04 – 06 septembrie 2020
La ediția din 30 ianuarie a Clubului de carte am ales să prezint 27 de pași, de Tibi Ușeriu. Am vorbit despre Tășuleasa Social, despre Via Transilvanica și despre ce înseamnă să o iei de la capăt, indiferent de câte palme primești de la viață. În aceeași seară, la știri, am auzit că Tibi tocmai a pornit într-o nouă cursă la Yukon Arctic Ultra. M-am gândit că poate nu e doar o coincidență, poate Universul încearcă să-mi transmită ceva: că anul ăsta ar trebui să mai ajung o dată la Piatra Fântânele. Am fost acolo în 2014, la prima ediție a Maratonului Via Maria Theresia și de atunci urmăresc cu foarte mult interes și admirație activitatea celor de la Tășuleasa Social.
Doar că 2020 a venit cu o mare surpriză pentru planurile noastre. Au căzut toate rând pe rând și părea că va fi o perioadă fără prea multe evenimente, cel puțin pentru mine. Până când, echipa Dorados formată din Sabina, Alexandra, Alexandru și Theodor m-a rugat să merg cu ei în Retezat, să-i ajut să finalizeze etapa de aventură pentru nivelul de argint. (Programul DofE AWARD este un program de dezvoltare personală destinat tinerilor între 14 și 24 ani, structurat pe 4 secțiuni, din care cea de aventură este cel mai greu de îndeplinit, pentru că presupune formarea unei echipe, multă pregătire și alinierea agendelor tuturor participanților implicați). Cum aș fi putut să refuz o astfel de cerere?
N-a fost să fie Retezat, totuși. Un cumul de factori ne-a determinat să schimbăm planurile inițiale și una din variantele de plan B propuse a fost Via Transilvanica. Sforile pe care mi le-a aruncat Universul în acea ultimă zi din ianuarie s-au activat și m-am trezit căutând dacă se poate ajunge în trei zile de la Vatra Dornei la Tășuleasa Social. Surpriză: exact asta e perioada recomandată în ghid pentru parcurgerea celor 60 de km dintre cele două puncte. Propun traseul echipei Dorados, încurajându-i să facă totuși modificările pe care le consideră necesare, astfel încât să adapteze excursia la cerințele programului AWARD. Timpul este cam scurt pentru pregătirea noilor fișe de aventură, dar Ghidul Via Transilvanica și harta de pe site sunt mai mult decât suficiente pentru a obține informațiile de care au nevoie, așa că se finalizează și această etapă.
Ne întâlnim cu o seară înainte pentru ultimele detalii. Nu au timp să sune să-și asigure niște variante de cazare modestă în zonă, așa că decidem să luăm corturile cu noi pentru a avea siguranța unui loc de dormit, gândind totuși că o fânărie ne-ar fi mai mult decât suficientă și ne-ar permite să pornim la drum dis de dimineață. Tavi, care le va fi evaluator în această călătorie, consideră că nu va fi nevoie de corturi, așa că decide foarte relaxat că nu-și va include unul în rucsac. Dar tinerii ascultă vocea rațiunii, adică a Nadiei cea în iaurt suflătoare, pentru că e responsabilă cu siguranța lor în acest week-end. Vorbim despre încălțări, despre haine de ploaie (chiar dacă prognoza arată că n-o să avem nevoie), despre obiectivele propuse și despre ce vor găti. În acest program, tinerii trebuie să-și asigure singuri o masă caldă pe zi. Nu au voie să mănânce la o pensiune, ci trebuie să-și care hrana în rucsac și să o prepare la fața locului.
Vineri dimineață la ora 06:00 ar trebui să plecăm din Piatra-Neamț, iar la 11:00 ar trebui să începem urcușul din Vatra Dornei. Dacă n-ar fi făcut subsemnata parte din echipă, probabil că așa s-ar fi întâmplat. Dar reușim, cu ajutorul meu, o întârziere la plecare, iar stilul meu de condus mărește handicapul. Lăsăm tinerii în Vatra Dornei cu misiunea de a găsi intrarea în traseu, iar noi, adulții, pornim către Tășuleasa Social unde vom lăsa una dintre mașini și de unde ne vom întoarce cu cealaltă. Cerem coordonatele punctului de plecare, dar funcția “share location“ ne duce într-un cimitir și încep să mă întreb cu ce le-oi fi greșit copiilor de mi-au pregătit un așa loc de parcare… Ne dăm seama unde ar fi trebuit să ajungem de fapt și grupul se reîntregește. Suntem la baza instalației de telescaun. Copiii și cățelușa Rocky sunt pregătiți să intre în traseu, Tavi le dă câte o stație de emisie recepție și-i lasă să plece înainte, propunându-mi ca noi doi să urcăm cu telescaunul. Refuz, deși am fi recuperat din handicap, dar parcă vreau să parcurg și eu fiecare kilometru, să mă simt un pelerin de la început până la sfârșit. Mai târziu, mi-a trecut prin minte că am ratat astfel niște cadre aeriene…
Pornim în traseu cu elan, depășim toți melcii de pe potecă, drumul ne duce chiar pe sub linia de telescaun. Ai impresia că te ajung mulți oameni din urmă, îi auzi vorbind, dar îți dai seama că toți sunt așezați confortabil în scaune. Ne intersectăm doar cu două grupuri care coboară pe jos. Sărim câteva garduri, facem fotografii, Tavi spune bancuri și-mi povestește despre o tură pe care a făcut-o cu ani în urmă în zonă, însoțind un grup mai mare de copii. Marcajul specific, un T într-un cerc portocaliu, pe fond alb, apare ba pe un stâlp de telescaun, ba pe un copac, ba pe un gard. Imposibil să-l ratezi. Prima oprire e Cabana unchiului George. Trecem printr-un complex turistic, unde găsim o bornă din andezit pe care e sculptat un cap de bour și ne revedem cu tinerii la o poză de grup pentru Carmen. Vremea e încă mohorâtă și e umezeală în aer, dar câte o rază de soare începe să-și facă loc din când în când printre nori, semn că prognoza se ține de cuvânt. Grupul s-a mărit, aflăm noi, cu Hero, un cățel care se ține de copii încă din Vatra Dornei și nu vrea deloc să-i părăsească. Suntem cu două ore în urma programului, nu am reușit să recuperăm. Vor rămâne în antologia week-end-ului drept “orele Nadiei“.
