Retezat 2020

Ce-aș putea să mai scriu EU despre Retezat?!

De când s-a deschis “autostrada” Poiana Pelegii, e plin internetul de fotografii frumos colorate – miniaturi ale unui paradis ce pare de neatins. Filmulețe ce ar putea concura cu success la Premiile Bafta. Articole și jurnale de tură. A scris Irina, despre harababura caldă de pe malul Bucurei, a scris Andra despre simplitatea cărărilor ascunse ce te duc, inevitabil, către tine, au scris și alții despre trasee bătătorite sau neatinse, astfel încât… Mie ce mi-a mai rămas?

O idee, răsărită cumva într-o noapte la Bucura și transformată în fir de țesut amintiri, între pinii cei întunecoși, la lumina unei luni pline ce ne-a găsit ca de obicei, altundeva.

Retezatul a fost o poveste de dragoste răvășitoare, într-o vară nebună, când m-am trezit singură, fără “ai mei” (care plecaseră un pic fără preaviz, în altă parte), singură, eu cu planul unei drumeții de neuitat, la capătul țării. Ceva ce părea atunci irealizabil, s-a transformat într-una din cele mai faine ture ever. Retezatul, pe îndelete, la pas, fără scurtături, cum îi șade bine unui muntzoman – Cârnic, Cabana Pietrele, Valea Rea, Tăurile, Gențiana, Bucura, creasta etc. Ce frig am tras atunci la Bucura, o, Doamne! Ce foame și ce bucurie pe noi, la fiecare supă instant, încălzită la primus, o data cu degetele noastre. Ce de temeri, ce de emoții, câte întrebări! Ce vreme și ce distracție!

Dar, să revenim la anul de grație 2020, cel plin de surprize și neprevăzut. După tihna și confortul Apusenilor… Retezatul părea piatra de încercare a verii, tura aceea dificilă, de durată, pentru care ne-am pregătit minuțios și temeinic. Unii la prima încercare, alții după 20 ani, eu emoționată ca la prima întâlnire, cea cu fluturi în stomac dar cu credința că va fi totuși perfectă. Calcule exacte, atâtea zile, atâtea haine, fiecare masă cântărita, inima sus și încrederea că nu poate fi decât memorabil.

Până la munte, mă speria altceva – mult căutatul drum pe Valea Pelegii părea adevăratul test – un drum forestier accidentat, dus pe alocuri, drum inițiatic și capcană, dependent de starea vremii, drum care permite accesul, dar promite și crunte bătăi de inimă. Și care ne întâmpină cu o platformă încărcată cu o buburuză de mașină…

Urcăm duminică, să evitam aglomerația, astfel încât ne intersectăm cu muntzomani în mașini luxoase și mai ales înalte, care ne privesc cu coada ochiului, îndoindu-se sincer de buburuzele noastre. Sunt în alertă, merg încet în urma mașinii din față, pe urme sau pe unde pare mai bine – ultima încercare, curbă în ac de păr la stânga, mașini parcate pe dreapta care încurcă bine, ezit, accelerez, cumva trec de craterele formate în ultima vreme, mai sus opresc motorul și respir, am reușit! Suntem buni, ne felicităm reciproc, nu am atins nici o piatră, am ajuns întregi, sus, apoi jos. Parcarea din Poiana Pelegii e aproape goală, suntem doar noi și liniștea. Și Zakura, care sparge liniștea în cioburi mărunte și ascuțite. Și câinii. Și bagajele, mult chibzuite și cântărite, care depășesc orice imaginație – nici în creastă, nu am avut un rucsac așa de greu…

Începem să urcăm, prin a coborî, cum altfel? Se lasă seara, mai avem 2 ore de lumină, suntem cam sceptici că vom reuși, greutatea de pe umeri nu ajută nicicum. Thor și Loki fac deliciul trecătorilor, cu desagele lor pline cu boabe, zâmbesc și îmi amintesc de vorba aceea, cum prețuiești fiecare picătură din apa pe care ți-o cari singur.

