Un week-end la cort dedicat jocurilor din copilăria noastră, a celor care suntem tineri mai de demult… fără limită de vârstă pentru participanţii de astăzi. Gândul mă poartă automat la vremurile în care ne strângeam o droaie de copii în faţa blocului şi puneam la cale tot felul de năzbâtii, de campionate, de scenarii. Zumzăia cartierul de glasurile noastre, fie vară, fie iarnă. Dacă ajungeam la bunici, decorul şi protagoniştii se schimbau puţin, dar joaca rămânea ocupaţia noastră de bază.
Sună atât de bine acest răgaz în afara timpului, într-o zonă fără semnal, încât mă pun pe lista participanţilor, din oficiu. Cosmin se ocupă de program, are experienţă în a organiza astfel de evenimente, iar asta aduce un plus de relaxare pentru noi, ceilalţi: nu trebuie să facem nimic altceva decât să ne implicăm în activităţi cap-coadă. Vorba ceea: vrei calule ovăz? S-a stabilit şi locul: o poiană din Nechit.
Mi-am propus să plec de vineri, după serviciu, pe lumină ca să nimeresc uşor, chiar dacă sâmbătă e de fapt ziua jocurilor. Aflu pe ultima sută de metri că a doua zi o să am ceva treabă în oraş care s-ar putea să mă reţină până la prânz. N-o să las eu 30 km să stea în calea fericirii mele, aşa că nu renunţ deloc la planurile mele iniţiale, ci inserez în orar o deplasare în plus.
Vineri seară mă pornesc la drum, se face întuneric de-a binelea când mă apropii de Nechit, dar ajung la destinaţie fără emoţii, urmărind coordonatele postate de Gianina. Poiana e întinsă şi spaţiul nostru e balizat. E linişte şi nu suntem decât o mână de oameni şi-un căţel, focul pâlpâie vesel, vântul abia adie când şi când şi e foarte cald. Jupiter şi Saturn îmi indică repede sudul, îmi dau seama cam cum o să cadă umbra a doua zi. Montez cortul la lumina farurilor, realizând că e prima oară când campez anul acesta.
Ne strângem la foc şi povestim, acordez chitara şi iau la rând cântecele din dosar. Se face repede miezul nopţii când ajung Cosmin şi Corina de la Galaţi, împreună cu eleganţii Thor şi Loki. Ne bucurăm de revedere laolaltă, oameni şi căţei. Vorbim puţin despre când să începem a doua zi (desigur, eu încerc să trag spuza pe turta mea, să nu pierd prea mult), apoi ne retragem la somn.
E o senzaţie foarte plăcută să dormi în cort. Lumea se simplifică atât cât să încapă în spaţiul de sub tendă, problemele şi grijile se reduc atât de mult, din lipsă de spaţiu, încât dispar, iar foaia subţire şi fragilă devine un scut protector care te apără de iureşul nebun care a devenit cotidianul nostru. Eşti doar tu sub cerul plin de stele şi ai nevoie de atât de puţin ca să fii fericit…
Sâmbătă dimineaţă, o cireadă de vaci trece prin apropiere şi cei trei căţei îi dau de ştire că poiana e închiriată. Mă felicit încă o dată că n-am luat-o pe Elsa cu mine şi, în vreme ce mă pregătesc să mai prind un pui de somn, mă gândesc cum să o antrenez ca să nu considere cortul meu o jucărie de ronţăit.
Mă trezesc pe la 8:00, îmi umplu cana de cafea şi pregătesc un mic dejun. Thor şi Loki mă flanchează pofticioşi, unul în stânga, celălalt în dreapta. Cum stau în scaunul meu de camping, suntem la acelaşi nivel, „cheek to cheek” adică, dar sunt foarte politicoşi şi nu fac nicio mişcare. (Hei, hei, hei, Elsa mea ar fi fost deja cu boticul ei zdrenţăros în caserolă). Nu vreau să stric dieta celor doi lorzi, dar nici nu mai rezist privirii lor, aşa că mă ridic în picioare şi termin de mâncat. Rămâne câte ceva şi pentru un căţel, dar decid să-i ofer lui Nero, cu dezlegare de la stăpână. Thor şi Loki îmi respectă decizia ca nişte adevăraţi gentlemen, pardon gentledogs. (Doamne, oare o să reuşim şi noi performanţa asta vreodată, eu şi Elsa?)