Următoarea bucată de traseu mergem destul de aproape de tineri, cât să ne molipsim de energia lor. Râd și cântă, dar sunt atenți la marcaje. Părăsim drumul forestier și o luăm la dreapta pe o potecă printre brazi. Ne întâlnim cu doi drumeți care merg pe Via Transilvanica în sens invers. Au mai parcurs și anul trecut o porțiune dinspre Bistrița, iar acum completează până la Vatra Dornei. Foarte frumoasă zona, drumul trece prin pădure, păcat că din când în când se văd urmele de plastic care atestă trecerea oamenilor. Găsim chiar un bidon de ulei de motor…
Eu insist să fotografiez fiecare bornă pentru că sunt sculptate în mod diferit, Tavi se oferă să mă ajute, ca să apar și eu lângă ele. La următorul popas, iau și tinerii cu mine în cadru. Rocky se ridică în două labe pe bornă și eu îi explic că nu e bine așa, că acoperă desenul. Rocky se face că nu înțelege și oricum e prea târziu, Tavi consideră că fotografia e perfectă așa și că alta nu ne mai face. Ratăm Moara Dracilor, un loc plin de legende. Ne așteptam să-i auzim vacarmul de departe, dar nu se întâmplă asta. Aflăm mai târziu că izvoarele au fost captate și că zgomotul s-a diminuat.
Ajungem la un izvor, într-o poiană însorită. Ne refacem proviziile de apă și pornim mai departe pe drumul forestier. În dreapta, movile mari de bușteni ne fac să redeschidem discuția despre lemn ca cea mai regenerabilă resursă și despre tăierile ilegale. Copiii au stabilit un loc de luat masa. E deja ora 17:00, n-am recuperat nimic din cele două ore și ne gândim că în loc de ora 19:00 vom ajunge la 21:00, când va fi deja întuneric. Nu-i nimic, avem frontale! Pe tinerii noștri nu-i sperie întunericul, au istoric de trasee parcurse în nocturnă.
Deși pe fișele de călătorie s-a ținut cont de indicațiile ghidului, ne-am imaginat totuși că o să parcurgem distanțele într-un ritm mai alert decât timpul estimat acolo. Ne-am înșelat. În ciuda recomandărilor Gianinei, rucsacurile noastre depășesc 10% din greutatea corporală și atârnă greu în spate, relieful e variat și oboseala se acumulează. Se vede că timpul propus în ghid e rezultatul unor calcule făcute la pas, în teren.
După alte câteva borne, ajungem aproape de Dorna Candrenilor, la intrarea pe drumul Secu –Poiana Negri. Este 18:30 și stabilim că e nevoie să căutăm un loc de pus cortul, cât încă mai avem lumină, astfel încât să avem timp pentru masa caldă. Vom pleca dimineață mai devreme în traseu. Tinerii pornesc înainte, eu și Tavi rămânem la distanță. O mașină off road oprește lângă noi și foarte amabil domnul de la volan se oferă să ne ducă o parte din drum. Îi explicăm că avem niște reguli care ne interzic să folosim mijloace de transport motorizate, dar profităm să-l întrebăm dacă ar fi locuri potrivite de pus cortul mai departe. Omul se oferă să ne găzduiască chiar la el în curte și ne explică unde stă (cam la 2 km distanță de acel punct, are un garaj la poartă, iar pe copacul din fața gardului are un marcaj Via Transilvanica. Îi mulțumim și le transmitem tinerilor unde să se oprească să ne aștepte, fără să le explicăm și de ce. Ținem ca ei să decidă dacă ne vom caza sau nu acolo. Până îi ajungem din urmă, discuția cu proprietarul e în toi, oferta de cazare e deja lansată și îmbrățișată. Tavi spune în treacăt că ne-am fi dorit să dormim într-o fânărie și descoperim că există una chiar acolo, în gospodărie și că putem să înnoptăm în ea, fânul e proaspăt. Copiii se luminează la față și ne bucurăm cu toții de felul în care s-au aranjat lucrurile. Gazda noastră, nea Ion Ursu, ne prezintă curtea, acareturile și ne promite lapte cald și chiar o masă tradițională bucovineană. Aflăm că îi place mult să gătească. Nu vrem să deranjăm, tinerii noștri încep să pregătească cina planificată, iar a doua zi vrem să plecăm devreme. Alex și Tavi scot apă proaspătă din fântână, în meniu avem paste cu sos de roșii și clătite la desert. Nea Ion ne povestește că a lucrat 22 de ani în mină, că naveta era destul de grea la vremea respectivă. Îl rugăm să ne vorbească despre Moara Dracilor, îi spunem și noi unde plănuim să ajungem. Nea Ion consideră că e o idee foarte bună amenajarea unui traseu ca Via Transilvanica, e foarte mândru că trece pe la poarta lui. Ne pune muzică și noi, fetele, găsim putere să învârtim o horă.
