Apuseni 2020

Apuseniul este o poveste.

Nu o poți cunoaște, decât la pas, poiană cu poiană, peșteră după peșteră, străbătându-i cheile sau bătând la poarta cetăților sale nemaiîntâlnite. Oricâte fotografii ai vedea sau oricâte mărturii ai asculta, până nu îi vei străbate potecile înierbate, nu te vei îndrăgosti de acest munte, deci nu îl vei putea cunoaște. Astfel încât, încep povestea mea cu sfârșitul – pune Apuseniul pe lista de drumeții pentru anul ce vine, neapărat. Te luăm cu noi, dacă vrei, măcar vreo 5-6 zile, sau mergi singur, dacă ai curaj de ceva timp petrecut cu tine, de preferat în timpul săptămânii, pentru a evita aglomerația ce strică starea de spirit și murdărește cărările.

2020 ne-a cam dat peste cap planurile și calendarul, astfel încât ne-am sincronizat și nu prea, în turele noastre…însă, sfârșitul de august este perfect pentru concediul în Apuseni, căci lumea s-a cam retras, verdele e încă viu, frunza e încă la locul ei, deși se îmbujorează discret la atingerile soarelui generos ce vestește o toamnă lungă și caldă. Intro-ul acestei ture a fost o joacă de oameni mari – Jocurile copilăriei – astfel încât am plecat la drum veseli și relaxați, fără orar, lăsând drumul să ne surprindă.

Un popas de o noapte, într-un camping  parcă din altă lume, cu camere amintind a domni și domnițe ne-a deschis apetitul pentru ceea ce urma să fie povestea Apusenilor. După un drum lung, peste șapte dealuri și șapte văi, pe seară, profitând de ultimele raze de lumină, am coborât în Poiana Glavoi, pe un drum pietros și colțuros, la capătul căruia, parcă înadins să uităm de asprimea drumului, ne aștepta căldura Rodei și bunătățile ei aburinde din bucătărie. Cortul se montează incredibil de repede, când îți stau razele de lună pe umăr. Ne îmbia și gândul la supa cremă de ciuperci promisă, astfel că, la scurt timp, pe terasa pustie, înfulecam în grabă bunătatea de supă fierbinte, cu ardei iute, cu ochii geană după ceilalti, aflați încă pe drum. Ajung și ei, încă două mașini, una de la Iași, alta de la București, după un drum ce pare nesfârșit…pun cortul și se pregătesc și ei de somn, sunt sleiti de puteri, însă somnul în poiană e leac pentru trup și suflet, asta am învățat-o mai demult, într-o toamnă blândă. Din loc in loc, mai latră un câine, mai pâlpâie o frontală, un fum răzleț se mai înalță în poiană, semn că acolo există oameni, peste toate însă, se lasă liniștea deplină și un somn binecuvântat. 

Dimineața devreme, ceața e lipită de drum – pe bune! Și, împreună cu umezeala, ne face să ezităm, în alegerea traseului. Însă, o dată ceața ridicată, lasă loc splendorii Glăvoiului, cu cele câteva corturi, rulote și murmur de voci somnoroase, cu pădurea de strajă jur – împrejur și tălăngile oilor spărgând vesel liniștea dimineții.

Tinerii sunt nerăbdători să colinde, au temele făcute și pornim cu entuziasm, însoțiți de Thor și Nero, Loki a rămas să-ți vindece rana de la picior. Pentru prima zi, am ales Cetățile Ponorului, traseu emblematic pentru Apuseni, cu plecare din Camping Glăvoi (din spatele panoului unde se află harta zonei şi descrierea traseelor) pe la Balcoane, prin doline și Poiana Ponor (marcaj punct albastru, timp de parcurs aproximativ 3 ore). La scurt timp, am ajuns la primul dintre cele patru balcoane, care sunt de fapt locuri de belvedere asupra întregului complex Ponoare, unde ne oprim fascinați, să facem poze și să ne minunăm de spectacolul naturii. Deși am mai fost aici, impresiile sunt la fel de puternice ca prima dată, zâmbesc larg auzind onomatopeele care de care mai diverse – a fost o alegere bună să venim, clar!

Continuăm să mergem răsfirați, pe poteca îngustă, cu atenția sporită la porțiunile expuse – e răcoare și umezeală, a tot plouat zilele trecute, astfel încât piatra e umedă și rădăcinile alunecoase. Traseul Cetăţile Ponorului prin doline este un traseu de dificultate medie, cu urcări şi coborâri abrupte, cu zone de grohotiş și porţiuni prevăzute cu lanţuri şi cabluri, pe care le parcurgem încetișor și sprijinindu-ne unii pe alții – doar cei doi câini sunt de neoprit, la deal și la vale, se asigură că suntem cu toții în formație.