Urc cu bucurie, căci am mai pășit pe acest drum și îl cunosc, aerul e tare, verdele crud, apa curge vesel și îl înveselește și pe Nero, crestele se conturează precis ca o ecuație, la orizontul ce schimbă culoarea la fiecare cinci minute. Ajung la ultima pantă și știu că în spatele ei, se ascunde colțul de Rai al Bucurei, bucuria deplină a popasului, după efortul drumului. Caut loc de cort și nu știu pe care să îl aleg, căci sunt doar vreo 4 – 5 corturi pe toată întinderea, buline colorate bine pitite între stânci și pâlcuri de iarbă. Greu și să ai prea multe alegeri. Am ajuns pe lumină, e liniște deplină, îmbrățișam apusul rozaliu și prietenos precum pielea de bebeluș, întindem rapid cortul și ne așezăm în jurul mesei rotunde, pe o piatră parcă special întinsă în acest scop, tocmai când întunericul mușcă din peisajul copleșitor. E cald, e noapte și e bine, Doamne, ce dor mi-a fost și ce fericită sunt!

Sunt multe motive pentru care, oricât de greu ar fi, merg pe munte de ani. Dimineața pe munte e unul din cele mai “grele” motive – după o noapte la cort, bună, rea, cum o fi, dimineața e perfectă, o cană de cafea la primus, ochii mici, aerul rarefiat, foșnetul vegetației ce se trezește la viață, soarele ce strălucește timid, promisiunea unei zile proaspete, noi, un nou început, în fiecare zi, pentru fiecare din noi, ce poți să îți dorești mai mult?

Îmi răspund singură – șă mergi într-un loc în care nu ai mai fost. Astfel încât, pornim către Judele cel neînduplecat, să ne “judece” el, cu dreaptă măsură, să ne primească și să ne binecuvânteze. Suntem aproape singuri în căldarea Bucurei, înconjurați de oglinzile lacurilor cu nume de fete sau de poveste, de pereții stâncoși și colorați, împrejurimile freamătă și emană viață, simplitate, armonie. Nu pornim bine și vorba aia “din lac în puț” devine realitate, câinii părăsesc poteca și ”se aruncă în valurile reci” – de fapt, sparg oglinda neagră și nemișcata a fiecărui lac pe lângă care trecem, cu bucuria copiilor fugiți de acasă la scăldat. E cald și cerul e atât de senin, ne bucurăm și noi de bucuria lor, ne răcorim picioarele în apa de cristal și privim cu nesaț înălțimile amețitoare ale Judelui, ce se conturează intimidant la dreapta noastră.

Se face și mai cald, poteca urcă sinuos, Tăul agățat s-a încălzit și el, orizontul se lărgește si înaintăm privind cu nesaț către panorama incredibilă a crestei Retezatului și căldării Bucurei, nici o fotografie nu poate reda uimirea și fascinația unei astfel de priveliști.

Șaua Judelui e fierbinte, pare că testul zilei nu e muntele, ci arșița, astfel că improvizăm rapid un adăpost pentru câini, care vânează cu dibăcie umbra și tânjesc după o baie răcoroasă. Privesc în ochi Judele și mă înclin în fața lui, e o combinație de duritate, frumusețe sălbatică, provocare și pericol bine echilibrate – însă nu e astăzi ziua marii întâlniri, căci am în grijă un suflet care stă lipit de mine și l-aș pune în pericol inutil – tura asta nu e despre vârfuri sau recorduri, ci mai degrabă despre drum și bucuria aceea simplă, de a nu avea nevoie de nimic în plus. Îl salut și mă înclin, ne vom revedea, cu siguranță.

Pornim către Zănoaga, e departe rău și greu accesibilă, ori de unde ai veni, e un moment bun să vedem și acest loc, acum. Drumul e o joacă, un țopăit grijuliu, printre lespezi ce par aruncate în grabă, de copiii care lipsesc. Chiar, nu avem nici un copil cu noi, asta da premieră, dar… avem copiii din noi și sunt fericiți, e mare lucru! Coborâm și nu ne mai sperie gândul că va trebui să urcăm, ziua e lungă și fierbinte, afine peste tot, în zare se ițeste Lacul Zănoaga, în spate se înalță o altă creastă, pe care nu o cunosc, dar mă fascinează. Mai ales acum, că se înconjură de nori, ca o pălărie vaporoasă în mii de nuanțe. Luăm prânzul aproape de lac, ne răcorim picioarele și câinii, ne pregătim sufletește pentru drumul înapoi, când vipia după – amiezii pare să ne doboare. Noroc cu norii pufoși care s-au transformat în umbrele întunecoase asupra crestelor și se mișcă amenințător în întâmpinarea noastră. Cerul devine plumburiu, nu e timp de popas, întâlnim o viperă grăbită, ne evităm elegant și ajungem în șa tocmai când ploaia decide că are alte planuri, nu e astăzi timp pentru ea.