Ne retragem în fânărie, ne pregătim paturile din fân și sacii de dormit. Hero rămâne cuminte la intrare, dar Rocky-ța urcă scările să doarmă cu noi. Cerul e plin de stele, iar luna apare roșiatică la răsărit. Când se face liniște, se aude un chițăit, semn că am deranjat niște locatari. E cald și bine în fân, Rocky-ța se așază protectoare lângă Sabina și știm că niciun șoricel n-o să îndrăznească să ne deranjeze cât e ea acolo.
Sâmbătă dimineață, alarma sună necruțătoare la 5:30, iar tinerii noștri sar imediat să se pregătească de drum. N-apuc să mă dezmeticesc bine că-i văd roind în jurul meu, la bagaje. Nu reușesc să fac mare lucru, n-am cum să ajung la rucsac, nu am loc să mă mișc, iar Rocky mă ia drept obiect de mobilier și stă pe mine ca să fie mai aproape de Sabina. Abia după ce ei sunt aproape gata, reușesc să mă deplasez și eu. Sunt atentă să nu scap ceva în fân, pentru că ar fi tare greu de văzut și recuperat. Trebuie să fac din nou rucsacul. Ar trebui să am mai puține lucruri în el, cu toate astea, pare mai plin. Nu sunt singura care are senzația asta. Adevărul e că nu avem cum să așezăm totul la fel de eficient cum am făcut-o acasă. Cert e că abia după 20 de minute de la plecarea copiilor sunt și eu gata să pornesc la drum. Ne luăm rămas bun de la gazda noastră și îi mulțumim încă o dată pentru tot.
E răcoare și drumul e învăluit în fuioare de ceață. Soarele pare că încearcă să răzbească prin ele, dar nu reușește. Avem surpriza să găsim garduri mărginite de zadă și îmi imaginez cum e în luna octombrie aici. Ajungem după aproape o oră în Poiana Negrii și recunoaștem reperele trecute în ghid și locurile unde plănuiam să campăm. Borna cu coloana infinitului din curtea pensiunii Poiana are pietre pictate încastrate în soclu. De acum înainte, vom găsi astfel de decorațiuni la toate bornele. Aflăm mai târziu, la Tășuleasa, că pietrele sunt pictate de școlarii din zonă și duse la borne de voluntari. Trecem pe lângă biserica din Poiana Negrii, pe borna din fața ei e sculptată o icoană în rugăciune. Mă așez alături pentru poză, apoi mergem mai departe. Trecem pe lângă căminul cultural și pe lângă multe case frumoase. La prima vedere, satul pare pustiu. La poartă, canistre cu lapte așteaptă să fie colectate. Intrăm în vorbă cu o localnică, îi spunem că mergem spre Pasul Tihuța, iar ea ne atrage atenția că am luat-o în direcția greșită. Localnicii îți vor indica întotdeauna drumul cel mai scurt până la un punct. Via Transilvanica însă șerpuiește de o parte și de alta a drumului național, dezvăluind locuri la care altfel poate n-ai ajunge. Probabil părem puțin caraghioși, așa, cu rucsacurile mari în spate, alegând să mergem pe un drum ocolit și evident mai lung, deși adineaori am refuzat să ne întoarcem 100m pentru a lua o cafea de la un magazin.
Mi se pare ireal că oamenii nu se arată încă prin curți. E aproape ora 9:00, e sâmbătă. Mi-i imaginez stând împreună, în tihnă, în casele lor, plănuind ziua care tocmai începe. E un gând frumos, rămân cu el până la capătul drumului unde, la un gater, zgomotul specific prelucrării lemnului sparge liniștea de mai devreme. Părăsim asfaltul și urcăm pe un drum forestier. Luăm legătura cu avangarda Dorados și încercăm să ne dăm seama la câte minute de noi sunt. O pânză de pâianjen țesută între două linii de sârmă ghimpată îmi captează atenția, apoi Tavi îmi arată un fir de pânză pe orizontală și începem să ne întrebăm cum s-o fi descurcat păianjenul să-l facă. De pe deal se vede marea alpină în valurile căreia am înotat dimineață. Fânețe cosite, căpițe de fân proaspăt, case mici din lemn, porți pe care le deschizi și le închizi la loc după ce treci. Case moderne în vârf de deal cu animale păscând în preajmă. Îi vedem pe tinerii noștri un pic în vale, spre dreapta, dar traseul ne duce la ei pe catetele triunghiului, nu pe ipotenuză (exact așa sună explicația lui Theo pentru un profesor de matematică). Câinii încep să ne latre. Hero e foarte fioros atunci când protecția grupului e în joc. Însă atunci când ne vede mai bine, se liniștește și face stânga împrejur. Rocky se alintă și latră mai departe (poate ne ceartă). Fetele s-au întins pe izoprene și încearcă să recupereze din somnul întrerupt prea devreme dimineață. Theo anunță că timpul alocat popasului a expirat și echipa Dorados pornește din nou la drum. După ce mâncăm de mic dejun, ne pornim și noi. Drumul coboară ușor, apoi o ia la stânga către o pădure. Suntem preveniți de un indicator că vom trece printr-o zonă frecventată de urși, în special seara. Tavi nu e prea convins, pe la Izvoarele Mureșului, urșii sunt activi și în timpul zilei. Îmi dă de ales: ori pune muzică, ori vorbim tare. Mă laud că am fluierul la mine și-i povestesc de o drumeție pe Ceahlău, cu ochii cât cepele după un urs văzut de alții în zonă și care ar fi putut teoretic să ne iasă în cale. Sunt unul din oamenii care merg destul de des pe munte, dar nu au văzut niciodată pe viu, în natură, un urs. Urme da, dar blănoși în carne și oase, nu. Nici nu-mi doresc…
Ieșim din pădurea cu brazi înalți ca niște lumânări și drumul se deschide către o zonă locuită. Mai avem puțin și ajungem în Poiana Stampei, acolo unde Via Transilvanica traversează șoseaua națională pentru a explora zona din dreapta acesteia. Mergem pe teren drept și ne intersectăm cu o căruță venind din sens invers. Deja ne gândim că am putea folosi un astfel de mijloc de transport și mă imaginez așezată confortabil cu picioarele atârnând relaxate și fără nicio grijă. Dar rămâne o pură fantezie, căruțele se deplasează pe același sens de mers cu tine, doar când ești la volan. Asta nu a zis-o Murphy, ci Theo, mai târziu, când avea să ne regrupăm, semn că firul gândurilor se țese pentru toți cam în aceeași direcție pe un astfel de drum.
