Bahrin, 13.12.2020
Vreau să scriu acum câteva gânduri, la cald, când încă nu m-am schimbat de pantaloni și de șosetele umede, genunchii mă dor și urc scările încet, încă îmi este sete de pe drum și încep a doua sticlă de apă.
Sâmbătă seara aveam o bănuială că vom merge în drumeție doar eu și Lucian. Se anunțase și Flavia dar mă așteptam să renunțe când va vedea că nu mai e cineva de vârsta ei. Duminică dimineață, hai să îl sun pe Lucian, să nu am surprize. E ok, se încalță. Îl iau pe Thor și plec. Când să ajung, mă sună Flavia să îmi spună că a ajuns. Aha, deci nu a renunțat. Mai are timp. Ajung și eu. Flavia părea un pic dezamăgită că nu vine și Gianina. Însă era mândră de pantalonii și de bocancii pe care și i-a luat din economiile ei. Sper să nu aibă probleme. Apare și Lucian. Flavia se hotărăște să vină cu noi, tatăl ei pleacă la schi. Așteptăm până la fix poate mai apare vreun neanunțat întârziat. Nu apare, plecăm și noi, conform planului.
Ajungem la canton și începem urcușul pe drumul de lângă. Totul e alb. Alb și fară urme, zăpadă necălcată. Ajungem imediat în poiana de deasupra, unde, surpriză, iată niște pete pe zăpadă, în depărtare, care nu pot fi decât oi. Ce-or căuta pe aici? Iarbă? Realizez brusc că unde-s oi este și măcar un câine. Aha, uite și câinii, cinci. Thor, ești pe cont propriu, descurcă-te. Nu cred că a înțeles. Bineînțeles, câinii deja sunt la jumatea drumului. Ciobanul abia pleacă de lângă turmă spre noi. Vine de parcă se duce. Între timp, câinii au ajuns. Flavia s-a comportat ok. Nu s-a speriat, a țipat și ea la câini, e super. Câinii latră puternic, bănuiesc că la Thor. Vine și ciobanul, reușim să trecem prin turmă, ajungem la capătul poienii unde avem de ales: dreapta pe marcaj, o bandă galbenă care sigur duce sus în poiana Bahrinului, pe un drum domol, sau înainte, de-a dreptul la deal. Cât timp eu și Lucian ne…, dar nu mai contează, Flavia a ales deja, drept în sus. Hai și noi, doar nu o să rămânem aici în urmă. Urcăm și urcăm, încă mai urcăm. Se pare că nu prea mai avem unde urca, dar uite, drumul o ia un pic spre stânga și, ce crezi, urcăm din nou. Încă un pic. Gata. Incredibil, dar nu mai urcăm, ba chiar coborâm direct la cabană, a lui Nea Ion din Cut. Am intrat și am găsit un confort și o curățenie peste așteptările noastre. Mâncăm fiecare ce și-a adus. Thor se roagă de noi, pe rând, degeaba. Îi pun niște boabe pe jos, le miroase, ia două să nu mă supăr, apoi vine din nou în poziție de șezi la fiecare.
Gata, plecăm pe un drum la vale, spre șaua Doamnei, cu intenția să trecem pe versantul celălalt, spre Bahrin. Tocmai le explicam că orice ascensiune pe Bahrin începe pe drum normal și se termină prin hățișuri abrupte până în vârf, în patru labe. Așa a fost și acum. Cât de mult am vrut eu să ne lăsăm spre stânga în ascensiunea noastră, tot degeaba. Blestemul Bahrinului ne-a urmărit și ne-a prins. În vârf, am făcut o poză de grup. Mai încolo, pe cărarea din culme, am întâlnit o surpriză: doi oameni ai pădurii, verzi, neînarmaţi, care cred că erau gonacii unor vânători. Şi care au încercat să ne păcălească, spunându-ne că ne-am rătăcit, că noi tre să facem dreapta, nu stânga, că încolo e drumul bun, adică spre locul de unde am venit. În final, văzând că nu ne conving, au spus să mai stăm 10 minute și apoi să plecăm. Ca să nu iasă mai rău. Nu cred că am înțeles ce voiau să spună, dar așa am făcut.
În continuare, drum de creastă până la stâncă. Am găsit niște urme care veneau, urme pe care le-am urmat îndeaproape până la stânca Burlei, dar și după. Flavia ne-a dat de înțeles că e udă şi rece la picioare. De fapt ea nu a zis nimic, Lucian a întrebat-o, drept care i-a oferit și o pereche de șosete uscate. Eu i-am dat două pungi. Altă viață!
