând câinele suspendat cumva în brațe, și într-adevăr, ca un erou (eroul meu 🙂) era deja la jumătatea punții. Cine se aseamănă se adună. Și am pornit mai departe să întâmpinăm ce o mai urma.

Un colțișor de paradis hibernal

Fetele, cochetele…

Tavi: În continuare, veselie, fericire, poze, copaci îmbrățișați, pauze, semnal, facebook, căci trebuie să afle toată lumea ce bine ne este nouă, alte poze. Am ajuns într-o poiană mare, frumoasă, cu multă zăpadă, prilej pentru o nouă pauză şi câteva dezbateri. De exemplu, o poză care a şi apărut pe FB în care eram toți înlănțuiți, unul în spatele celuilalt, de la Andra, ultima, cu un picior într-o poziție nefirească la un unghi drept, până la un biet copac, pe care Narcisa voia doar să îl îmbrățișeze. Și aşa a început totul. Copacul, Narcisa, eu, Alina, puncte puncte Andra, toți înlănțuiți. Cu excepția lui Cătălin care făcea poza. În zăpăceala provocată de desfacerea acestui lanț uman, eu cu ale mele gheruțe i-am făcut o găurică mică Alinei, în bocanci. Un fapt aparent fără urmări, doar că Alina are acum o găurică în plus în bocanci şi va trebui să suporte acest disconfort tot restul drumului.

Alina: Entuziasm mare când am urmat, unii dintre noi, inițiativa Narcisei de a îmbrățișa un copac cu o tulpină pe care brațele deschise a trei persoane ar fi cuprins-o. Nu găurica de bucurie făcută de gheruțele lui Tavi în bocanc a fost problema, ci durerea de după. Dar nici nu a mai contat, căci orice gaurică în bocanc e semn că acei bocanci au fost scoși în lume și nu ținuți la păstrare.
Poziția Andrei m-a fermecat căci nici acum nu știu cum a măsurat cu atâta precizie unghiul de 90 grade făcut din picioare 🤸‍♀️😉

Comuniunea om-natura, varianta S

…și varianta XXL

“Liniște, se lucrează!”

Andra: E veselie. E și gălăgie, dar nu din aceea care te obosește. E starea molipsitoare pe care ți-o dau oamenii cu gura până la urechi, optimiști și ușori. Se fac poze, aud că se și postează. Eu aparent sunt într-o poziție ciudată în poza de pe facebook – un picior în aer, neconform cu grupul care îmbrățișează un copac. Hai să mai râdem un pic că râsul e sănătos și ne prinde bine.
În continuare priveliștea se schimbă. Ieșim din pădure și dealurile se deschid. Facem poze, dau zoom, încadrez, mă întind pe zăpadă acolo unde așchiile de gheață sunt verticale pe fire uscate de iarbă. În zare, printre copaci se văd case, șuri și pașuni unde tihna e la ea acasă. Peisajul e un amestec de tonuri parcă alb-negru, în care monotonia e ruptă din când în când de verdele copacilor. A nins, dar nu e încă zăpada aceea care adoarme satele și amuțește câinii. Dimpotrivă, undeva între văile și dealurile din jur se aud ecouri de câini care latră. Cât de departe or fi?

Cătălin: inițial eu am crezut că a început revoluția, așa de tare răsuna valea de zarvă… ciudat e ca nu mi se părea a fi lătrat de câine, ci larmă și voci de oameni… Ce bine ar fi fost! Așa că, atunci când au ieșit din pădure, eu eram foarte relaxat cu o pungă de clementine în mână și nu înțelegeam de ce toată lumea se dă de ceasul morții să stăm grupați.