Ajungem la un pod despre care am fost preveniți de Alexandra prin stație, dar în care n-am crezut decât atunci când l-am văzut, una dintre distracțiile nevinovate ale Doradoșilor fiind inducerea în eroare a adulților. Cea mai mare satisfacție a lor e ca atunci când Tavi îi întreabă prin stație pe unde ar trebui s-o luăm, să-i răspundă sec, cu chicotelile de rigoare: “pe unde arată marcajul.” Și Tavi surâde de fiecare dată pentru că el i-a învățat cu replicile de acest fel, menite să-ți descrețească fruntea și să aducă bună dispoziția, atunci când știi că drumul mai ține „20 de minute”…
Înaintăm pe asfalt și, nu știu de ce, dar pare mai greu de mers așa, bocancii noștri sunt învățați cu denivelările. Stârnim o larmă de lătrături, pe măsură ce ne deplasăm pe ulița satului. La una din case, doi câini se reped în dreptul porții și rămân așa tăcuți și foarte atenți, dându-ne de înțeles din priviri că pe teritoriul lor nu se trece. Le admir cumpătarea, înțelepciunea și economia de forțe.
Ajungem la drumul național și o facem la dreapta, spre Vatra Dornei. Cu o zi înainte, când am trecut prin Poiana Stampei cu mașina, am văzut un grup de drumeți pe bucata asta de traseu și mi-am imaginat momentul în care avea să fim în locul lor. Ochim o cafenea pe marginea șoselei și oprim, în sfârșit, să bem o cafea. Cea mai bună, savurată până la ultima picătură. Îi anunțăm pe tineri să nu ne aștepte și să meargă până găsesc un loc potrivit pentru masa de prânz. E greu să te ridici de pe scaun, atunci când te dor toți mușchii, inclusiv ăia pe care nici nu știai că-i ai și să atârni din nou rucsacul pe umeri. Mă oglindesc instinctiv în geamul unei mașini parcate și descopăr că părul de pe creștetul capului dă semne de revoltă. Îl potolesc din mers și-mi dau seama că nu m-am gândit prea mult la cum arăt. Drumul ăsta îți oferă ocazia să privești locurile prin care treci, oamenii care-ți ies în cale sau alături de care pășești. Când e să-ți îndrepți atenția către tine, te concentrezi pe tumultul din interior, pe trăirile tale, pe bucuria momentului. În rest, te rogi ca ceilalți din grup să-ți dea de înțeles că ai părul prea ciufulit ca să-l scoți în lume. Dar nu-i chiar așa o tragedie, dacă pe ei nu-i deranjează…
În Poiana Stampei sunt multe clădiri moderne, finisate sau în construcție, făcute cu fonduri europene. Una dintre ele e Sala sporturilor. Nu pot să nu mă gândesc că, dacă ar fi prin primării mai mulți oameni pregătiți să întocmească proiecte de dezvoltare, comunele României ar arăta mult mai bine. Și e trist că nu se întâmplă așa.
Părăsim drumul național și o luăm la stânga. Ajungem la o bifurcație, de unde mai ai doar 1 km până la Teșna, cel mai frumos sat din comuna Poiana Stampei, așa cum anunță un indicator. Nu mergem să verificăm, pentru că Via Transilvanica ne îndrumă către Tătaru, până la care avem de mers 4 km. Va trebui să câștigăm în altitudine și să atingem 1000 m. Ne oprim lângă o bornă pe care e gravat un iepure și remarc că e fix ora 13:00. Tavi mă provoacă să-i povestesc ultima carte citită de mine și aleg să-i vorbesc despre În apărarea femeii cavernelor de Harold Klawans, în care autorul prezintă niște studii de caz fascinante care-i dezvăluie modul de funcționare a creierul uman. Subiectul îi amintește lui Tavi de Vraciul, lui Tadeusz Dolega-Mostowicz, pe care începe să mi-o istorisească. Timpul curge diferit când stai (mergi) la povești și pare că au trecut doar 10 minute de când mă fotografiam lângă borna de la ora 13:00, dar ceasul arată deja 13:45. De jur împrejur, poieni proaspăt cosite, cu fânul clădit în căpițe. E liniște și pace. Trecem pe lângă o clădire dărăpănată care e școală și bibliotecă în același timp. Nu fotografiez, pentru că imaginea e prea tristă. Luăm legătura cu echipa din față și aflăm că ne așteaptă și că suntem destul de aproape de ei. La ora 14:00 ne reîntâlnim în sfârșit la un loc special de luat masa. Stăm împreună jumătate de oră în care schimbăm impresii și ne alimentăm, apoi facem câteva poze de grup. Alex e fotograful trupei și trebuie să asigure materialul pe care îl vor folosi în filmulețul de prezentare.
