“Credința mută munții pe care i-a creat îndoiala” (Lothar Schmid)
“Iarna în Piatra Craiului? În plină pandemie? Îți trebuie ceva curaj pentru așa ceva…”
Curaj ai zis? N-avem noi curaj? Poate dacă era vorba de ceva înțelepciune sau precauție sau alte abilități alese… mai ezitam, dar curaj (cu nuanțe de “nebunie”) găsesc mereu atât cât trebuie sau chiar mai mult.
Astfel încât… am demarat operațiunea “1 decembrie în Piatra Craiului” cu aproape două luni înainte, căci pentru un munte atât de special, trebuia o zi măcar la fel de frumoasă, pentru a-l cunoaște. Bonus, cele 2 zile libere în plus.
Lista a ajuns rapid la 30 persoane, număr la care încerc de regulă să mă opresc, din motive lesne de înțeles – e greu de gestionat un grup așa mare, greu de găsit locuri de cazare într-o singură locație, de respectat restricțiile momentului, diversitate mare de păreri, doleanțe etc.
Însă, cu cât s-a apropiat ziua plecării, vremurile și pandemia au rezolvat dilemele de mai sus, rărindu-ne mai mult decât ne-am fi dorit. Am rămas 21, din mai multe orașe, nerăbdători să ne întâlnim și să cunoaștem Craiul, în toată splendoarea sa.
Am plecat devreme, căci ce fel de weekend prelungit e, dacă nu îl începi de vineri, cum se cuvine? Ne-au primit cu ospitalitate și căldură cei 7 Crai din Plaiu Foii (mulțumesc Cami pentru recomandare și Camil pentru răbdare) unde aveam să poposim chiar mai mult decât planul inițial…
Prima seară e specială, indiferent ce ai face, se știe. Suntem primii veniți, e tura mea, deci la mine sunt listele, confirmările, anulările, întrebările, împărțeala și nemulțumirile. Rând pe rând ajung și ceilalți, de la Neamț, de la Odobești, de la Roman, de la București, de la Iași, de la Galați, suntem emoționați cu toții, căci nu ne-am văzut de mult și parcă prea repede a trecut anul acesta. Noaptea e geroasă, luna în creștere se conturează aproape de creastă, creasta abia se zărește, printre norii întunecați. E agitație, dar veselia plutește în aer și sparge tăcerea pensiunii in hohote greu de potolit până târziu în noapte. Prăjitura Ramonei și vinul lui Florin umplu seara și dezleagă limbile. Batem în cuie traseul pentru a doua zi, lăsăm însă loc de schimbare, dacă vremea ne încurcă. Râd și eu, mă bucură tare prezența lor aici, dar am și emoții pentru zilele ce urmează. (mă sâcâie îndoiala, care nici măcar nu e a mea, că nu vom reuși să facem tot ce ne-am propus).
Și a fost ziua întâi.
Cu o dimineață perfectă, energia molipsitoare a băieților, dornici să cucerească noi vârfuri, cafeaua surpriză la primus (mulțumim Iulian), și un cer cam cenușiu, dătător de speranță (și dacă ar fi turnat cu găleata, tot aș fi găsit eu speranța pe undeva…)
Pentru sâmbătă, traseul ales a fost Plaiu Foii – Valea Crăpăturii – Șaua Crăpăturii – Piatra Mică – Cabana Curmatura – Fântâna lui Botorog. Fiindcă urma să coborâm pe partea cealaltă de munte, alegem o combinație a la Tavi, băieții duc mașinile acolo și se întorc cu gând să ne ajungă din urmă. Noi pornim ușurel la deal, pășind apăsat prin zăpada, pentru a lăsa urme (ne-am gândit și la firmituri, însă câinii ciobănești din zonă ar fi zădărnicit oricum încercările noastre să marcăm drumul). Întrăm în traseul cu bandă galbenă și ne minunăm de dealul-munte ce începe să se ridice din pădure, în fața noastră și care ne îngustează brusc orizontul.