Lumea începe să sosească în poiană, iar eu mă desprind cu greu și plec spre oraș. Rezolv ce am de făcut şi mă întorc undeva pe la 12:30. Toţi participanţii sunt strânşi în jurul lui Cosmin la şedinţa tehnică. Nu-mi vine să cred, nici nu s-au făcut echipele încă, n-am pierdut nimic! Aflu mai târziu că s-a jucat volei, dar, asta e, nu le poţi avea pe toate!
Cosmin stabileşte să ne împărţim în patru echipe. Devin căpitan pentru una dintre ele şi am sarcina să-mi aleg coechipierii. Îmi calc pe inimă şi nu aleg tinerii cu care am tot făcut echipă până acum, cu alte ocazii. Puţină diversiune nu strică. Aleg: Clara, Adrian, Serena, Raluca şi Mariana şi, la sugestia lui Adi, ne inspirăm din natură pentru denumire: vom fi Stejarii verzi.
Prima provocare: echipele se înjumătățesc pentru a lupta pe două fronturi, în lupta avioanelor pe hârtie. Jumătatea mea de echipă se luptă cu un trio de la Pisicile războinice format din Ramona, Alexandra și Sergiu. Aflăm în scurt timp că adversarii noștri sunt foarte buni, deși lovim repede prima navă, nu reușim să-i dăm de cap, ei în schimb au mai mult noroc pe grila noastră și reușesc să câștige prima rundă. Nu ne lăsăm ușor, învățăm din această înfrângere și continuăm jocul. Stabilesc cu Clara și Adi să desenăm fiecare câte un avion și ne distrăm urmărind în ce ordine sunt distruse. Însoțim loviturile cu onomatopee în funcție de succesul sau eșecul lor. De partea cealaltă, Sergiu își pune în practică abilitățile de șahist, Alexandra își folosește intuiția la maxim, iar Ramona are privirea unei feline gata de atac. Reușim totuși să egalăm, câștigând a doua rundă și ne pregătim de atacul final. Ceilalți jucători care au terminat deja se strâng spectatori în jurul nostru și lupta începe. Pisicile atacă eficient și sunt mereu cu un pas în fața noastră. Deși am pierdut fiecare câte două avioane, ei l-au dibuit și pe al treilea și deja au început să-l distrugă. Noi tragem mult în gol și abia, abia le nimerim ultimul avion. Dar de aici mai e cale lungă până la finish și ei au un avantaj. Încercăm să ne imaginăm cum au desenat avionul, dar sunt ceva variante și ezităm să ochim. Într-un moment de inspirație, Clara ia pixul, desenează cum crede ea că e poziționată nava și stabilește care ar fi capul avionului. Mergem pe mâna ei și adversarii ne confirmă victoria. Ne felicităm unii pe alții pentru cum am jucat.
Cosmin notează punctele și ne anunță următorul joc: „Rațele și vânătorii”. Stejarii mei verzi vor juca cu echipa Vulturilor de data asta, dar deja avem un om în minus și trebuie să căutăm un înlocuitor. Nu reușesc deocamdată să găsesc unul și Cosmin salvează situația intrând provizoriu în echipa noastră. La început suntem rațe și reușim să ne ferim destul de bine de minge. Vulturii sunt rapizi și ochesc bine. Cosmin rămâne ultima țintă și se descurcă excelent. Schimbăm rolurile și devenim vânători. Adi și Serena trag la țintă, iar noi, restul echipei, îi ajutăm să recupereze mingile rapid. Mihaela rămâne ultima rățușcă de la Vulturi și e foarte greu de doborât. Victoria o obține echipa cu cel mai bun timp. Scorul e strâns și urmează alte două echipe. Pisicile războinice se vor confrunta cu Vecinii. Și începe cel mai haios joc de Rațele și vânătorii pe care l-am văzut până acum. Vecinii e echipa cu cei mai mulți juniori și, desigur, ei sunt desemnați vânători. Pisicile nu au nevoie să-și pună agilitatea la încercare. Mingea refuză să le atingă, chiar și atunci când se decid să stea cu spatele la micii vânători. Tavi și Lucian, tot Vecini și ei, sunt relaxați și urmăresc amuzați prestația coechipierilor.
