Care e rostul munților? Ca atunci când ai trecut de unul, să poți privi înapoi și să vezi că l-ai lăsat mult în urmă deși ți se părea imposibil? Să îți dai seama că urcând, între timp ai devenit altcineva – mai bun, mai puternic, mai drept? Să îți dea aripi care să te poarte departe în lume doar pentru că ai îndrăznit? Nu știu exact, poate că nu-i niciunul dintre astea sau poate sunt toate la un loc. Cu siguranță însă, oamenii le dau munților rostul de care ei înșiși au nevoie.
De Călimani m-am îndrăgostit treptat. La început doar iarna, mereu la capete de an – decembrie, ianuarie și de data asta toamna, la mijloc de septembrie. Capricios, aspru și pretențios, până acum muntele ăsta nu m-a lăsat nici măcar o dată să ajung unde îmi propusesem când am pornit către el. A fost mereu cu jumătăți de drum și întoarceri din cărare.
Tura asta este altfel. Un pic cam din scurt pentru mine, un grup mai restrâns și fără planuri imposibile. Poate muntele ne va primi de data asta.
Vineri plecăm din Piatra destul de târziu și noaptea ne prinde împrăștiați pe drumuri. La fel și frigul: 3 grade seara în Gura Haitii, la Nelu, pompierul voluntar care ne este gazdă de fiecare dată, din fire glumeț și darnic cum sunt oamenii de la munte. Pe internet se anunțau – 4 noaptea. Frig. Așa a fost mereu în Călimani. Așa este și acum.
Suntem 12 oameni și un cățel. Poate de aceea s-a hotărât ca sâmbătă să mergem la 12 Apostoli, rezervație așezată la loc de cinste între cele mai frumoase 7 poteci din Romania și să lăsăm pe duminică Vârful Pietrosul. Când universul îți aliniază planetele, nu te opui ci le urmezi. Eu hotărăsc să merg doar la Apostoli, vârful poate să aștepte o altă iarnă, o altă toamnă.
Ne pornim de la pensiune destul de târziu. Ziua se anunță caldă și frumoasă, iar traseul ușor și pitoresc. Până sus, 3 ore și aproximativ 700 m diferență de nivel. Tavi s-a gândit la un circuit iar asta, mie personal, îmi garantează că va fi o tură faină.
Îmi amintesc zăpezile din ceilalți ani și intrarea pe potecă. Acum parcă totul e din altă poveste. Nu recunosc decât intersecția unde facem dreapta către intrarea în traseu, pe sub poarta sculptată în lemn. Imediat ce treci de ea, cobori niște trepte de pământ către pârâul Haita. Aici grupul nostru se răsfiră de-a lungul a două podețe ce trec apa. E ca și cum am fi coborât într-o altă dimensiune, departe de șosea, departe de lumea dezlănțuită. Eu rămân în urmă și o iau de-a dreptul prin pârâu. E plin de ferigi, de flori și de iederă ce a început să se coloreze a toamnă. Cărarea urmează o curbă de nivel, urcă domol printr-un rest de pădure de brad și de molid, iar apoi traversează fânețe și pășuni, sărind garduri și porți ce se cer închise “ca să nu iasă vaca”.
La primul popas e zmeură din belșug și Lăcrămioara povestește de întâlnirea ei cu ursul din tura în Hășmaș. În timp ce ascult, mă uit la dealul din dreapta, pe unde urmează să urcăm. Parcă ar fi o filă dintr-o carte de colorat făcută de Stephen King. E roz la bază, iar din el pornesc niște trunchiuri de copaci morți ale căror schelete albicioase sunt atât de subțiri și lungi încât mi se pare că străpung încăpățânate cerul ca să rămână nemișcate. Cărarea îndrăznește și intră de-a dreptul prin mijlocul dealului, dar apoi se pierde în desiș după numai câțiva metri. Dacă e să fie vreun urs pe acolo, sper să fie la distanță, pentru că vegetația e mult prea înaltă ca să îl vedem la timp.
Pufulița cu flori mici și tije violet a crescut cât noi de mare. Se ridică și ea pe lângă trunchiurile de copaci, plină de viață și mai ales de puf. Ne croim drum prin marea roz și în același timp stârnim valuri de semințe albe pe care le preia vântul. În jurul meu e un haos așezat în straturi și în care mi-ar plăcea să mă pierd. Însă punctul albastru mă întoarce la cărare. Merg ultima și în ciuda gândului meu către urs, porțiunea asta de drum îmi place maxim. Nu știu ce se află dincolo de cei câțiva metri pe care îi văd în jur, dar pot să mă bucur de culoare – e roz, e mov, e verde, e albastru. Până și brațele uscate ale copacilor contribuie la tabloul ăsta adăugându-i partea aceea de realitate care mă aduce înapoi cu picioarele pe pământ de fiecare dată. Totul durează doar câteva minute pentru că imediat ce părăsim valurile de floare, intrăm într-o pădure uscată, întunecată și țepoasă. Schimbările de peisaj sunt bruște pe traseul ăsta. De la Vie en rose ajungi la Thorn in my side cu doar câteva mișcări. Trecerile de la o porțiune de drum la alta sunt atât de bine definite încât nu ai cum să nu le observi. Și indiferent că ești în marea roz sau între țepii întunecați, poteca te ține acolo – nu te poți abate, nu e loc de ocolit. Singura opțiune este să rămâi pe cale, să mergi până la capăt.