Băieții aleg varianta grea, urcă pieptiș de la mașină și cumva Valea Crăpăturii sabotează comunicarea noastră, transformând totul în ce nu este, troița în cruce, stânga în dreapta, poteca largă în traseu nemarcat. Ne comunică că s-au îndepărtat și vor urca pe nemarcat, urmând a ne vedea sus în sa. Înghit în sec, deci până la urmă noi ăștia micii suntem pe cont propriu, pe principiul ”de ce ți-e frică, de-aia nu scapi”… Suntem deja la jumătatea urcusului, înșirați precum mărgelele colorate pe o pânză imaculată, din când în când, îi zăresc pe cei din față cum se strecoară printre mastodonții de piatră și brazii răzleți. Realizez că sunt singura care a mai fost pe aici, chiar de mai multe ori și de fiecare dată în condiții vitrege și zâmbesc, căci vremea ține cu noi, chiar dacă e ceață, știu, simt, cred că va fi senin când vom ajunge sus, nu e nici frig și nici nu adie boare de vânt. Suntem binecuvântați și abia a început… Aflu apoi că băieții s-au răzgândit, sunt în urma noastră, se pare că un urs i-a direcționat pe calea cea dreapta, fie ea și a Crăpăturii…
Aproape de șa, văd o potecă de urme proaspete de capră neagră, așa că mă aventurez după ele, găsesc o trecătoare săpată printre stânci, mă strecor și eu între ele și tare aș mai urca, însă nu prea e vreme de explorat, doar câteva secunde de film și poze…
Șaua Crăpăturii e la răscruce de vânturi, intersecție a mai multor trasee și loc de belvedere unde n-ai cum să nu rămâi mut în fața panoramei. Cerul s-a deschis, e albastru pur, marea alpină din zare e pufoasă și densă, lăsând loc unei insule ce se dovedește a fi Măgura Codlei, creasta se conturează ascuțit până la linia orizontului. Îmi vine să strig de bucurie, însă cred că ochii mei și zâmbetul larg spun tot ce ar fi de spus, ne așezăm la poze, la masă, la balcon. Ovidiu vrea pe creastă, Ioana la fel, și îi înțeleg, însă e prima lor tură mai serioasă cu noi și spun nu, e și târziu și avem timp destul pentru vârfuri, creste, provocări, după ce ne vom cunoaște mai bine.
Alegem Piatra Mică, unde, surprinzător, nu e multă lume, zările ni s-au deschis, lumina e blândă și sunt 8 grade. Sfârșit de noiembrie, anul de grație 2020, e jale în lume, dar mie îmi bubuie inima de bine și de frumos. Grohotiș, lanțuri, iarăși mărgele înșirate pe șufa groasă și rece, care ar trebui să inspire încredere. Un moment de ezitare ne face să ne oprim, încurajările lui Ovidiu ajută și ne punem din nou în mișcare. Vreau să păstrez cumva această clipă, pentru atunci când cerul se va înnegura din nou și nu voi mai găsi motive să mă bucur. Mă opresc agățată pe buza unei stânci, pentru o poza cu zâmbet, căci zâmbesc toată, cu mintea, cu ochii, cu sufletul. Se vede?
Suntem cu toții sus, într-o uimire continuă, lumina este incredibilă, îmbracă diafan munții și dealurile dimprejur, desenând imagini de neuitat. De cealaltă parte, marea alpină a cuprins zarea și acoperă cu grijă pământul, dându-ne impresia că suntem în nori. Plutim. Ne îmbrățișam. Ne pozam. Ne promitem că vom urca toți munții împreună. (nici nu mai contează dacă asta se va întâmpla vreodată, contează că acum suntem aici și simțim la fel…)
Cei mai rapizi din grup merg până la cruce, noi plecăm către cabană. Se apropie seara și soarele se grăbește la culcare, poposim la Curmătura pentru o masă rapidă și faimoasele răvașe, motiv de meditație și discuții mai târziu. O dată cu ultima rază de soare, se face frig și știm că vom coborî la frontală – nu înainte de a ne răsfira vesel prin Poiana Zănoaga, printre pietrele albe, între lumina lunii și întunecimea apusului, pete de culoare și sunet, fiecare în lumea lui, dar într-o armonie greu de descifrat și descris.