Tavi: Stabilim că nu mâncăm acum, e prea devreme, o lăsăm pentru mai târziu. Nimic nu prevestea însă ce avea să se întâmple, peste doar câteva minute. Ocolim un tăpșan, vedem o vale, un gard, o poartă închisă, câteva vaci. Undeva, departe, un câine latră. Ne strigăm câinii şi continuăm drumul. Acel câine care latră era doar o santinelă de alarmă, căci imediat au apărut din mai multe părți mai mulți câini, toți mai mari, mai fioroși, mai amenințători decât ai noștri. Nouă câini ne lătrau de zor. Probabil era târziu să ne retragem, mai ales că am văzut şi un localnic care părea să aibă autoritate asupra acestor câini care ne ocoleau, ne înconjurau strategic, căutând un punct slab în apărarea noastră. Protecția ciobanului a fost una firavă, ne-a încurajat spunându-ne că acei câini nu atacă oamenii. Omul ne-a condus un pic, ne-a arătat traseul în continuare şi ne-a urat drum bun. Și ne-a sfătuit să nu dăm cu bețele în câini, căci nu cu oamenii au treabă ci cu câinii noștri…

Partea “plictisitoare” a luat sfârșit, începe distracția!

Alina: Zarva făcută de câini se auzea la început în depărtare. Cătălin a spus că seamănă cu zgomotul făcut de protestanți la un miting. Nici nu aș fi crezut că erau atât de aproape. În cel mai scurt timp posibil, ne-am organizat să o apărăm pe Mika. Am luat câinele în brațe, Cătălin plimba o pungă de mandarine, probabil să îmbie câinii cu ele, și am mărit pasul să îi ajungem pe ceilalți. Ne-am mobilizat toți și am făcut un perete protector din bețe în jurul câinilor noștri. Și chiar dacă mai prezenta fisuri (pentru că era nevoie să rupem rândurile ca să întărim apărarea) am reușit sa urcăm în viteză un deal ce părea că nu se mai termină.

Lăcră: Da, ciobanul nostru nu a fost prea convingător… le-a dat comenzile, ba în ungurește, ba în românește, dar câinii nu l-au luat în serios! Urcăm dealul grupați cu ochii pe cei 2 câini “șefi” care ne atacă, ba pe stânga, ba pe dreapta! Pe la mijlocul dealului, Tavi, în încercarea de a îndepărta câinii, îmi dă lesa lui Thor şi îmi spune : “ŢINE-L!” Pfaaaaaai ce responsabilitate mare! Mi s-a părut cel mai luuuung deal urcat vreodată!

Tavi: Cert e că dealul ăla, v-am zis că stâna şi casele sunt într-un fund de vale, l-am urcat foarte foarte repede, fără pauze, fără poze, fără discuții, fără admirat de peisaje. Noi deja ne cam plictisiserăm, câinii însă nu. Andra stătea cu un spray contra urșilor în mână şi se codea să îl folosească – “e pentru urși, nu știu ce efect are asupra câinilor! Dacă îi întărâtă?” Ia zi tu, Andra, cum a fost?

Andra: A fost cam așa – câinii pe care i-am întâlnit sunt ca cei din Hășmașul Mare – un amestec de rase în care au predominat genele pentru mărime și privire. Doi dintre câinii care ne-au încolțit erau mai mici decât cei pe care îi întâlnisem altădată dar mult mai hotărâți. Sunt câini de stână, par ierahizați în haita lor și ăștia doi, care nu sunt mici deloc, ci doar mai mici decât aceia uriași de la Piatra Singuratică, sunt lideri. Știu că nu vor renunța. Capul aplecat în față și privirea hotărâtă vorbesc în numele lor. Latră, ne dau târcoale și ne trezim înconjurați de pe toate flancurile. Mergem grupați cu cei trei câini ai noștri în mijloc. Dacă e să-l înhațe pe unul, sunt sigură că nu mai pot fi ținuți deoparte așa că singura noastră șansă este să nu lăsăm să se întâmple asta. Ba latră, ba adulmecă, ba par a se sfătui din priviri. Cert este că nimic nu pare să îi descurajeze. Ciobanul ne-a abandonat, că doar nu era să meargă cu noi tot traseul cum au făcut-o dulăii, iar noi am urcat un deal, am coborât o vale și am traversat o apă tot cu ei după noi. Stau cu spray-ul de urși în mână cu piedica trasă. Dacă e nevoie o să îl folosesc deși ne va irita și nouă ochii cu siguranță pentru că distanța e prea mică. În plus, nu știu dacă nu îi face mai înverșunați, simțindu-se atacați. Așa că ezit. Poate totuși nu va fi nevoie de spray. Folosim în schimb fluierele, țipăm la ei, unii îi trimit la oi, alții îi înjură. Nimic nu are efect însă. Sunt gașcă și se bazează unii pe ceilalți, ca și noi de altfel.