Până terminăm noi de străbătut pădurea, aud ceva despre o epifanie, iar Cătălin face metafore despre “razele blânde” ale soarelui. Asta înseamnă să vezi frumosul chiar și acolo unde e atât de multă întunecime. La un moment dat pădurea se termină totuși și ieșim la lumină într-o întindere de jnepeni. În iernile în care am fost aici, erau cu toții înghețați și încremeniți în spatele straturilor de zăpadă. Acum sunt verzi și plini de viață. Între ei, ienupăr și afine pe alese. Cred că am stat peste jumătate de oră aici scotocind printre tufe. Când ne-am săturat, eram veseli și colorati la propriu.
În dreapta se văd deja câteva stânci – o parte dintre Apostolii către care facem pelerinaj astăzi. Primul pe care îl zăresc, e Moșul. Stă la distanță, în lateral, ocupând un spațiu generos în mijlocul dealului. E o stâncă imensă cu trei muchii, fețe cu chip de om orientate către cele trei cărări distincte ce duc într-acolo. Îmi amintește de Sfinxul din Bucegi – unic, memorabil și rece. În spatele meu, Ceahlăul se conturează pe de-a-ntregul de la Panaghia la Ocolaș, într-o nuanță de albastru care aduce a liniște și acasă. Nu sunt toate chiar așa departe…
Când ajungi la Apostoli, primul care îți blochează trecerea e Mareșalul, un turn de piatră pus parcă străjer la intrarea într-un lăcaș secret. Dincolo de el, în vârful colinei se văd alții, așezați în cerc. Par a fi fost încremeniți dintr-odată în timp ce stăteau la sfat. Martore mute ale unor vremuri apuse, modelate de timp, de vânt și de ploi, stâncile astea încă mai au ceva din forța vulcanului din care s-au născut. Sunt aspre, îndrăznețe și contrastează cu drumul domol ce duce către ele. Călimanii sunt munți misterioși, plini de legende cu geto-daci și taine bine ascunse. Se spune că Apostolii – Moșul, Mucenicul, Nefertiti, Ramses, Godzila, Gușterul etc- sunt necredincioșii pedepsiți de Dumnezeu iar sărbătoarea pe care localnicii o organizează la final de iunie, este rămășiță a unor ritualuri străvechi. O fi adevărat și poate de asta pădurea e mută, întunecată și atât de spinoasă. E multă tăcere aici, iar umbrele pe care le face soarele printre copaci trezesc emoții ce te pregătesc pentru întâlnirea cu monoliții de la capătul drumului.
Peisajul pe care îl vezi de acolo de sus dintre ei, e unul aparte – șiruri întregi de dealuri împădurite, creste de munți pierduți în zări. Dincolo de ele, alți munți, mai multe zări. Un amestec de nuanțe verzi și multe tonuri de albastru. Treci un munte, dai de altul și nu poți decât să te bucuri că ești viu, că simți și că ești acolo. Cocoțăm, facem poze, unii reîntâlnesc frici, alții le depășesc. Cu toții suntem veseli, volubili și plini de imaginație – o stâncă seamănă a portal, o alta a Alien.
La întoarcere alegem punctul roșu care se desprinde înspre dreapta din cărarea pe care am urcat. Pădurea prin care coborâm e la fel de întunecată dar mai puțin uscată. În față, Narcisa și cei doi copii din grup discută veseli. Ea mereu îi face să uite de oboseală. Probabil că au o sesiune de ridicat moralul și de energizare chiar acum. Din când în când petece de mușchi verde rup monotonia și răsar vesele pe marginile cărării. Ne oprim des să facem poze – una Alinei și Mikăi, una Ralucăi, mai multe picăturilor de rouă pierdute în ierburi. Soarele se joacă în umbre și în față o aud pe Gianina spunând cu voce tare ceea ce gândeam: “pădurea asta îmi amintește de Apuseni.” Din momentul acela cred că a îmbunat de tot spiritele pădurii, pentru că în cale au început să răsară tot felul de ciuperci și sacoșa pe care o căra în rucsac a început să ia în greutate.
Dupa vreo oră jumătate, ajungem în Poiana Pietrele Roșii unde este și sursă de “Apa H2O”, cum spune un indicator. De acolo intrăm pe cruce albastră și începem să coborâm. După o altă oră jumătate și o altă porțiune de pădure uscată, întunecată și țepoasă, ajungem la mașini. Ceasul îmi spune că am făcut în total 13.30 km cu 722 m diferență de nivel. De aceea nu ne simțim foarte obosiți. Seara se încheie cu balmoș, grătar, multe râsete și planurile de vârf ale celor care se vor duce și pe Pietrosul a doua zi.
Tot nu știu care e rostul munților pentru mulți dintre noi, însă tura asta a fost o oază de liniște, o gură de aer colorat cu arome ce încep să semene a schimbare și a toamnă.
A fost o întoarcere la câteva “dealuri” ce mai sunt de urcat, a fost aprecierea celor care au rămas aproape și a unor lucruri simple care eliberează atunci când e nevoie. A fost certitudinea că nu ești niciodată atât de departe precum ai crede. Așadar, încrede-te!
Autor: Andra Mare