În scurt timp vom trece din județul Suceava, în Bistrița Năsăud, Ținutul de sus. Coborâm de pe Tătaru, printre baloți uriași de fân, traversăm apoi calea ferată la Grădinița și dăm apoi imediat de BN001 prima bornă din Bistrița Năsăud. Intrăm în pădure și din nou suntem avertizați că sunt urși în zonă. Cu sau fără legătură, Tavi e pregătit să-mi povestească o altă carte și alege opera lui Isaac Asimov. După o prezentare generală ca pentru un neinițiat ca mine, începe cu Sfârșitul eternității, un roman care e un fel de bază pentru celelalte ale scriitorului. Întrerup firul povestirii atunci când drumul se transformă în potecă noroioasă și vreau să aflu dacă Doradoșii s-au înscris pe ruta corectă. Confirmarea vine imediat la pachet cu glumele și voia bună. Supravegherea de la distanță e foarte confortabilă atunci când folosești stațiile de emisie recepție. Continuăm să mergem printr-o pădure deasă și întunecată, poteca urcă și coboară ușor, Tavi vorbește de tunelele temporale folosite de eterni, de motivația personajului principal, decorul mă ajută să intru în atmosfera cărții. Apoi, deodată, un zumzet sparge liniștea pădurii, de parcă un roi imens de albine s-ar fi ridicat deodată în zbor pregătind atacul. Mă opresc nedumerită, așteptând să văd năvălind puzderia de insecte în timp ce zgomotul crește în intensitate și mă întreb cam ce e de făcut în această situație. Tavi are aceeași dilemă. După câteva secunde lungi, realizăm că „roiul” e de fapt un tren. Calea ferată e în stânga, foarte aproape de noi, dar n-am observat-o, fiind un nivel mai jos decât poteca și ascunsă de vegetație. Răsuflu ușurată și îmi vine să râd, citându-l pe Topârceanu: „Ce să fie, nu-i nimic/A trecut acceleratul”. Atât, scurt, că ne întoarcem repede la Asimov să prindem ultima schimbare de Realitate.
Ne regrupăm la BN004, schimbăm câteva impresii, e trecut de 16:00 și mai avem 4 km până în Lunca Ilvei, pe care-i facem aproape în două ore. E deja clar că nu avem cum să continuăm astăzi până în Poiana lui Gălan, cu atât mai mult cu cât e vorba de un urcuș constant cu diferență de nivel de aproximativ 500 m, după o zi lungă. Unde mai pui că ar fi păcat să mergi pe un asemenea drum pe întuneric. Să vedem unde ne cazăm. În seara asta folosim cortul, spun fetele, nu mai vor fânării cu chiț-chiț. Pornim mai departe, drumul e plin de noroi, trebuie să facem echilibristică să nu ne afundăm. Alexandra își decorează fără voie bocancii. Și eu am istoric la scufundări în noroi, așa că pășesc cu grijă, astăzi n-am parazăpezi să mă protejeze. Privesc și spre cer, nu știu cu ce gând, la timp ca să văd viaductul despre care citisem în ghid. Îi atenționez și pe ceilalți din grup. Nu-mi vine să cred că puteam să-l ratăm așa ușor. Aștept să trec pe sub el și mă întorc să-i fac poză, într-o lumină mai bună. De nicăieri, în spatele meu răsare un biciclist. Îi facem loc și-l felicităm. E singur.
Traseul continuă și intersectează un drum de piatră. Fotografiez bornele de la distanță, nu mă mai bag în cadru. Tavi începe să-mi povestească Fundația, zice el că îl ajută. Eu îl previn că sunt atât de obosită, încât abia prind un cuvânt din trei. Întâmplător sau nu, după două săptămâni aveam să particip la o conferință a jurnalistului Alexandru Mironov în care acesta a făcut referire la cele trei legi ale roboților și la Fundație, recomandându-ne cu căldură să-l citim pe Asimov. Drept vă spun, îmi venea să mă ridic și să recomand ca alternativă un drum cu Tavi pe Via Transilvanica. Dacă parcurgi toți cei 1.000 de km ai traseului, ai șanse să asculți integrala operei lui Asimov. Cine n-are audiobook, să și-l facă pe Tavi prieten!
Drumul de piatră se transformă în drum asfaltat impecabil, în dreapta noastră se află Pepiniera Silhoasa, ne-ar plăcea să campăm aici, doar că zona e împrejmuită de un gard sănătos și nu e nimeni să putem întreba. Tai curbele șoselei pe diagonală, doar doar mai reduc traseul cu câțiva metri, așa rău am ajuns. Mă ustură tălpile și simt că-mi pocnește capul. Încă am apă la mine, dar nu reușesc să-mi impun să beau cât ar fi nevoie pentru o hidratare corectă. Doradoșii s-au oprit pe un podeț și ne așteaptă istoviți așezați care pe unde a apucat. Cei 26 km făcuți astăzi pare că ne-au stors de ultimul dram de energie. Declar cu voce tare că m-am supraestimat în momentul în care am planificat această călătorie, Tavi spune că probabil trebuie să treacă cel puțin trei ani până să-l convingă cineva să mai meargă pe un astfel de drum. Și cam asta e impresia generală a grupului. Cu greu ne urnim de pe loc și mergem mai departe. Merg cu Alexandra și Sabina și ne întrebăm aproape într-un glas cum o fi reușit Gianina să meargă pe Camino în medie 26 km pe zi timp de 27 de zile consecutive… E clar, ar fi trebuit să-i recitim cartea înainte să pornim la drum. Deja gândul unei cazări într-o fânărie sună iarăși bine.