Gianina: Subit, îmi amintesc o altă tură, când ne-am întâlnit cu alți câini. Am fost cuminți, am pus lesa lui Thor şi Nero, ne-am văzut de drum – drumeții bine intenționați, câini de stână prevăzători, dar inofensivi.
Printre strigăte, lătratul aprig al dulăilor, asigurările ciobanului că suntem în siguranță şi imaginea de ansamblu, recapitulez rapid toate informațiile pe care le am despre o astfel de situație: nu te agita, delimitează teritoriul tău cu un băț, fără a-l agita sau amenința, stai spate în spate etc. Insuficient, suntem înconjurați pe toate părțile şi pare că tocmai Nero e atracția zilei, el, cel mai pui dintre toți… cred că e şi un pic timid, e în centrul atenției şi nu țopăie, nu latră, nu mai vrea nimic. Merge alert, la fel ca noi, dar nici prea alert, că nu ne lasă ăștia… Urcăm dealul într-un ritm demn de o cauză mai bună, părăsim perimetrul lor, facem stânga, dreapta, iarăşi stânga, înainte, o urmez pe Lăcrămioara fără să crâcnesc, oi avea eu timp să mă îndoiesc de abilitățile ei de orientare mai târziu, dacă nu scăpăm…
Dulăii ăștia cu ochi injectați dau dovadă de o perseverență îngrijorătoare. Arta războiului pare a doua lor natură, atacă pe flancuri, prin învăluire, ies dintre brazi când credem că au obosit, strigătele noastre şi toate sudalmele pe care le primesc, doar îi întărâtă la nesfârșit. 

Tavi: Cred că Ramona a fost cea mai relaxată, căci a avut timp să facă şi câteva poze. Așa e, Ramona? Sau cine a făcut poza?

Ramona: Poze am făcut din instinct, fără să focalizez ori să analizez riscurile.

Tavi: Sperăm ca la gard câinii să ne lase în pace. În naivitatea noastră, noi credeam că dacă închidem poarta după noi ei nu vor putea să sară gardul şi ne vor lăsa în pace. Nu l-au sărit, au trecut prin el. Și uite așa, cu câini în toate părțile, noi apăram alți trei câini care din când în când mai lătrau şi ei, provocator. Alina ținea lesele Mikăi şi a lui Thor, Giani și-l ținea pe Nero, noi le apărăm pe ele. Când câinii dușmani deveneau mai fioroși, Alina o lua pe Mika în brațe. Protejati femeile şi câinii, dacă nu aveți copii! Parcă spune o vorbă veche şi înțeleaptă.

Vedere de pe front

Andra: Nu am mai fost pe aici. Traseul e marcat, dar probabil că de fiecare dată ne-am abătut pentru că nu recunosc drumul. Lăcrămioara însă preia frâiele, când ale lui Thor, când ale noastre și devine lider. E bine să ai astfel de oameni în grup și să le vezi hotărârea. Știam că mă pot baza pe Lăcrămioara și mi-a plăcut felul în care s-a impus și ne-a scos la liman. Ad litteram că am trecut pâraie cu haita de câini după noi. 9 cică erau. Noroc că nici noi nu eram foarte puțini că altfel era mai complicat.