Următoarea probă ne pune îndemânarea la încercare. Folosind tehnica origami, avem de făcut flori și animăluțe. Reușim s-o convingem pe Mara să ne completeze echipa. Ne împărțim schemele, dar nu e atât de ușor. Ne blocăm pe rând la câte o etapă, încercăm să ne ajutăm între noi și cu chiu cu vai strângem câteva figurine, nu tocmai cum ar trebui să arate, dar, să zicem. Trag cu ochiul la Vecini și nici la ei situația nu e prea roz. Cosmin anunță că s-a scurs timpul alocat și urmează jurizarea. Apar Pisicile războinice cu multe lucrări corect realizate. Toate celelalte echipe oftează admirativ. Toți artiștii s-au nimerit în echipa asta, desigur, iar coordonatorul e Narcisa. Nu se mai miră nimeni de victoria clară. Avem ocazia să vedem cum ar fi trebuit să ne iasă și ne propunem să mai exersăm această tehnică până la următoarea ediție…
Ne îndreptăm cu toții către locul unde vom trage la țintă cu praștia. Avem de nimerit trei ținte de punctaje diferite. Ne facem strategii, ne sfătuim cum ar trebui să ochim, dar nu e chiar atât de ușor, atunci când ajungi să pui mâna pe praștie. Stăm pe margine și încurajăm, dăm indicații și izbucnim în urale atunci când o piatră nimerește, indiferent din ce echipă face parte norocosul. Cineva a reușit să lovească ținta de trei puncte, demonstrând că se poate.
Urmează „9 pietre”, un joc pe care Cosmin trebuie să ni-l explice de mai multe ori, ca să ni-l aducem aminte, apoi mult așteptata luptă cu cornete. Primim fiecare câte o țeavă și suntem îndemnați să ne facem singuri muniția, lucru care se dovedește a fi cel mai dificil. Rulăm bucățile de hârtie cu grijă și depănăm fiecare propriile amintiri legate de acest joc, facem teste și suntem gata să începem. Stejarii mei se confruntă cu Vecinii. Îmi pun cornetele la îndemână și rămân în apărare alături de Clara, iar restul echipei pleacă în atac. Nu știu ce se întâmplă în prima linie, că mă trezesc cu Vecinul Alex în față. Ne pitim fiecare după câte un cort, Alex trage spre mine, mă adăpostesc, dar corneta vine cu boltă și mă nimerește în plin, eliminându-mă din joc fără să fi avut ocazia să-mi folosesc muniția. În pauză, nu ratez ocazia să suflu câteva cornete spre Alex, așa, de probă, ca să vadă și el cum e. La sfârșit, ne împărțim în două echipe, fete și băieți și ne confuntăm de două ori, iar fetele câștigă de fiecare dată.
Seara, se pregătește cu proba culturală. Avem de prezentat o melodie, o poezie și o piesă de teatru de păpuși. Se cântă pe rând un beat box din vecini, Pseudofabula, Țăranul e pe câmp, Melc melc codobelc, se recită Cățeluș cu părul creț, Creion de Arghezi, un pamflet inspirat de peste zi, scris de Gianina, poezii proprii scrise în copilărie de Sergiu și Alexandra, se pune în scenă un spectacol de marionete umane și o piesă de teatru de păpuși confecționate cu multă îndemânare din materiale de la fața locului.
Pentru ocazia asta l-am scos de la naftalină pe conu Iancu, o păpușă pe care am făcut-o cu mai bine de 20 de ani în urmă. Urma să-i dea replica un fel de broscuță roșie adusă de Adi și mânuită de Raluca. Personajul meu va fi un arbitru venit să jurizeze Jocurile copilăriei, iar broscuța îl va întâmpina și-i va spune că a venit prea târziu. Raluca propune să facem un spectacol interactiv și să improvizăm mult. Ne pitim toți în spatele paravanului, poate ne mai vine vreo idee. Începem conform scenariului și ajungem la momentul în care personajul meu vrea să evidențieze că la Jocurile copilăriei sunt mai mulți adulți decât copii. Surpriză, copiii se mobilizează și-mi atrag atenția că și ei sunt mulți și de aici spectacolul devine un dialog amuzant cu publicul junior care-l pune la punct pe arbitrul intrus, îl apără pe Cosmin, își dă cu părerea despre broscuța roșie, iar în cele din urmă devine îngăduitor față de personajul meu și-i dă voie să rămână în poiană.
La sfârșit, se anunță echipa câștigătoare care, așa cum ne așteptăm cu toții, e echipa Pisicilor războinice, apoi îi cântăm Narcisei “La mulți ani”. Seara se încheie cu o delicioasă fasole cu afumătură, gătită la ceaun de maestrul bucătar Ciprian și cu cântec la focul de tabără.
Duminică dimineață ne trezim fiecare după cum vrem, bem o cafea și ne lungim la povești până la amiază când strângem corturile și curățăm poiana de cornete. Ne despărțim cu gândul la ediția următoare a Jocurilor copilăriei și plecăm spre casele noastre cu bateriile încărcate.
Autor: Nadia Patriche
“Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm.”