Am stabilit că lăsăm pentru la vară vizita la baza stâncii și continuăm drumul de creastă, după urme. Urmele a doi oameni și un câine, concluzionează cercetașii din noi. Decidem să căutăm şi să mergem pe primul drum la stânga cât de cât bun, la vale, ca să ieșim în drumul forestier. La un moment dat însă, urmele se despart, una venea din față, cealaltă din stânga, convenabil nouă. Doi oameni și un câine, dar separați, poate nici nu se cunoşteau. Halal cercetași ! Urmăm urmele din stânga care merg pe un drum frumos de tot. Prea frumos. Oooops, nu mai văd urmele omului. Doar ale câinilor. Câți câini au fost pe aici? Unde le-am pierdut? Cum poți să pierzi singurele urme de om din pădure? Mă uit la Thor și îmi dau seama. De fapt el ne conducea, nu eu. Cine știe de când pierdusem urmele de om.
Scoatem telefoanele și facem ședință. Ce aproape pare Piatra Șoimului și Poieni! Prea aproape! Să vezi că am mers pe creastă mai mult decât trebuia. Acum Cut e departe. Stabilim direcția și eu cu Lucian începem să căutam o rută ocolitoare. Flavia întreabă: “De ce o luăm încolo, dacă Cut e în direcția aia?“ Hmmm, începe să îmi placă fata asta. Super, hai la vale! Și uite-așa, din ședință în ședință, din una în alta, ba pe drum, ba pe de-a dreptul, Flavia se întreabă: “De când am ajuns eu să conduc?”, uite că am ajuns la un drum care vine de undeva, nu ne interesează de unde, dar cu siguranță ajunge la locul unde am lăsat mașinile. Este 16.10, încă lumină. Particip la un dialog interesant. “Adică am cărat două frontale degeaba? “ întreabă Lucian. “Ai ajuns deja la mașină?“ răspund eu. “EU sper să nu ai nevoie de ele! “ răspunde și Flavia! Frumos, nu? Închei spunând că am ajuns la mașini pe lumină.
La început, credeam că Flavia ne va încurca, că ne vom schimba traseul din cauza ei. Nici vorbă. Hotărârea ei de a continua drumul, cu picioarele ude, cu bocancii uzi, fară comentarii, ne-a surprins plăcut. Am convins-o să scrie și ea câteva impresii, le aștept.
Așa că, dragii mei prieteni, v-am simțit lipsa doar un pic, la început. Încă 10 ani şi vom fi majoritari!
Autor: Octavian Gavrilă
Ultima perioadă m-a făcut să experimentez în repetate rânduri sentimente de repulsie, anxietate și o oarecare crispare care au dus bineînțeles la defocusarea mea de prea multe ori de pe prea multe aspecte din jurul meu. Din fericire pentru mine am descoperit un leac tare drăguț, lungile drumeții, pentru mine, scurte poate pentru un mai vechi iubitor de munte, dar în orice caz de aproximativ 15 kilometri de mers pe jos.
Bucuroasă sunt că nu am fost rugată să aleg un aspect care să îmi placă în mod special, deoarece mi-ar fi fost aproape imposibil să aleg. Aș fi oscilat între priveliștile de care până acum pot spune că nu am mai avut parte, în ciuda faptului că erau în proximitatea mea, popasurile făcute în căbănuțe tare drăguțe care, în pădure, luând în calcul nelipsita ceață și zăpadă, sunt asemeni unor oaze în deșert, dezvoltarea simțului meu tolerant având în vedere că de multe ori cărările nu sunt tocmai cărări, dar concomitent și dezvoltarea spiritului meu aventurier, a capacității mele de adaptare și a abilităților mele de comunicare.
Inițial, adeptă a oricărui tip de escapadă, am decis că voi lua parte la o drumeție, poate două, drept experiență, dar ulterior am concluzionat că vreau, îmi doresc cu desăvârșire de altfel, să nu pierd prea multe astfel de ieșiri. Ieșiri care, în ciuda faptului că par oarecum anevoioase, sunt mai mult decât accesibile, cu un echipament bun sau decent măcar – aspect pe care pot spune că l-am învățat literalmente pe pielea mea sau mai degrabă pe șosetele mele, dar nu a fost bai, deoarece Lucian, căruia îi mulțumesc enorm pentru că altfel îmi înghețau picioarele, mi-a împrumutat o super pereche de șosete, iar după ce am adăugat și două pungi mi-am revenit destul de repede.
De ar fi să rezum totul într-un singur cuvânt aș alege fără doar și poate Narnia. În a doua parte a drumului, când urma să intrăm din nou în pădure, vederea era una mai mult decât impunătoare. Natura se pierdea oarecum sub albul rece al zăpezii, brazii neinteresați de densitatea ceții o străbăteau așa cum o sperietoare se ridică dintr-un lan de grâu, ignorând neisprăvitele ciori. Felul în care albul domină priveliștea ar putea stârni privitorului teamă și neliniște, nu neg, dar cele două se dizolvă când aduc aminte doar de prietenii din drumeție, și îi numesc așa deoarece până la întoarcere vei găsi cel puțin trei motive pentru care sa îi mulțumești fiecărei persoane cu care ai plecat, și de destoinicul Thor, care avea grijă de noi când nu aveam noi grijă de el.