Tavi: Când credeam că am scăpat, câinii ne urmau mai de departe, dar nici foarte departe, iată-ne ajunşi la un pârâu, nici prea mare, nici prea mic, nici prea rece, nici prea cald, nici prea adânc, nici prea mic. Lăcră și-a amintit că a mai fost pe acest traseu, că trebuie să trecem pârâul, că mai avem încă o oră jumate, două. Nu-și amintea însă pe unde au trecut pârâul. Cu câinii în spate şi pârâul în faţă ne plimbam de-a lungul lui căutând un loc bun de traversat. Și acum… urmează punctul culminant al acestei aventuri. Alina noastră cea de toate zilele, cu un câine în brațe şi unul în lesă, a zis: “Destul! Eu trec! Pe aici şi acum!” Și a trecut. În trei paşi apa era la genunchi. Încă trei şi apa era până la brâu. De pe margine noi o îndemnam să dea din mâini, să înoate, o încurajam. Oare Cătălin îi face poze? A ajuns pe celălalt mal udă toată, dar probabil fericită şi mândră de fapta ei. Noi ca proștii eram încă pe malul celălalt şi ne uitam la ea cu admirație? Respect? Invidie? Milă? Compasiune? Oare i-a făcut cineva poze? Cătălin? Nu. Alina, treci înapoi, să îți facem poze. Am trecut şi noi, bineînțeles fără să ne mai udăm. Am concluzionat că nici Alina nu s-ar fi udat dacă nu îi făceam eu găurica aia în bocanci. Că știți cum e apa când dă de o găurică. Lui Cătălin îi reproșez doar că nu a făcut poze. În fine, asta e părerea mea. Are cineva altă părere?

“Oare să facem un pod ca să trecem sau să săpăm un tunel?” 🤔

Alina: Din cauza găuricii din bocanc căpătată de la colțarii lui Tavi am luat apă peste tot. 😜 Păi, după principiul (prost, dar e al meu) că: “acționez fără să gândesc”, am decis, dar cu un pic de ezitare, la a doua încercare cu piciorul a gheții, să îmi iau câinii și să ajung pe malul celălalt. Ce o fi o fi! Dacă Superman există, să existe și Wonder Woman de România!🦸‍♀️ Și uite așa, ca o saltea care pierde aer puțin câte puțin, bâldâbâc, am ajuns până la brâu în apa înghețată. Ce o fi fost în capul meu de blondă wonder 🥴? Am considerat că gestul meu necugetat reprezintă salvarea de acei căței mărișori care alergau cu poftă către câinii noștri, cu dorința de a prinde un pic de picioruș de animăluț de oraș 🐕‍🦺. Dar m-am convins că a fost o proastă alegere când am ieșit din apă, trasă de Mika si Thor. Până la urmă ei m-au ajutat pe mine să mă ridic dintre bucățile de mărăcini, gheață și apă până deasupra brâului.
Ce am constatat e că nu se mai auzea nimic în acel moment al scufundării mele. Parcă și câinii, și oamenii amuțiseră și se uitau cât de mult mă afund. Păcat că nu au imortalizat momentul. Probabil făceau pariuri întrebându-se până unde o să mă scufund 😜 Dar, una peste alta, mi-a plăcut experiența. A fost ca și cum ți-ar aluneca mâna în cățărare, preț de câteva secunde, fără să fii legată pentru susținere.