După o coborâre abruptă, o dată ajunși la buza peșterii, ne tragem sufletul și ne aruncăm în întunericul umed și cald, care ne învăluie în curând. O voce șoptește ușor ”mi-e cam frică” și e urmată de încurajări, ”aproape am ajuns” și pentru un moment, ezit dacă să înaintăm. Suntem în pântecul muntelui, într-o beznă apăsătoare, în care luminițele pâlpâie curajos, fără a sparge însă perdeaua de negru ce ne-a acoperit demult. Peste tot, se aude apa șiroind printre bolovanii alunecoși, ne facem loc sărind printre ei, ecoul ne umple timpanele și ne ascute simțurile, umbrele dansează pe pereți într-un joc amețitor, deasupra noastră sunt chipuri de urieși născuți din tenebrele necunoscutului. Sunt fascinată și nu las loc îndoielii. Cei doi câini înaintează precaut, înaintăm și noi către razele de lumină ce se conturează dinspre Marele Portal și ne conduc către ieșire. Însă, apa crește în continuare iar bolovanii așezați în cale sunt de netrecut – căutăm să-i ocolim, însă întunericul, umezeala și viteza apei sunt paznici vrednici ai căii către lumină, astfel încât, ne regrupăm și alegem înțelept, un pas înapoi nu e neapărat un eșec. Știm drumul înapoi, umbrele ne-au devenit tovarăși, pietrele s-au reașezat parcă, luând forma unei poteci, în scurt timp, ne ghidăm după aerul și razele reci de la ieșire, urcăm anevoios grohotișul mâlos, iar sus, în lumina soarelui, ne minunăm cât de curat e George, care pare că a levitat, peste toată apa și noroiul din traseu…

Zâmbim și continuăm traseul, ocolind pasajul subteran, cu promisiunea că ne vom mai întâlni, iar după alte suișuri și coborâșuri, ajungem în fața Marelui Portal – impunător și apparent sumbru, in spatele căruia răzbat la suprafață vuietul apei și ecoul întunericului din adâncuri, ce par cam indispuse astăzi…ceea ce nu ne indispune și pe noi, căci suntem încă euforici, după un astfel de spectacol al naturii. 

Pentru a mai domoli bătăile inimii, pentru a doua zi, am ales un traseu mai lin, mai verde, mai de poveste – Lumea Pierdută și avenele, cu intro Poiana Ponor și izbucul său, o alegere inspirată, pentru o zi caldă, cu soare blând. S-a alăturat echipei și Loki, refăcut și dornic de explorare.

 

Poiana Ponor este o depresiune închisă de culmi și este străbătută de râul Ponor care izvorăște din izbucul cu același nume. Izbucul este un izvor de apă cu debit intermitent care se formează în regiunile carstice și funcționează pe principiul sifonului În Poiana Ponor, de-a lungul râului, se formează sorburi, orificii mici prin care apa se drenează. La ploi mari, întreaga poiană se transformă într-un lac. În Cetățile Ponorului se întâlnesc apele supraterane care vin din zona Glăvoi, cu cele subterane care provin din Poiana Ponor. Acestea din urma intră în subteran din nou în Cetățile Ponorului și reies la suprafață în Cheile Galbenei.

Poiana Ponor este locul meu de suflet, din toți munții prin care am colindat – incredibil de verde, cu iarba mică și delicată la atingere, tăcut, departe de zbuciumul lumii, cald și parcă neatins de nimic rău, într-o ordine imperfectă dar care îți atinge într-un mod unic sufletul. 

Izbucul său este prilej de bucurie zgomotoasă, a noastră și a câinilor, care nu mai prididesc cu băile și cu alergatul. Poze, râsete, stropi ce sar la întâmplare și nu numai, o gustare mică și purcedem mai departe, către Lumea Pierdută, a cărei denumire te imbie parcă înadins, să te pierzi, să rătăcești, să descoperi. Aici am pierdut noțiunea timpului, ne-am răsfirat iarăși pe potecile ascunse în desișul pădurii, verdele ne-a invadat ca într-o explozie de viață cu flori neștiute, copaci umbroși, ciuperci îmbietoare, mușchi de pădure așternut ca un covor pretutindeni. Ne-au trezit la realitate vocile întrebătoare ale copiilor, care aveau un obiectiv précis – avenele !

Avenele sunt formațiuni carstice sub forma unui puț vertical și pot fi vizitate cu echipament special. Noi am rămas la suprafață și chiar și așa, ni s-au părut impresionante

Avenul  Gemănata este cel mai spectaculos dintre cele patru, cu o adâncime de  100 de metri, diametrul de 20 şi comunică în  subteran  cu Avenul Negru.  Acesta din urmă are 50 de metri și o adâncime de 108 şi, aşa cum îi spune şi numele, pare înfricoşător. Avenul Pionierului este ceva mai mic măsurând în adâncime cât și în lățime 9 metri. Ultimul aven, pe lângă care am fi putut trece fără să-l observăm este Avenul Acoperit, care în ciuda aspectului de suprafață, în subteran ascunde o adevărată comoară pentru speologi.