Dacă aventura noastră s-ar fi oprit în acest moment, impresia despre locul nostru pe Via Transilvanica ar fi fost destul de rezervată. Ne-am fi gândit că în etapa de planificare am greșit evaluarea propriilor forțe, că ne-am lăsat duși de val și ne-am aruncat la mai mult decât era necesar pentru călătoria de aventură. Că am fi putut să gestionăm mai bine greutatea rucsacurilor. Mă tot gândesc că eu am dat tonul acestui plan și tinerii noștri inimoși au intrat în horă fără nicio ezitare. Și peste toate, e nevoie să ne găsim și cazare. Întâlnim două femei pe drum care nu știu exact ce să ne recomande.
Prima curte din Lunca Ilvei, pe partea dreaptă a drumului, ne întâmpină cu un corcoduș încărcat de fructe coapte. Nu vedem pe nimeni să cerem voie, iar Theodor declară crengile care trec de gard, peste drum, ca aparținând domeniului public. E suficient acest gând și fiecare își culege câte un pumn de fructe. Efectul este imediat, toropeala de mai devreme se transformă în voie bună. În pragul casei bătrânești de lângă pomul binecuvântat, apare o bunicuță curioasă să vadă cui aparțin glasurile vesele de afară. Privește cu duioșie pe copiii osteniți de drum și ne invită să ne odihnim la ea în curte, să ne scoatem apă proaspătă din fântână. Alex și Theodor se ocupă de refacerea rezervelor de apă, Sabina și Alexandra se asigură că Rocky și Hero au voie în curte, iar Tavi își valorifică talentele înnăscute de comunicare și PR. Eu una găsesc un scaun și mă așez pe el cu gândul că aș putea sta aici pe o perioadă nedeterminată.
Tavi întreabă dacă avem unde campa în zonă, ne mulțumim și cu o fânărie completează Doradoșii, subliniind cu mândrie că așa am dormit în noaptea precedentă. Bunicii i se face milă de bieții copii și spune că putem pune corturile la ea în curte. Lângă casa bătrânească mai e o casă nouă, dar e a băiatului ei și ar vrea să-l întrebe dacă nu e de acord să ne primească înăuntru. Nu vrem să deranjăm, ne descurcăm cu corturile, că doar nu le-am cărat degeaba. Bătrâna ne oferă o farfurie cu pere aromate și pleacă după băiat, lasându-ne singuri în curte, de parcă am fi fost de-ai casei, nu niște străini de pe drum. În scurt timp, facem cunoștință cu gazdele noastre din această seară, familia Cozonac, adică Dănuț, Virginia și copiii lor, Denisa și Dănuț jr. De la corturi în curte, ne trezim că ni se pun la dispoziție două camere și-o baie cu duș, ni se oferă acces la bucătărie și oamenii sunt gata să scoată carnea de miel din frigider s-o facem la ceaun. Noi nu ne pricepem, dar Virginia se oferă să ne învețe. Ne copleșește dărnicia și bunătatea acestor oameni, care ne-au primit cu brațele deschise și ne-au ridicat la rangul de oaspeți de onoare. Refuzăm carnea de miel, o lăsăm pentru data viitoare mai bine zis, și alegem să gătim mai rapid masa caldă din resursele proprii așa cum am planificat: orez cu conserve de pește. Completez iute ingredientele echipei cu ce am mai greu prin rucsac: ca supraveghetor știu bine că trebuie să ne refacem forțele cu un meniu bogat, ca drumeț conștientizez că ce împart astăzi nu mai car mâine.
Sunt un alt om, după un duș rapid. Doradoșii zumzăie ca niște albinuțe pregătind cina. Mâncăm pe săturate cu toții, inclusiv cățeii grupului, apoi ne întindem la povești cu gazdele noastre. Sunt oameni trecuți prin greutăți, Dănuț a lucrat în străinătate, dar anul acesta neașteptat de tulbure l-a determinat să se întoarcă în țară, să fie alături de familie. Virginia a renunțat la un loc de muncă în condiții grele, alegând să petreacă timp alături de copii. Dănuț jr. trece în clasa a V-a și îi pare rău că trebuie să se despartă de doamna învățătoare. E foarte grijuliu cu bunica lui care aflăm că a pierdut recent pe unul dintre feciorii ei. De multe ori, am observat că oamenii care au cunoscut suferința sunt foarte generoși și empatici cu cei din jur.
Ne pregătim de odihnă. Sabina își face griji pentru Rocky care trebuie să doarmă afară. Plănuiește să o învelească în geacă sau chiar în sacul de dormit, ca să nu-i fie frig. Virginia se înduioșează și Rocky-ța primește permis de intrare în casă. Hero e foarte mulțumit să doarmă în pragul ușii, ca o adevărată gardă de corp.
Ne pregătim de culcare instalați confortabil. Sacii de dormit păstrează încă parfumul fânului din seara trecută. Somnul nu se lipește prea repede de mine. Trupul mi-e ostenit, dar creierul e incredibil de relaxat.