Andra: Când am ajuns la pârâu, câinii nu păreau descurajați. Urma proaspătă de urs pe care o descoperim îmi spunea că nu vor renunța. Dacă pe acolo trece ursul, ăștia sunt învățați să lupte, să hăituiască, să își apere teritoriul. Nici nu mai conta pe care dintre cei trei câini ai noștri îl urmăreau mai mult, cică Nero era ținta am auzit spunându-se în jur, cert este că fiecare dintre ei era în pericol. Așa că, atunci când a fost de trecut apa, Alina nu a mai avut răbdare. În timp ce noi căutam o variantă de a traversa fără să ne udăm, cu un ochi la câini și altul la pârâu, Alina a plonjat. La propriu, că după câțiva pași pe gheața subțire, trasă de câinii pe care îi avea în lesă, s-a trezit cu apă până peste brâu. Noi eram pe malul celălalt, mai puțin îndrăzneți sau un pic mai calculați. Oare are haine de schimb? Îi dau șosetele din rucsac și pungi pentru bocanci, mai am o bluză de lână și poate altcineva un polar. Dar sigur nu are nimeni pantaloni de schimb. Noroc că nu e foarte frig și traseul e plin de adrenalină. Poate îi ține de cald până la mașină. Cât o mai fi?

Cătălin: eu suspectez că, ceea ce la prima vedere a părut un gest spontan și necalculat al Alinei, a fost, de fapt, o acțiune premeditată și pregătită până în cele mai mici detalii care ne-a salvat în final de asaltul haitei. Să mă explic: în momentul în care patrupezii ăia fioroși au văzut cu câtă lejeritate și nepăsare se aruncă Alina peste pojghița aia subțire de gheață, sunt sigur că și-au spus în sinea lor :”Drace, asta ne face arșice dacă își pune mintea cu noi… hai mai bine sa îi lăsăm în pace”. Și, ce-i drept, a cam funcționat, după ce am trecut pârâul nu prea s-au mai apropiat de noi, mulţumindu-se să ne supravegheze de la distanță.

Ramona: Aici a fost momentul meu de relax (chiar plăcere aș spune) după ce am traversat apa şi de pe celălalt mal am aruncat cu poftă bulgări de zăpadă în dulăi. Mare mi-a fost uimirea să-i văd pe unii cum reușesc să treacă apa şi vin după noi 😯. Dar fiindcă erau depășiți numeric, au renunțat la urmarire, spre bucuria noastră şi oftica lor.

Gașca veselă

Andra: Privit de pe partea cealaltă, pârâul se vede șerpuit, o panglică întunecată, mărginită de gheață și copaci. O casă împrejmuită, cu ferestre albastre și o mătură sprijinită de ușă, încă mai rezistă singură pe malul apei. În poiana de deasupra ei, la fel, stă singur un molid verde. Câinii au renunțat, iar acum suntem singuri și noi. Ne răsfirăm pe cărare până la un moment dat când apare o nouă urmă de urs, mai mare, mai recentă, mai în cărare.

Tavi: În continuare, destul de plictisitor. Am schimbat-o pe Alina cu alta mai uscată, Gianina şi Lăcră erau stresate că au văzut urme şi caca de urs, oare ce făceau dacă îi vedeau şi coada? Degeaba le explicam eu că acele urme şi excremente sunt cel puțin de ieri, ele erau convinse că au văzut aburi… Mă puneau adeseori să fluier. Eu fluieram, căci am observat că sunetul strident de fluier are un efect liniștitor asupra lor şi le face să tacă, pentru câteva secunde, cel mult un minut. E bine şi atât. Fetelor, aveți altă părere? Eu doar atât vă întreb: de ce nu foloseați fluierele voastre?

Lăcră: Când am văzut prima urmă de urs, am cam înghețat, instant mi-a revenit în minte imaginea cu ursul de astă vară, de la Izvoarele Oltului, şi îmi zic: “Doamne, Măiculiță, oare scap şi de data asta?“ Merg înainte şi sper să nu mai văd alte urme, dar… tocmai ce am intrat pe autostrada lor!

