Poți oare să cutreieri vreun munte, așa, fără să te simți privilegiat? Cine ești tu pe lângă Mama Natură? Același gând mi-a trecut și mie prin minte în timp ce urcam pe spinarea Bătrânului Călimani. Dar Mama Natură pare să-i iubească pe oamenii care, la rândul lor, iubesc luna, soarele și vârfurile de munte. Altfel, nu prea ar mai fi munțomani prin zonă.
Călătoria noastră propriu-zisă a început sâmbătă; vineri totuși am făcut o nocturnă, o plimbărică până la prietenul lui Tavi, nea Nelu (zis și Nelu Pompieru), care stă la vreo 5 km de cabana unde eram cazați, Perla Călimanilor, în Gura Haiti. Un soi de încălzire pentru cele 2 zile pline care aveau să urmeze.
Sâmbătă a venit surpriza. Cum ziceam mai devreme, cine suntem noi, numai niște oameni, în fața Mamei Natură? Ziceam că vom prinde luna noiembrie în Călimani, în schimb, ne-a prins pe noi zăpada… și încă în ultima zi din octombrie! Ne-am pus parazăpezile, ne-am legat strâns bocancii, am mai furat polare unii de la alții, și după ce am mâncat câte ceva, am luat-o din loc. În prima zi de traseu ne propusesem să ajungem pe Vf. Călimanu Cerbului; urcăm pe cerc albastru, coborâm pe cerc roșu, pe la Piciorul Țiganului. Simplu, nu? Zăpada însă nu a fost deloc prielnică unui asemenea traseu, unde cu siguranță ne-ar fi așteptat o ceață deasă și multe strigăte în note de Tavi, ne-am rătăcit? Unde-s ceilalți?. Așa că am luat-o pe traseul care fusese planificat inițial pentru duminică, anume cel spre apostoli.
Afară ningea ca de Crăciun. Râdeam și fredonam colinde, în timp ce ne uitam după cercul albatru, deseori acoperit de zăpadă sau de ramuri de brad îngreunate.
Eschimoși în Laponia
Ne simțeam tare bine. Călimanii își însușesc ceva mistic iarna, ceva de pe timpul dacilor. Bine, iarnă…vorba vine. Am mers pe cărări nu foarte înguste; uneori se uitau de sus brazii la noi, uneori ne pândeau jnepenii de mai jos.O poartă de lemn te întâmpină la intrarea pe potecă, urmând să cobori câteva trepte, să treci două podețe întinse peste Haita și să-ți tragi mai bine căciula peste urechi în timp ce te bucuri de peisaj. Ești nevoit să sari câteva garduri (asta dacă ești repezit ca noi și nu te uiți și în jur, unde vei găsi cu siguranță și niște portițe-de aici și semnele cu „Închide poarta, iese vaca!”), te învârți în jurul unei stâne și până una alta intri în rezervație.
Vântul nu bătea foarte tare, iar neaua cădea lin. Asta până am ajuns în vârf. Aici vântul s-a întețit și zăpada devenea din ce în ce mai feroce. Mareșalul e primul pe care îl zărești, dacă nu cumva te zărește el întâi. Frigul ne învăluia din ce în ce mai tare. Moșul, Mucenicul, Nefertiti și toți ceilalți apostoli, sau poate zei, se vedeau neclar printre genele îngreunate de zăpadă. Zici că suntem din ăia care mor pe munte, spune cineva. O prăpastie unde te așteptau ceața și brazii se întindea în stânga noastră. Cum ar zice Nietzsche, dacă te uiți în abis, se va uita și el la tine. Facem o poză aici?
Zici că suntem din ăia care mor pe munte
Se spune că dacii se adunau în jurul megaliților pentru a face diferite ritualuri, în preajma solstițiului de vară și de iarnă. Probabil de asta atunci când ajungi în vârf te cuprinde o senzație ireală, te întrebi dacă nu cumva, după ce pleci, uriașii se prefac în spirite și se adună în horă, împreună cu ielele ascunse printre brazi.
Dimineață plănuisem să coborâm pe la Pietrele Roșii, dar după niște decizii luate în urma unor întinderi de picior și a unor urechi înghețate de frig, ne-am întors pe același drum, ajungând în vreo 3 ore jumătate de mers neîntrerupt. Ninsoarea încetează, trecem poteca, cineva se împiedică și cade, ajungem la cabană. O chitară, o tarabană, puțin somn, niște paste, o rundă cam obosită de Cards against humanity și o seară petrecută în bucătărie, cu discuții aprinse despre societate.
Și mâine unde mergem? Tavi ne-a recomandat să nu urcăm nici duminică pe Călimanu Cerbului, astfel încât ne-am schimbat planurile la 180° și am decis să atingem Vf Rețitiș, la 2021 m.
Prima zi de noiembrie a venit cu un soare blând, care a topit însă numai zăpada de la baza Călimanilor. Ne-am început expediția din Fosta exploatare minieră de sulf, unde am făcut-o pe independetele (fără o coechipieră) vreo oră, cât Tavi s-a dus să-i aducă și pe ceilalți. Am urcat de-a lungul carierei, pe drumul spre Negoiu Românesc, în căutarea cărării lui Tavi, care s-a dovedit a fi inexistentă. Am explorat vreo două drumuri care se înfundau cu niște pietre, în timp ce râdeam de situație. Ne-au prins și băieții din urmă, iar apoi am luat-o la pas prin zăpadă.
Ioana, pune telefonul pe temporizator. Și pe rucsac!
Poteca era străjuită de jnepeni și soarele se mai ascundea în spatele ceții din când în când. Am făcut un singur popas, unde am mâncat mere și am zis câteva glume proaste.Eram veseli și plini de viață. Urechile nu ne mai înghețau ca ieri, eu mi-am pierdut o mănușă și se auzeau numai râsete. În jos se întindea o mare de brazi împovărați de zăpadă, iar în depărtare își înălța capul Negoiu Românesc, care are un frate, sau un dușman, zi-i cum vrei, mai încolo, Negoiu Unguresc. Când ajungem, să coborâm jos în carieră, da? Îl punem pe Alex să ne facă niște poze. Am urcat un deal unde se agățau disperați alți jnepeni de noi, ca mai apoi să facem un slalom pe cinste printre pietre până la stația meteo.
Hei, hei, tânăr și liber!
De-aici am luat-o repede spre Vf. Rețitiș, unde ceața mai avea puțin și ne înghițea. Cum vă simțiți la 2021 m? zice Tavi. De întors, ne-am întors pe la Șaua Nicovală, pe marcaj triunghi albastru. Facem vreo 2 ore jumătate până jos, tot Tavi. Ei na, într-o oră am ajuns!
După felicitările de rigoare că am încheiat aventura, am fugit repede la carieră, cu Alex după noi. Pe el l-am lăsat sus, iar noi am fugit jos.
Furnici de munte(-Măriuța)
La cabana ne aștepta o ciorbă bună de afumătură de la Nea Nelu, mâncată pe nerăsuflate. Ne-a părut sincer rău că plecăm. Facem și aurul împreună, tot în formatul ăsta, ne-am promis. Am pus ghiozdanele în portbagaj, ne-am urcat în mașină și am dat volumul mai tare la Alternosfera.
Asta a fost aventura noastră de la nivelul de argint, respectiv bronz, iar noi, Los Mozzarellas.
Autor: Aurora Socia