Nici nu mai știu cum am coborât și nici nu contează, căci a fost scurt și abrupt, întunecat și nemarcat, ca închizători de nădejde, am găsit cele mai potrivite scurtături și am ajuns la fântână cumva înaintea grupului… Seara, obosiți fiind, după așa un traseu lung și solicitant, am mers la culcare devreme, pentru a pleca apoi în traseu la ora stabilită… Ba bine că nu!
Suntem tineri și ne-obosiți, așa că am profitat că suntem împreună și am dat-o pe glume, pe jocuri, pe povești. Discuții despre traseu și ce provocări am avut, ce am învățat din ziua ce a trecut, cum depășim momentele dificile. Îi cântăm La mulți ani lui Iulian, sărbătoritul turei, încheind seara cu același zâmbet deșănțat pe fețele noastre…
Și a fost ziua a doua.
Mă țin de planul inițial, astfel încât dimineață plecam din Plaiu Foii către Refugiul Șpirlea – Umerii Pietrei Craiului – Marele Grohotiș – Cerdacul Stanciului, mai încrezători decât în ziua precedentă și mai conștientă (eu) că efortul va fi mai mare, traseul mai lung, gerul mai aspru și ziua mai frumoasă.
Până la Șpirlea, fluierăm, unii de plictiseală, alții a pagubă, eu păstrez rolul de închizător, căci merg în ritmul meu și așa mai stau de vorbă cu oamenii. Suntem mulți 20, dar singurii de pe traseu, cel puțin la ora aia. Suntem diferiți, ca experiență pe munte, ca personalitate, ca vârstă, avem fiecare alte tabieturi, ne cunoaștem prea puțin, însă suficient cât să petrecem împreună clipe de aducere-aminte. Dacă vrem. Mă simt bine în mijlocul lor, mi-s dragi cu toții, fiecare din motive pe care aveam să le cântăresc și dezvăluiesc mai târziu, mă încarc cu energie și mă bucur de ceea ce are fiecare de oferit, fără să zăbovesc asupra lucrurilor mărunte ce ar putea fi făcute sau spuse diferit. Mi-a luat ceva timp să învăț asta, dar ce liniște e acum și cât loc pentru cele bune!
La Șpirlea, Adi și Diana aleg să se întoarcă și sunt de acord cu alegerea lor, e bine să îți asculți corpul și să te oprești înainte ca drumul să devină chin, muntele rămâne acolo și te poți întoarce data viitoare, cu forțe proaspete și pregătit pentru ce are el de oferit. Continuăm în pas alert și destul de compact, Iulian e în frunte și tre să îi mulțumesc că a fost tot drumul atent la ceilalți, nu a forțat și a stat cu noi, deși poate și-ar fi dorit un traseu ceva mai tehnic.
Ieșim din pădure și stânca albă strălucitoare acoperă orizontul pe partea stânga a potecii, urcă până la cer, în dantelării atent săpate în calcar de un Creator cu o imaginație infinită. Cerul albastru pare că se reazemă pe peretele împietrit, în lumina aspră și difuză a amiezii, noi mișunăm colorat precum furnicile, la baza lui, urmărind șerpuirea lină a stâncilor neglijent aruncate în cărare.
E cald și e lumină și e albastru și sunt nori peste pădurea verde, într-o combinație imposibil de surprins în fotografii. Muntele acesta te farmecă și te copleșește, te înalță și te strivește, te cucerește și te subjugă definitiv, fără putință de scăpare, e o dragoste mare, pe care o dată ce ai cunoscut-o…o porți cu tine o viață și dincolo de ea.