Gianina: La un moment dat, pare că s-au liniștit câinii, noi urcăm în continuare, mi-e clar că azi nu mai mâncăm, nu ne mai întoarcem, cel puțin nu pe aici, am intrat pe modul “supraviețuire” şi zic că e un moment bun să mă lămuresc cu traseul pe care ne conduce ferm Lăcrămioara. A mai fost pe aici, e clar, e cărare şi marcaj şi culmea, știe şi încotro. Ce nu știa însă sau știa dar nu ne-a spus, dar aflăm în curând, e că pe aici trec urși. Ursuleți. Mici şi mari. Dar mulți. Mari și mici. Care urcă şi coboară. Ce știu eu despre asta? Gălăgie, multă gălăgie… Deci unde spuneați că s-au dus câinii ăia, când ai nevoie mai mare de ei… nu-s!!! Atunci, să colindăm, propune Narci. Eu aș zice să fluierăm, dar cu ce? Numa fluier n-am, deşi frontală mi-am luat. Hai, cu cântec, cu fluier, cu ce o fi, înainte. Tavi pare deranjat de agitația din jurul lui, iar azi pare că nici nu se grăbește, chiar deloc. Cum se face oare că tocmai astăzi, cei mai rapizi drumeți sunt undeva în urmă, iar eu cu Lăcrămioara conducem detașat?! Le-o fi frică, de merg aşa încet? Sau vor să ne facă poze, în caz că apare totuşi ursul?

Distracția continuă…

Andra: În Lacul Roșu și în Hășmaș nu doar câinii sunt mari ci și urșii. Urmele pe care le-am găsit sunt cele mai mari ever. Unele mai recente, altele deja înghețate. Bine că nu am consumat spray-ul pe câini, deși nu cred că va fi nevoie pentru ceva astăzi… Lăcrămioara e pățită și văd că se mai agită și alții. Se fluieră, se face gălăgie însă cumva, amenințați de câini cu priviri ucigașe, pe cărări de urși în ale căror urme încap atât bocancul meu cât și al Octaviei, suntem tot veseli și zâmbitori. Ce-i drept, ochii sunt mai în toate părțile ca să nu fim luați prin surprindere. Câinii s-au dus în treaba lor, iar eu scot din rucsac un baton tare și greu de ronțăit. Vreau să-l împart cu Narcisa care însă mă refuză. Nu o atrage văzând cât de greu mușc din el. Undeva în rucsac am niște banana bread dar nici aia nu pare să tenteze. Toată lumea vrea să iasă întâi în afara drumurilor împărțite între urși și câini.

Tavi: În sfârșit ieșim de pe autostrada urșilor şi ajungem pe o pajiște largă cu vedere asupra întregii văi a Bicăjelului. Am fost pe aici de măcar 10 ori, cu siguranță. Și cu mașina. Uite şi drumul spre Trei Fântâni, în dreapta tre să fie pensiunea Teo, biserica, Lacul Roșu. Ura, am scapat de urși! Uite şi niște oameni care ne-au spus că acum două zile a trecut ursul. Niște habarnagii. Ursul a fost adineaori, nu l-ați văzut voi! A făcut şi caca. Eu şi Cătălin facem un plan prin care să scurtăm suferința fetelor şi în special suferința Alinei (altul decât cel prin împușcare) şi să le închidem undeva la căldură, într-o cârciumă din Lacul Roșu, iar noi să mergem după mașini pe jos. Prost plan, decid ele. Hai atunci să mergem pe drumul pietruit şi cunoscut până la DN şi de acolo cu toții pe jos pe asfalt. Nici aşa nu e bine, că nu știm unde duce drumul, nici cât de lung e, zic ele. Vă spun eu, în 2 km suntem la DN. Nu am prezentat suficientă încredere. Pe oamenii ăia nu mai avea sens să îi întrebăm, oricum nu ar fi știut despre drum la cât de habarnagii s-au dovedit a fi cu ursul.

Gianina: După baie, după ce am înfrânt în lupta cu câinii, după ce am rămas cu gândul la urși, am decis să am încredere în Lăcrămioara până la capăt. Îl aud pe Tavi explicând ce frumos e drumul pe la pensiunea Teo, ce langoşi buni sunt la Lacu Roșu, dar mă fac că plouă, noi am fost deja la Lacu Roșu azi, iar foamea mi-a trecut subit. Facem dreapta scurt şi, surpriză, orizontul se lărgește, ieșim într-o poiană deschisă, cu zăpadă afânată, mă relaxez un pic, mai că l-aș lăsa liber şi pe Nero, când ce să vezi… alte urme noi, proaspete, aproape calde, pe zăpada proaspăt ninsă, clar, azi nu e zi de relaxare!