Autor: Flavia Apetrei
Iar pleacă Tavi cu mașina. Oare unde pleacă? Ce zi o fi azi? Marți? Joi? Tre să încep să țin și eu socoteala. A, uite că își ia și bagajul ăla în spate. Mișto. Oare mă ia și pe mine? Ia să văd! Mă duc și dau din coadă și mă uit la el… poate ajută. Aha, uite că ia lesa, super, înseamnă că merg și eu. Uite portbagajul deschis! A zis “Hai?“ Nu contează, oricum mă urc. Gata, m-a legat. Oare de ce mă leagă? Aș putea să mă duc lângă el să îl ajut. A închis. Pot să trag un pui de somn. Am oprit. Oare am ajuns? Nu cred. Acu’ e momentul când se întâlnește cu alții, se uită pe geam la mine, îmi bat în geam, mă strigă… Mă odihnesc, că nu știu ce mă așteaptă.
S-a oprit din nou. Se deschide portbagajul. Uraaa. Stai, aștept să îmi dea lanțul ăsta jos,că iar rămân spânzurat. Gata ! Super, făceam pe mine dacă mai mergeam un pic. Hai, sunteți gata? Wow, zăpadă! Nu o să-mi fie sete! Pe unde mergem? Pe-acolo? Ok. Mă duc să vad. Doar voi sunteți? Niciun prieten de-ai mei? O să mă cam plictisesc. Ce mergeți așa încet? Hai mai repede!
Oare pe unde vor aștia să mergem? Pe aici? Eu pe aici aș lua-o. Nu. Ok, așteptați-mă. Uite niște oi! Ce multe sunt! Super, uite, prieteni din-ăștia de-ai mei! M-aș duce la ei să văd dacă îi cunosc, să îi miros sub coadă, dar se pare că nu am voie. De ce mă latră așa tare? Nu vă iau oile! Hai că fac un pipi să-l mirosiți. Ce urât se uită oile astea la mine!
Pauză? Ați obosit? Deja? Hei, ce mâncați? Vreau și eu! Pe bune, Tavi? Coji de portocală? Câh… Nu mergem pe drum? Prin pădure? Super! Ce vă chinuiți să urcați așa? Uite, faceți ca mine! Nu ați priceput? Hai că mă întorc și vă mai arăt o dată. Mă rog, până ajungeți voi, eu mai dau o tură să mai miros ceva. Unde sunteți? Aha, hai că v-am simțit! Vin acum.
Uite o casă! Intrăm? Intru și eu? Mâncăm? Îmi dați și mie? Sper că nu coji de portocală. Boabe? Voi asta mâncați? Și mi le pui pe jos, n-ai și tu o farfurie? Nu mănânc. Ce-s eu, câine? Să mănânc de pe jos? Hei, Lucian, tu ce mănânci? Uite, stau cuminte în fund! Așa am văzut, că dacă stai cuminte în fund, primești ceva. De la alții, că pe Tavi nu-l mai păcălesc. Pâine? Asta mănânci și tu? Nu cred, miroase a altceva. Șuncă, brânză telemea, unt… Mie îmi dai doar pâinea? În fine, e bună și asta. Poate îmi dă farfuria lui să o șterg. Super! Ce-ai mâncat? Ouă? Șuncă? Boabe? Iți plac și ție? Gata. Am terminat. Mai aveți? Mergem? Nu m-am săturat, dar hai, poate mai mâncăm mai încolo! Pe unde? Nu ne întoarcem? Se pare că nu. Bă, voi aveți ceva minte în capul ăla? Nu vedeți că pe-aici e drumul? Luați-vă și voi după miros! Pe-acolo nu a mers nimeni. A ce miroase? Mă duc să văd. Ce animal o fi ăsta? Gata, l-am gonit. Mă rog …
Pauză? Mâncăm? Nu. Dar data viitoare să-mi dați și mie!
Alt animal. Cred că asta e o vacă. Hmm, nu-s alea pe care le știu. Sau alea or fi? Nu știu, că nu ajung să le miros. Uite și câini. M-aș juca cu ei, dar e riscant. Aștia nu știu să se joace. Sunt obosit, mai bine stau lângă Tavi, mă apără el. Oare când ajungem? Câți kilometri mai avem? Sper să nu ne întoarcem pe unde am venit, că e lung.
Gata, uite mașina! Ooops, nu-i asta! Am confundat-o. Ce păcat. Aaaa, uite, recunosc, am mai fost pe aici. Am ajuns! Super, mă bag în mașină și mă culc. Ham, pa!
Autor: Thor
Daca vi se pare ca lipseste o impresie, asa e, lipseste a lui Lucian. Inca nu imi dau seama de ce, fie nu are impresii fie nu stie sa scrie. Inca cercetez.