Ajungem la Marele Grohotiș. Pare una din probele la care Făt Frumos este supus, în drumul său inițiatic, noroc că piatra este uscată, lucioasă sub razele soarelui și nici o adiere de vânt, nimic nu mișcă în jurul nostru, nici un turist nu e pe potecă, doar noi și muntele, bucuria și emoția primilor pași în împărăția înspăimântătoare a Craiului.
Calculez timpii și hotărăsc să ne întoarcem de aici, pentru a coborî pe lumină. Cerdacul Stanciului nu e departe, dar e prea mult pentru unii din noi, astfel încât băieții pleacă spre cerdac în alergare, iar noi, după o binemeritată pauză, facem cale întoarsă.
E greu să decizi pentru ceilalți, chiar și atunci când ei nu protestează și au încredere în ceea ce este, în ceea ce spui. Răspunderea apasă uneori la fel de greu precum stâncile dimprejur, căci și grija față de cel de lângă tine și atenția și cunoașterea și suportul celui cu care te însoțești fac parte din pregătirea unei ture, poate mai mult decât datele tehnice ale traseului.
Merg în față o vreme, apoi las locul Ramonei, e nerăbdătoare să exploreze, distanța între ea și grup se mărește, iar ceilalți protestează, zâmbesc și îmi amintesc un proverb care îmi place tare “Dacă vrei să ajungi repede, mergi singur. Dacă vrei să ajungi departe, mergeţi împreună.”
Punem pariuri, dacă ne ajung sau nu băieții și ei nu se dezmint, ne ajung și ne întrec, în fugă – cine să îi mai poată opri, până la cabană? Suntem în siguranță, coborâm în ritm alene, dar pe lumină, deși de la Spirlea în Plaiu Foii ne testăm limita răbdării și simțul umorului, pe nervii și durerea de genunchi a Mariei – îmi aduc aminte de o altă coborâre, de o altă durere de genunchi, de alți oameni cu care am amintiri aici și peste tot. Suntem, vii, încă e loc și timp să construim amintiri, sănătoși să fim.
Seara…e timp pentru noi, pentru jocuri, pentru glume, pentru povești. Cumva, limbile se dezleagă, barierele cad, adevărul se transformă în provocare, întrebările în dezvăluiri amuzante, jocul în moment de introspecție, până când ne descoperim vulnerabili, dar sinceri, în fața unor oameni pe care, după astfel de momente, îi putem numi fără ezitare, prieteni… căci prieten este cel care, chiar dacă te cunoaște așa cum ești, continuă să te placă, să rămână lângă tine, să petreacă timp cu tine. Chiar dacă nu te alege întotdeauna, în momente de criză (Ovidiu, să nu fii supărat, contăm pe tine oricum!).
Și a fost ziua a treia.
Știți care e problema cu weekendurile astea prelungite? Nu sunt niciodată destul de lungi, doar ce te obișnuiești cu sentimentul de vacanță…și s-au dus, tre să pleci. De data asta, au plecat alții, nu noi. Noi am refuzat să plecăm, am reîmpărțit camerele, am mai găsit un traseu și, cu inima strânsă că e ultima zi, am plecat din Plaiu Foii către Prăpăstiile Zărneștilor, lăsând băieții să zburde liberi, până la Cabana Curmătura (cred că, de fapt, mai voiau un răvaș), și înapoi la Fântâna lui Botorog.
Lungul drum către casă (care s-a dovedit totuși prea scurt) este și el o poveste, însă o păstrăm pentru noi. Rămâne a noastră, a tuturor, amintirea caldă a unei ture de iarnă în Piatra Craiului, care ne-a primit mai blând ca niciodată, cu lecții bune de ținut minte, cu oameni iubitori de munte, dornici să învețe și să-și depășească limitele, oameni de păstrat aproape, indiferent cât de departe ne vor purta vremurile.
Autor: Gianina Păun