Tavi: Salvarea a venit de la Lăcră, care și-a amintit că a mers cu Luci pe un drum care a ieșit tot în DN, dar mult mai la vale. Grupul fetelor tinere şi libere a decis unanim că Hai, ce mai stăm, să mergem! Cred că trebuia să mai fluier puțin, să le liniștesc, dar eu hotărâsem deja să fac doar ce mi se spune. Alt drum departe de civilizație, alte urme de urși, altă poiană mare şi frumoasă, alte poze, Tavi, mai fluiera o dată, imediat, cu plăcere. La un moment dat, Lăcră zice: ”Gata, eu de-aicea nu mai știu. Îl sun pe Lucian!”, căruia îi părea rău că a stat acasă şi a pierdut toată distracția. Narcisa și-a consultat telefonul ei magic şi ne-a lămurit. Cărarea pe care eram știe ce face şi iese în DN în serpentina mică, cât de curând. Super. Hai!

Andra: Pădurea e verde, cărarea ninsă. În copaci sunt căsuțe construite de oameni pentru veverițe sau păsări. Pe jos e un amestec de mușchi, frunze căzute și zăpadă. Mă bucur că merg în urma grupului. E liniște și lumina e caldă. Triunghiul galben ne va scoate la civilizație curând.

Tavi: Am ajuns şi la DN, Cătălin s-a dus repede să ia mașina, să iasă înaintea fetelor înghețate, una dintre ele sigur udă până la chiloți şi cu apă în bocanci. Adică Alina, să nu existe confuzii. Noi, ăștilalți care eram uscați şi fericiți şi nu aveam un Cătălin micuț şi drăguț cu noi sau măcar un Superman, am mers pe DN pe jos prin Chei până la mașini, unii chiar cu curaj prin vechiul tunel.

Alina: În ciuda faptului că eram udă pe jumătatea de jos a corpului, am descoperit că Superman 🦾🦸‍♂️ există și e român, plus că există și ajutoare de Superman care sunt dispuse să îți ofere și haina de pe ei în cazuri de criză majoră, să îți arate drumul când te rătăcești și să îți “păzească spatele” când ești atacat de inamic. Realitatea bate filmul câteodată 😇
De fiecare dată mă întreb ce gândește Mika despre toate momentele pe muchie de cuțit la care o supun. Cred că regretă că îi sunt stăpână. Sau ea e stăpâna mea… 😁🥴

Tavi: Și cam gata tura asta, s-a încheiat cu un alt moment memorabil: Noi toți mâncam o prăjitură făcută de Octavia sau de Andra, cu mânuțele ei, afară, în fața mașinii lui Cătălin în care stătea Alina la căldurică. Și toți o invitam pe Alina să iasă din mașină să mănânce şi ea. Ea tot gesticula semne ciudate şi noi ne făceam că nu înțelegem. La un moment dat, deschide geamul supărată şi strigă în gura mare să audă toată lumea care era atunci în chei:

SUNT IN CHIIILOOOȚI!

Autori: Octavian Gavrilă, Gianina Păun, Andra Mare, Alina Jora, Cătălin Ciobanu, Lăcrămioara Ojică, Ramona Luca

Please follow and like us:
Bookmark the permalink.

2 Comments

  1. Octavian Gavrila

    Cred ca cineva, poate Catalin, ar trebui sa incerce si punctul de vedere al celor 9 caini.

  2. Și eu care credeam că lipsa colțarilor va fi buba din poveste… Mă bucur că ați reușit să ajungeți cu bine la final și că ați stors și așa o poveste faină din experienta asta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.