Am promis că duminică dimineață voi fi mult mai eficientă, așa că atunci când a sunat alarma telefonului, m-am ridicat imediat din pat. Gândul-cheie a fost că primul trezit intră primul la baie. E minunat să începi ziua devreme, cu arome de cafea fierbinte și oameni frumoși alături. Echipa Dorados pornește prima. Tavi culege corcodușe să avem pe drum, ne luăm rămas bun de la familia Cozonac, de la bunicuță și pornim mai departe, în cea de a treia zi a călătoriei noastre.
Privim drumul care ni se deschide înainte cu ochi odihniți și-l abordăm cu forțe proaspete. E clar, abia în a treia zi de mers corpul e pregătit pentru ce urmează să i se întâmple. Suntem mai antrenați, durerile musculare au mai cedat, rucsacurile sunt mai ușoare. Din Lunca Ilvei, traseul o ia la stânga și începe să urce constant. Este ziua discuțiilor filozofice și existențiale, așa că ajungem și la beneficiile ostenelii pe un drum ca Via Transilvanica. Nu trebuie decât să mergi cu încăpățânare înainte. Nu există decât aici și acum, nevoia de a urma drumul corect, în siguranță. Totul se desfășoară în etape clare. Ești doar tu cu tine și limitele tale. Și, fiecare etapă parcursă aduce cu sine o victorie, o realizare, un motiv să mergi mai departe, până când cadența monotonă a pașilor domolește furtunile din interior și le așază într-o ordine pe care o poți cuprinde și o poți lăsa în urmă.
Simt că ar mai merge o zi în plus pe traseu și încă una. Păi, de ce nu mergi mai departe? Întreabă simplu Tavi. Chiar așa, de ce nu? Planurile pentru săptămâna viitoare au picat brusc și neașteptat și mi-au lăsat în față câteva zile goale și triste. Dar nu, nu sunt pregătită, n-am programat, n-am calculat, n-am planificat. Mi-aș dori să ajung ziua în care să las totul deoparte și să ascult de primul impuls, fără să despic firul în patru pentru a anticipa consecințele…
O iau ușor înainte și într-o curbă, dau nas în nas cu un ciobănesc mioritic. A tresărit atunci când m-a zărit, nu se aștepta să mă vadă acolo, nu m-a simțit din timp, mergea și el pe drum, abătut și îngândurat, apăsat de grijile lui de lucrător la stână. Mă opresc și derulez în minte lista cu ce e de făcut în timpul acestor întâlniri. Stau pe loc și-l întreb de sănătate. Interlocutorul nu-mi răspunde nici măcar cu un mârâit, un lătrat ceva, ci preferă să meargă mai departe, ocolind generos porțiunea mea de drum. Ajunge în spatele nostru și ne studiază curios, dar nu are nicio intenție agresivă. Stâna e în fața noastră, mai sunt și alți paznici, așa că înaintăm umăr la umăr pentru mai multă siguranță. Câinii ne studiază, dar nu latră deloc, așa cum m-aș fi așteptat să se întâmple. Îmi zic că sunt deștepți, au învățat să recunoască turiștii și să înțeleagă că nu reprezintă un pericol.
La un moment dat, traseul duce pe lângă o gospodărie și trebuie să deschidem o poartă ca să trecem mai departe. Un băiețel mic, de vreo 5 ani, sare să ne ajute. Din nou, un câine mare e paznicul locului și e pregătit să-și facă datoria, atunci când situația o cere. Intrăm în vorbă cu micul stăpân și-i mulțumim de ajutor. Tavi îi oferă corcodușe și în scurt timp buzunarele lui Daniel încep să atârne din cauza greutății. Aflăm de la mama lui că așa îl cheamă, pentru că micuțul a încercat în zadar să ne spună numele său, într-o limbă prea complicată pentru noi.
Poiana lui Gălan se întinde pe o lungime de 5 km, iar popasul nostru e la capătul acestei distanțe. De aici vezi creasta Rodnei, Tavi a fost acolo de curând. Vedem și Giumalăul și Călimanii. E soare, e vizibilitate, e curbă de nivel, așa că avem parte de o plimbare plăcută și ușoară. Nici nu ne dăm seama când ajungem la gospodăria familiei Gălan. Aici, într-un foișor, așezați confortabil, ne așteaptă membrii echipei Dorados. Gazdele sunt foarte amabile, d-na Gălan a umplut masa de bunătăți pe care nu ai cum să le refuzi: slană cu ceapă, brânză, caș și roșii, pâine de casă, smântână grasă. Crenvurștii care ar fi trebuit consumați la prânz n-au cum să concureze cu bucatele locale, așa că sunt cedați fără regrete însoțitorilor noștri: Rocky și Hero. Este greu de părăsit acest loc, nu mai vrem să plecăm, mai ales că ne-am dori să lungim la nesfârșit această ultimă zi. Theo ne masează cu foarte multă pricepere umerii obosiți. Așa că ne relaxăm și stăm la povești. Aflăm că anul trecut au fost mai mulți turiști pe Via Transilvanica decât anul acesta, majoritatea veniți din străinătate. Au rămas peste noapte aici și unii dintre ei au preferat să doarmă în podul cu fân… Doradoșii se mândresc din nou cu noaptea petrecută în fânărie. Ne hotărâm să pornim la drum abia atunci când ajung alți musafiri în poiană. Am străbătut oricum aproape jumătate din traseul de astăzi, suntem la 1200 m și urmează să coborâm prin pădure.