Drumul până în tabără a fost simplu, bucuroși câinii că au mai furat câte o baie, bucuroși noi că am prins marmotele în schimbul de seară cu chef de vorbă (nu, nu înveleau ciocolată), obosiți dar cu cardurile pline cu fotografii reușite. Ne-a prins întunericul la masă, din nou, cu meniu bogat în supe radioactive la plic, cu gust pătrunzător de vegeta, cu paste atent combinate de Corina, cu ceaiuri și merinde scoase din pungi și cutiuțe cu grijă transportate până sus.

Știți frigul acela de la 2000 m, pătrunzător, pus în valoare de vântul subțire, care pătrunde adânc și îngheață tot? Eu nu. Fiindcă, deși am mers pregătită până în dinți, pentru acel frig, cu sac de puf nou-nouț și haine mega-tehnice…Bucura ne-a primit cu căldură, ziua și noaptea, încât…nici nu ne-am mai băgat în sacul de dormit!

Altă dimineață, alt început. Nori negri, cețoși și aducând a nave spațiale neidentificate planează aspra căldării. Se simte alt freamăt, se aud în văzduh țipete ascuțite de păsări speriate, un vânt subțire tulbură liniștea apei, puținii turiști care au campat pe malul lacului caută informații la Salvamont. Veștile sunt negre, vine un front, destul de urât, posibil furtună, lapoviță și nimeni nu știe cât durează. Ne frământăm și noi, parcă n-am pleca așa curând, poate trece valul de ploaie și ne lasă să bifăm și noi vârfurile alea…ploaia vine, neașteptat de repede, deasă, furtunoasă, sfichiuie corturile ce au rămas întinse. Încă ezităm, însă, la primele fulgere ce țintesc spre locul de campare, luăm decizia să coborâm – tunetele huruie surd, în dosul perdelei de nori, stropii reci se opresc momentan, însă pe malul lacului am rămas doar noi și încă 2 corturi. Sunt nedormită, azi noapte am păzit caii, am ascultat animăluțele dând târcoale corturilor, unii zic că ar fi trecut ursul, eu înclin să cred că a fost doar Victorița, vulpița aciuată la Salvamont – deși coborâm intempestiv știu, simt că asta e decizia bună. Vom urca poate din Poiana Pelegii, dacă vremea se face bună (sau, un gând răzleț își face loc, poate căutăm pădurea aia de pini de care am tot povestit – îl păstrez pentru mine, până când aud senin, o jumătate de întrebare ”poate mergem la mare…?”)

Ce a urmat, e simplu, alte sute de km, altă destinație, altă bucurie. Retezatul a rămas neumblat, deși ne-a primit senin, ne-a întins o mână și ne-a pus la încercare tura asta. O tură fără glorie, fără vitejii, fără superlative, altele decât cea mai simplă bucurie, de a fi, de a trăi, aici și acum. Altă dată, plecarea ar fi fost un eșec total, motiv de tristețe și regret – acum, am coborât cu inima ușoară, căci am învățat că un pas înapoi nu e niciodată o înfrângere, împăcați, căci știm că muntele rămâne acolo cu cele 100 de lacuri albastre, cu vârfurile de granit ascuțit, cu lespezile acoperite de licheni, cu jneapănul verde smarald sau mușchiul delicat la atingere ca mătasea. Recunoscători pentru cât a fost. Încrezători că vom reveni.

”Sunt atât de multe locuri frumoase pe lumea asta, că nu poţi ști niciodată dacă muntele tău de suflet ar fi şi cel mai frumos de pe pământ.E îndoiala care face din noi nişte veşnici căutători, e dorința de a păși dincolo de zare, dincolo de confortul de a fi unde ai mai fost și unde știi că ți-a fost bine, e chemarea de a merge mai departe, de a descoperi altceva, alte vârfuri, alte cărări, alte locuri unde sufletul tău să își găsească tihna și bucuria aceea simplă, de la începuturi…”

Autor: Gianina Păun

Please follow and like us:
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.