Jurnal din Călimani

Jurnal de călătorie.

Unde: Călimani, Gura Haitii. Sau Haiti, pe scurt, cu accent pe primul i, zice Nea Nelu.

Când: 18-20 septembrie 2020

Cine: E mai complicat. Prima zi am fost 12 și un câine. Seara a mai venit una. A doua zi au plecat cinci, iar două au rămas la cabană și ne-au așteptat cu ciorbă. Câinele a fost cu noi pe drum.

Motto: Știu că mă păcălești, dar ai noroc că ești simpatic!

Așa mi s-a spus adeseori. Eu îmi tot propun să fiu cât mai corect în informațiile pe care le dau, în felul meu ambiguu, bineînțeles.

De exemplu. Când mă întreabă cineva (nu dau nume) “Cum e drumul? E greu? E lung? Mă descurc?”, eu răspund sincer și convins “Bineînțeles că te descurci. Ce întrebare e asta? Într-adevăr, e o porțiune un pic mai grea, dar cu atenție reușim. Nu e foarte lung, sunt cam 5~6 ore de mers. De mers nu de stat.” Altcineva (iarăși nu dau nume), mai corect și mai bine intenționat ar fi răspuns cam așa: “Nu știu. E lung și e o porțiune de drum dificilă, abruptă, pe care noi o coborâm, deci e și mai greu. Terenul e fragil, sfărâmicios. Dacă vine vremea rea, e chiar periculos. Sunt 18 km deci cam 8~9 ore cu tot cu pauze. E posibil să ne prindă înserarea dacă nu plecăm devreme. Să nu îți uiți frontala”. Vă las pe voi să vă gândiți care e diferența și ce răspuns vreți să primiți.

Am plecat vineri, după serviciu, hotărâți, spre Gura Haitii cu două obiective: 12 Apostoli și Pietrosul Călimani. Pe toți cei 12 Apostoli nu i-am văzut niciunul dintre noi, decât în poze. Pe Pietros mai fusesem, însă doar pe la fosta carieră. Logic era să facem sâmbătă Pietrosul căci era mai lung, mai solicitant și înalt de 2100. La cererea lui Lucian și a Lăcrămioarei, am ales să vizităm cei 12 Apostoli sâmbătă și să lăsăm pentru duminică Pietrosul Călimaniului. În fond, era ziua lui Lucian, am ridicat această favoare la rang de cadou și am fost de acord cu el. Sper că apreciază. Lucian, la mulți ani, Lăcrămioara, să-ți trăiască! Gazda Nelu ne-a așteptat cu nerăbdare și veselie, cu brânză dulce și telemea, cu țuică și palincă și cu multe bancuri din alea bune, nu ca ale mele. Din păcate, spațiul nu-mi permite să vi le spun aici. Mergem la culcare. Cătălin a făcut o alegere înțeleaptă acum câteva ore. Pe bună dreptate, a spus că preferă să doarmă în aceeași cameră cu trei fete, un copil și un câine, decât singur.