De data asta mergem toți șase împreună, să mai schimbăm impresii. La un moment dat, viteza de deplasare ne împarte involuntar în două grupuri: băieți și fete, colegii noștri de rasă canină nefăcând excepție de la acest criteriu. Profităm de distanțare și ne comunicăm prin stație intenția de a rămâne puțin în urmă. Sabina o leagă pe Rocky și o lasă singură câteva momente. Cățelușa începe să latre panicată, Hero o aude fără stație și se întoarce într-un suflet să vadă ce-am pățit. Aș putea să jur că Rocky i-a șoptit la ureche s-o caute pe Sabina prin pădure, pentru că Hero exact asta a făcut. Apoi nu ne-a mai lăsat singure până în momentul în care ne-am regrupat, imediat după intrarea în drumul pietruit care duce către Piatra Fântânele. Aici se impune un popas. Profit și îi provoc pe toți la un schimb de impresii despre Via Transilvanica în fața camerei video.
Pornim mai departe cu veselie, se merge în formație de defilare, se deapănă amintiri din cătănie… Drumul merge pe firul unui pârâu rece și vioi. Nu trece mult și Tavi dă tonul la bălăceală urmat îndeaproape de Sabina și Alexandra. Alex și Theo hotărăsc că nu vor să ia parte la această distracție așa că formăm grupul înțelepților care stau pe margine. Theo ne povestește niște aventuri de la rafting, în care a avut parte de o baie în toată regula, iar Alex îi filmează pe temerarii din pârâu. Amândoi sunt mezinii grupului, motiv de glumă pentru fetele care sunt deja majore, dar asta nu-i împiedică să fie foarte responsabili și să-și ia rolurile în serios, ca niște oameni maturi. Nu trece mult și eu las înțelepciunea deoparte cu gândul la o pereche de picioare relaxate, așa că mă descalț de bocanci și pășesc prin undele reci și repezi ale pârâului.
Revenim pe uscat și pun la cale cu fetele o surpriză muzicală pentru Răzvan, prietenul nostru de la Galați. E ziua lui și e cel mai frumos mod în care putem să-i urăm la mulți ani. În ritmul ăsta, ajungem repede la intrarea în Drumul Romanilor. Facem un popas într-un loc amenajat special pentru luat masa, Nu e foarte curat, din păcate, păstrează semnele lipsei de educație și bun simț, cu toate că e atât de ușor să lași doar urma pașilor tăi în locurile prin care treci…
Mai mergem foarte puțin prin pădure și ieșim în scurt timp într-o poiană domoală cu căpițe de fân. Știm că sunt ultimii kilometri și ne bucurăm de priveliște, încercând să ghicim de la distanță unde e punctul final. Întâlnim o bornă dedicată centenarului și facem o poză de grup în jurul ei.
Reușesc să ratez Crucea de fier la baza căreia trebuia să las o piatră pe care o car cu mine de la Vatra Dornei. Traseul deviază ușor pentru ea, dar noi am tăiat drumul direct către Tășuleasa. Totuși nu-mi explic cum de nu am văzut-o, deși în ghid se spune că are 17 m. Când știi după ce te uiți, găsești, când nu, s-ar putea să cauți și să ți se pară că vezi, acolo unde nu e… Mai târziu, verificând pe harta traseului, am descoperit că am fost foarte aproape de ea. E semn că trebuie să mă întorc.
Am ajuns la finalul călătoriei noastre: Tășuleasa Social, kilometrul 0 al Via Transilvanica. Nu pentru că ar fi un capăt de traseu, ci pentru că de aici a pornit ideea acestui proiect minunat, cu mulți ani în urmă. Mi-ar fi plăcut să campez aici, din nou, dar planurile noastre nu includ încă o noapte. Ne bucurăm de o primire caldă și stăm de vorbă cu niște voluntari foarte ospitalieri. Le vorbim despre experiențele noastre pe traseu și punem întrebări. Ajung să completez în Caietul Drumețului, apoi reușesc să obțin un autograf de la Tibi Ușeriu, pe exemplarul meu din 27 de pași. Omul ăsta, prin simplul fapt că stă drept în fața ta, e o dovadă că în viața asta poți răzbi orice greutate, că poți s-o iei de la capăt iar și iar, urmărind cu determinare și voință un scop în care crezi, până devine realitate.
Încheiem cu ședința tehnică în care Tavi evaluează călătoria echipei Dorados. Apoi găsim varianta cea mai bună pentru Hero, pe care n-am reușit să-l dăm nimănui spre adopție: îl vom duce înapoi la Vatra Dornei. (Cât pe ce să plec cu el acasă, atât de convingătoare poate fi Sabina). Așa că Hero a avut ocazia să facă prima călătorie cu mașina, experiență nu foarte plăcută pentru el. S-a liniștit numai când a reușit să se cuibărească în brațele lui Theo. Despărțirea de Hero a fost grea, fetele l-au răsplătit cu îmbrățișări și cu ultimele lor alimente.
Noi fetele ne-am răsplătit cu o înghețată înainte de lungul drum spre casă, acolo unde spun unii că am ajuns exact când mi-am dorit eu, adică luni…
Universul deja a țesut pânza unei noi provocări pe Via Transilvanica. Nu-mi rămâne decât să întind mâna și să mă prind de ea. La urma urmei, am acasă o piatră luată de la Vatra Dornei și purtată 60 km în rucsac, iar locul ei e la un capăt de drum și de linie, acolo unde am de lăsat și alte poveri inutile pe care le port cu mine.
Autor: Nadia Patriche