Întoarcerea din Lumea Pierdută a fost grea, cu un popas pentru apusul din Poiana Ponor și o cină delicioasă la Roda, urmate de un foc de tabără și ceva cântece ce ne-au amintit de ”La vie en rose” și nu numai…

Altă zi, altă provocare…Circuitul Cheile Galbenei – considerat cel mai dificil şi lung traseu din zona Padiş – Glăvoi și care poate fi împărţit și parcurs pe sectoare, în funcție de timp, antrenament, dispoziție.

Noi, am lăsat tinerii la conducere și, după ce au stat de vorbă cu un turist ce părea destul de priceput, ne-au ghidat pe marcaj punct galben, varianta Camping Glăvoi – Avenul Borţig – Izbucul Galbenei – Cheile Galbenei – Poiana Florilor – Gheţarul Focul Viu – Piatra Galbenei și retur (adică invers de cum ar fi fost de preferat, dar asta aveam să aflăm pe parcurs…).

 

Ziua se anunța promițătoare de dimineață, învăluită în aroma cafelei la primus și savurată într-o liniște dinamică, tulburată din când în când de dangătul tălăngilor sau behăitul oilor, sau de lătratul prietenos al câinilor din tabără, sau de întrebările retorice ale copiilor de lângă noi. Traseul…de poveste, prin altă pădure de un verde crud, cu vegetație luxuriantă și treceri la tot pasul, spre deliciul câinilor, ce par mereu neobosiți, urmărim cărarea șerpuitoare până la Avenul Borțig (formațiune carstică sub forma unui puț cu un diametru de 35 de metri și 54 metri adâncime, care adăpostește al doilea ghețar ca dimensiune din țară, după Scărișoara).

Hălăduim în continuare prin pădure până când cărarea devine îngustă rău și e străjuită de lanțuri verticale, care coboară și coboară, semn că distracția abia începe, în dreapta noastră, într-o vale artistic săpată vuind Galbena cea îmbufnată și grabnic clocotitoare. Nu ne mai auzim unii cu alții, însă ne regrupăm la cea mai strânsă trecere, unde Thor și Loki coboară maiestuos stâncile ascuțite, iar Nero, mezinul trupei, coboară în brațe, cu inima tremurând de emoția primei ture de cățărare…Suntem în mijlocul unui adevărat canion cu tobogane naturale trepidând, unde apa dispare și apare din stâncă, dând naștere Izbucului Galbenei, o oază  de liniște albastru-verzui. Mă uit la cei de lângă mine și le simt tensiunea, emoția unui astfel de traseu, pentru prima dată în viață – însă, nici unul nu dă înapoi, se lasă ghidați, strâng din dinți sau refuză să privească hăul, pentru a nu fi distrași în vreun fel și continuă.

 

Tumultul nu se potolește prea curând, căci urmează coborârea către cascada Evantai, care e mai spectaculoasă (și gălăgioasă) decât o știam, și partea cea mai spectaculoasă, porțiunea cu lanțuri suspendate deasupra apei, ce alternează cu porțiuni de uscat sau cărări de pietre / trunchiuri de copac ce te poartă până la ieșirea din chei. Suntem răsfirați din nou, îndemânarea, calmul și mai ales înălțimea fiecăruia își spune cuvântul – bocancii impermeabili ajută, Thor și Loki au ales calea apei, Nero, deși a învățat să înoate, e încă speriat de vâltoare, așa că ocupă un loc preferențial în rucsac și urcă prin tunel, scăpând onorabil de o situație special, fără să intre la apă…

Pe scurt…am scăpat cu toții teferi și uscați, veseli și neștiind că partea ”grea” a zilei abia urmează, mai exact, lungă. După popasul în Poiana Florilor, un colț de rai  înflorit, am început să urcăm ce tot coborâsem până la acea oră…alene, printr-o pădure fascinantă, dar chiar și așa…la sfârșitul zilei, când soarele se pregătea să meargă la culcare, cei patru aventurieri au mai găsit puterea să meargă pe Piatra Galbenei și să surpindă ultimele raze de soare ale zilei, într-un cadru de-a dreptul feeric…

Povestea noastră se încheie aici, căci așa îi stă bine unei povești, să aibă final fericit și deschis, mai ales că pentru Apuseni, cuvintele nu sunt niciodată de-ajuns să îl zugrăvească. Vă las pe voi, să îi descoperiți, să îi trăiți pe viu, în culori, să le gustați pacea și dulceața fructelor ce par că nu se termină niciodată…

Autor: Gianina Păun

Please follow and like us:
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.