Sâmbătă dimineața, clasic și liniștit. Mic dejun, cafea, lapte, sandwich-uri, plecăm la drum. L-am demascat pe Cătălin care a conceput și aplicat o strategie bine gândită. Și-a scos aproape toată mâncarea aseară și a invitat pe toată lumea să o consume, pentru ca azi să aibă nas să ceară câte-un sandwich de la Alina, apoi de la Raluca, apoi de la Alina, apoi de la Raluca, încercând să își dea seama care face sandwich mai bun. Le-a găsit pe ele mai sensibile. Excursia a început cu aproximativ o sută de poze, de grup sau individuale, lângă panou, lângă indicator, lângă rădăcina unui copac, lângă pod, sub pod, pe pod, aliniați, cu fața în sus, cu mâinile în sus, chiar și lângă Nelu pe care cred că l-am recunoscut pe un panou tematic. Pentru că noi eram 12 și apostolii tot atâția, am plănuit ca fiecare să își aleagă la fața locului un apostol care să fie al lui. Ștefănel și-a propus să vadă doar trei dintre ei, pe primii, restul fiind pierdere de timp, ce atâția apostoli. În sfârșit ne-am îndepărtat de mașini. Avem parte de o zi frumoasă, nici prea caldă nici prea rece, însorită, evident, fără nori, fără vânt, fară ploaie, cu doar câteva surprize și foaaaarte multe poze, muuulte merișoare, dar și destule afine și câteva kile de ciuperci. Cred că fotograful nostru bugetar Cătălin a făcut poze cât noi toți la un loc, în special Alinei, care, ca de obicei, a fost, este și va fi o sursă și resursă de energie pozitivă, veselie, vorbăraie, gălăgie, zâmbete. Nu poți fi prea mult timp supărat pe lângă ea. Și Cătălin face glume bune, dar tre să mai exerseze. Cum Ștefănel nu voia să vadă decât trei apostoli, și l-a ales repede pe mareșal. Nici nu ne-am dat seama că au trecut două ore de când tot numărăm la ei. Ne-am luat cu greu la revedere de la apostoli și-am plecat un pic îndoiți că erau chiar 12. Ca să iasă la număr, am pozat câțiva din mai multe unghiuri. Ba chiar Andra și Gianina și-au schimbat tricourile transpirate de pe drum cu unele albe și curate, probabil în semn de respect. Cum mie nu îmi place să mă întorc pe același drum, am găsit o variantă circuit, mai ocolitoare, care să ne ducă înapoi la mașini. Le-am propus la derută să mergem până la schitul celor 12 apostoli, un pic mai încolo, la doar opt kilometri, adică trei ore în plus. Așa că m-au convins cu greu să renunț la schit în schimbul circuitului. Unii ar spune că i-am manipulat, eu zic că am lăsat de la mine sau că am negociat win-win. La mașini, am tras linie și am găsit: 15 kilometri de drum relaxant, 8 ore de veselie, câteva kilograme de ciuperci, multe merișoare și afine, multe glume și bancuri bune.

Ziua s-a încheiat cu grătar de pește macrou (la mulți ani, Lucian!), cu balmoș (mulțumim Nelu), cu prăjituri (mulțumim Lăcrămioara), cu sos de usturoi frecat pe lat și tăiat cum nu trebuie de Alina, însă dres la timp de Gianina care l-a frecat pe lung. Surpriza cea mare a fost că Nelu a lipsit, probabil obosit, ascuns în camera lui. Eram sufletește pregătiți și așteptam cu nerăbdare bancurile lui. Eu, modest, am încercat să îi țin locul, dar nu cred că m-am ridicat la nivelul lui. Andra mi-a zis că mai am, să mai exersez până să ajung ca el! Iată că vine și Rodica. Daca venea mai devreme, prindea și ea umorul spontan cu usturoiul, demn de un cultural, interpretat de Narcisa, Gianina, Alina, și Cătălin, care oricum trebuie să mai exerseze. Oricum, e în perioada de probă. Eu am avut doar câteva replici foarte bine jucate.

Greu ne mai ridicăm de la masă. Cu greu ne facem planuri pentru duminică. Unii vor să se trezească devreme la 6 și să plece la 7 spre Pietros. Alții să se trezească ceva mai târziu și să plece acasă. Fiecare cu alegerile lui.

Noapte bună și parcă prea repede bună dimineața. Bună, dar mai ales bruscă, pentru că nu mi-am pus ceasul să sune la 6 cum s-ar fi cuvenit și iată că e 7 fară 10 și în jurul meu e o liniște adâncă. Nașpa. Pierdem plecarea de la ora 7, să vedem când o prindem pe următoarea. Cu greu plecăm la opt, șase oameni și un câine. Dacă nu vă ies oamenii la socoteală, e pentru că Raluca și al ei Ștefan s-au dat obosiți și au rămas în tabără. Cu Rodica în frunte, ca să nu rămână în urmă, am pornit la drum. Și asta e o mică păcăleala care de obicei ține. Când ești primul, tragi mai tare ca să ții ștacheta sus, să nu te faci de râs. Când ești ultimul, tragi tare doar ca să nu rămâi prea în urmă, că ultimul oricum rămâi. Ciudat, nu au fost făcute prea multe poze, dar am înțeles imediat de ce. Cătălin, fotograful nostru bugetar, simțea o chemare a naturii și era ocupat să o asculte… “Cătăliiin, Cătăliiin…”, sună chemarea ca o șoaptă. S-a ascuns un pic, dar ne-a prins repede din urmă. Ciudat însă, tot în urmă a rămas de-atunci, multă vreme, cu Alina. Probabil aveau ceva de discutat.

Bănuiesc însă că v-am plictisit, așa că o să trec pe repede înainte. Zmeuriș, zmeură, rahat de urs, mult rahat de urs, bine că nu e și ursul, poze, uite Pietrosul, sigur e Pietrosul? hai că mai e puțin, am ajuns la prima intersecție. Poiana Izvoarelor. Aici am găsit un indicator frumos și o bornă și mai frumoasă de via Maria Theresia (via MT). Alte poze, facebook, like-uri, Cătălin negociază cu mine, singurul oficial de față al clubului, fară succes, o reducere de 10% la plata cotizației pentru meritul primului like. Dacă era Gianina sau Nadia, poate obținea, ele sunt mai sensibile la chestiile astea cu promovarea pe bază de like-uri. Facem dreapta și găsim borna 13 a traseului via MT și ne întrebăm care o fi următoarea? 12 sau 14? Altă intersecție, uite un cort, doi băieți tineri, salut, salut, nu v-a fost frig? Nu, zic ei. Normal, dacă sunteți doi, v-ați încălzit, zice Alina cu curaj. De unde oare atâta curaj? Îi cunoaște? Ha, Ha, ha, Ai noroc că ținem la glume, se aude din cort.

Facem stânga și urcăm domol spre creastă. Multe merișoare și afine. Rodica nu mănâncă pentru că nu vrea să mănânce din mâncarea ursului. Probabil e chestie de reciprocitate. Eu nu iți mănânc mâncarea, nici tu pe a mea sau pe mine. Alina însă riscă și mănâncă în continuare.

În sfârșit, ajungem în creasta unde găsim un grup de turiști din Bistrița care ne povestesc despre un monument aflat undeva pe aici, exact pe valea pe unde urcăm noi, ridicat în cinstea unor soldați împușcați în Primul Război Mondial. Periculos loc, gândesc. Strigăm la Alina și la Cătă, rămași ca de obicei mai în urmă, să se grăbească, că dacă s-a întâmplat în 1917, se poate întâmpla și acum, nu se știe niciodată. Coada Pietrosului se numește acest loc plin de istorie. Pornim spre vârful care credeam că e Pietrosul, dar, ca alte vârfuri care se respectă, adevăratul Pietros se ascunde mereu după alte vârfulețe, spre disperarea noastră.

Am ajuns la concluzia că fiecare context are setul lui de păcăleli sau excepții. Studenții, de exemplu, le au pe alea cu “Dă-mi o sută că ți-o dau mâine”, “de mâine mă apuc să învăț” și “dezbracă-te că nu îți fac nimic”. Cacofoniile și-au găsit și ele excepții de la regulă: biserica catolică, Ion Luca Caragiale și altele. Pe munte, cea mai întâlnită minciună este: “Hai că mai avem puțin, doar 20 de minute.” Ar trebui să includem și una legata de vârf. O să mă ocup de asta.

În sfârșit pe vârf, pe ăla adevărat. Poze, apoi mâncăm. Cătălin s-a descurcat și de data asta, și cu pozele, și cu mâncarea de la Alina, și nu numai. Din vârf se vede totul. Toată creasta Rodnei, Giumalău, Rarău, Bistriței, Stânișoarei, Ceahlău, Hășmăș, Bistricior, chiar și Făgăraș, undeva în depărtare, lat și înalt. Cu greu, plecăm spre Negoiul unguresc. Cică pe vremuri era și un Negoi românesc, vis-a-vis, peste șa, dar l-au ciopârțit și în locul lui sunt urmele unei cariere de piatră sau mine de sulf. Cică între cele două vârfuri a fost granița cu imperiul austroungar.

A venit și momentul ăla cu coborârea aia mai abruptă și sfărâmicioasă de care vorbeam la început. Noroc de vremea bună, că altfel era și periculoasă. Fiecare a coborât-o cum a putut. Umblă zvonuri că Rodica ar fi coborât mai mult pe fund, dar eu nu cred. Cert e că la 14:00 eram cu toții la altă intersecție, penultima, în șaua Negoiu. La ora asta ar fi trebuit să fim cu toții la mașină sau măcar în apropiere. Am fost bombardat cu întrebări din alea grele, “Cât mai e?” “Când ajungem?”. Ce să fac, a trebuit să îi păcălesc și am răspuns fără să ezit “20 de minute”, dar corect ar fi fost “trei ore”. Nu cred că m-a crezut careva. Și-a scos Narcisa telefonul și a zis: mai avem 14 kilometri din care 8 cu mașina. Corect, gândesc. Ce ți-e și cu tehnologia asta. Nu poți și tu să tragi o păcăleală constructivă, că te prinde imediat!

Au început supărările. Rodica că nu își vede partida de tenis, Narcisa că va trebui să trecem prin zmeuriș la apusul soarelui, exact când iese ursul la plimbare, Alina că o dor picioarele, și pe ea, și pe Mika, Cătălin că nu și-a plătit cotizația pe vârf de munte, eu că … Dar, stai așa! Rodica, Narcisa, Alina, eu, Cătălin. Cinci, dar parcă mai era cineva, eram șase. Aaaa, Alexandra! Era să uit de ea. De fapt, ea foarte rar a zis ceva, așa că e scuzabil. Tace aproape tot timpul, vorbește doar dacă e întrebată, nu se supără, merge pe munte, nu protestează, are și serviciu, numai calități. Intrăm din nou pe via Maria Theresia și așteptăm cu nerăbdare să dăm de o bornă kilometrică să ne dăm seama cât mai avem. Drumul urmează liniștit curba de nivel, șerpuind pe sub creastă, câteva sute de metri mai jos. Din nou, foarte mult rahat de urs, dar ne-am obișnuit, a început chiar să ne placă . Am dat de unul care era mai proaspăt și am acceptat cu toții, cel mai convenabil, că era de veveriță. La un moment dat ne întâlnim cu doi turiști, din care unul părea cunoscut. Știți cine erau? Cei doi băieți din cort, de azi dimineața. Salut. Cât mai avem până în poiana Izvoarelor? Două ore. Super. Drum bun. Facem un calcul și, cel puțin în teorie, la 6 suntem la cabană. Când credeam că ajungem în cunoscuta Poiană a Izvoarelor, drumul devine de-a dreptul nesimțit și începe să urce pieptiș un deal destul de măricel. Pe acest deal, la doar o oră și ceva de cabană, ne vine ideea să comandăm o ciorbă. O sunăm cu greu pe Raluca, transmitem comanda, ciorbă de oricare pentru 6 obosiți flămânzi și nu mai e semnal. Cătălin începe să vorbească mult și fără sens, semn că e obosit.

Restul drumului a fost rapid: Poiana Izvoarelor, apus de soare, rahat de urs, o pornim pe Alina să facă gălăgie să gonească ursul, zmeuriș, Alina vrea să se spele pe mâini și calcă cu ambele picioare în apă, spre nedumerirea noastră, pădure, Narcisa zice să ținem aproape, Alexandra tace, Cătălin iși recunoaște locul cu chemarea, uite mașina, Alina își ia locul în portbagaj alături de Mika, uite mașina Alinei, uite cabana lui Nea Nelu.

Tragem linie: 18 kilometri pe jos, 9 ore din care multe pauze, o bucată din creasta Călimanilor, două vârfuri și mai multe vârfulețe, 5 kilometri de via Maria Theresia, afine și merișoare, rahați de urși și un mare rahat de veveriță. Poze, parcă nu așa de multe, voie bună, distracție. Niciun reproș, chiar nu îmi vine să cred, legat de păcălelile mele. Rodica a recunoscut că dacă i s-ar fi comunicat tot adevărul de la început, nu ar mai fi venit. Sperăm să ne vedem în Ciucaș.

Ajungem la cabană la nea Nelu. Raluca tocmai a terminat de făcut ciorba, o dresală de cartofi și legume, smântână și mămăligă. Mulțumim Raluca pentru manoperă, mulțumim nea Nelu pentru materiale.

Ca bonus, nea Nelu ne-a invitat în podul casei sale, la muzeul său. O bijuterie de muzeu, cu exponate vechi, costume naționale și câteva paturi funcționale. Nu mă pricep prea bine să descriu acest loc, dar chiar e frumos.

Ăsta a fost Călimani 2020, văzut prin ochii mei

Autor: Octavian Gavrilă

Please follow and like us:
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.