Există munți și există Făgăraș, spune o vorbă. Cel mai înalt, cel mai lung, cel mai …. Aici sunt munții la superlativ în Romania. Opt dintre cele treisprezece vârfuri peste 2500m, creasta cea mai lungă, cea mai înaltă șosea din România și “cel mai uimitor drum” pe care l-au văzut cei de la Top Gear vreodată.
De aceea turele în Făgăraș nu se refuză. Ele se planifică și se duc la îndeplinire. Ținta noastră, Vârful Negoiu, 2535m, varianta light – de la Cabana Negoiu, dar cu plan inițial de buclă cu întoarcere prin Custura Sărății și Vârful Șerbota.
Ne-am pornit în traseu de la Porumbacu de Sus. Ne-am regrupat acolo pe mașini pentru că drumul de +15km prin pădure nu prea poate fi parcurs pe anumite porțiuni de o mașină fără gardă ceva mai înaltă. De la capătul drumului forestier unde am lăsat mașinile, avem doar 2 ore de mers și aproximativ 550m diferență de nivel. Noi speram să facem mai puțin ținând cont că nu avem rucsacurile foarte grele și nici poteca nu e foarte dificilă. Doar că până am ajuns noi aici din Piatra- Neamț, s-a făcut deja 10 seara și în timp ce facem zig-zag prin pădurea întunecată se apucă de plouat. E un weekend cu coduri de ploaie și vijelii în toată țara și sincer să fiu am plecat de acasă cu îndoieli că vom vedea Custura, darămite să o și parcurgem.
La cabană ajungem după miezul nopții. Nu mai plouă dar cerul e acoperit și vremea pentru a doua zi nu se anunță favorabilă.
Dimineață era la fel: ceață, nori plus ploaia programată pentru prânz. Tot aia e, așa că ne pornim destul de târziu, după ora 10, pe triunghiul albastru din stânga cabanei.
Traseul promite și rămân în urmă ca să mă bucur în liniște de el. Pe prima porțiune, timp de vreo oră, mergem pe o potecă aeriană care traversează 9 podețe, unele de lemn, altele de fier. În dreapta perete, în stânga abrupt și dincolo de el, pereții care mărginesc valea și o adună ca într-o căldare. Cabana rămâne în urmă și mă întorc des ca să o văd cum se face din ce în ce mai mică. Înconjurată de pădure, pe creasta Piscul Șerbotei, cabana e parte dintr-un tablou clasic de munte – copaci, înălțimi și zările deschise. În spatele ei, înainte de orizont și dincolo de văi, se vede o panglică de un albastru spălăcit, lungă și unduită. E râul Olt.
În față, cărarea merge pe curba de nivel agățată la mijlocul versantului. Își merită pe deplin numele – Cărarea Zmeilor.
Cam la o oră de când ne-am pornit, ajungem la Piatra Caprei. În spatele ei de pe un perete de peste 100 metri inălțime, Cascada Sărății își aruncă apele în stâncile și bolovănișul de jos. De deasupra lor, acum se preling, venind hotărâte înspre noi, niște limbi lungi de ceață care aduc umezeală. Muntele are respirația rece astăzi. Zmeii ce parcurg cărările astea nu au milă de drumeți. Începe să plouă mărunt, încăpățânat și e frig. De câte ori scot aparatul, ploaia mi-l udă, așa că renunț. Nu pozez niciun zmeu astazi.
Până la Piatra Prânzului (2120) mai facem o oră. Urcușul devine mai serios, poteca mai bolovănoasă și cu mult grohotiș. Din loc în loc sunt momâi care mă duc cu gândul la motivele pentru care urc pe munte, chiar și pe o vreme ca asta. Cu toții avem nevoie de ceva care să ne facă să ne simțim vii, să ne echilibreze și să ne scuture de griji, nevoi sau stres. Dacă și pietrele așezate unele peste altele în turnuri ce rezistă își pot ține echilibrul, cu siguranță și eu îl voi găsi pe al meu. Momâile sunt micuțe, drepte, într-un echilibru fragil. Cu toate astea, reușesc să te ghideze. În plus pot fi reconstruite iar și iar: “Puneți câte o piatră! Cine dărâmă momâia, trebuie să o facă la loc!” strigă cineva din față. Pun și eu una pe un turnuleț din dreptul meu. Nu se dărâmă. Japonezii o fac ca o formă de rugăciune, așa că spun și eu ceva în gând. Să fii drept, să te ridici mereu și să lași o urmă frumoasă în urma ta. Întotdeauna.
E mai frig și ca să mă încălzesc, iuțesc pasul. De la Piatra Prânzului, terenul e mai accidentat. Bolovanii sunt mai mari, mai ascuțiți iar semnele duc direct printre ei. Îmi place traseul deși aș fi preferat să nu plouă. Încep să mă gândesc că va fi greu de coborât pe stânca udă și ca să mi se confirme asta, simt cum bocancii iau apă. Nu știu dacă s-o fi scurs de pe pantaloni sau au cedat pur și simplu, însă îmi simt șosetele ude și nu e plăcut deloc. La fel tricoul de sub geacă. Asta înseamnă să fii ud până la piele, din cap până-n picioare. Ad litteram.
Ca să ajungi în Șaua Cleopatrei, trebuie să străbați o adunătura de bolovani gri și întunecați, aruncați într-o grămadă dezordonată. Urc, cobor, cațăr din când în când și disting prin ceață vârfuri ascuțite de stâncă verticală. Pe aici ar trebui să fie Acul Cleopatrei, Colțul Elefantului și Foarfeca. Muntele le ține ascunse în valea de sub noi. Recunosc însă prin ceața albăstruie Acul Cleopatrei. E în dreapta potecii și dacă nu ești atent îl poți rata chiar și pe vreme bună, tentat fiind să-ți ții ochii doar la stâncăria pe care o ai de parcurs. Atmosfera e în zeci de tonuri gri și mă simt ca într-un film alb-negru, simplu, fără prea multă acțiune dar cu multe înțelesuri. Aici nu e niciun smoc de iarbă, nu e nicio floare. Nu există culoare, aici a rămas doar stânca udă, atât de întunecată încât pare albastră pe alocuri. Și cerul alb care stă să ne înghită. Suntem umbre calde, trecătoare într-o ceață rece purtată de vânt. Îmi place impermanența. Mâine va fi soare probabil.
La 2355m ajungem în șa. Nu se vede la mai mult de câțiva metri în jur, însă marcajul se schimbă în dungă roșie – am ajuns în creastă. De aici nu mai e mult. Cam 30 de minute. De restul e ploaie, stâncă și grohotiș. În fața mea sunt două picioare încălțate necorespunzator și cu șosete albe, în total dezacord cu vremea. Nu e de-al nostru, e un drumeț ce vrea să ajungă la Bâlea. E singur și are de mers vreo 5 ore din vârf până acolo. Sper că știe. În afară de pelerina de ploaie, nu pare pregătit pentru ce vrea să facă. Merge șovăind, uneori împiedicându-se și întoarce capul des, privind în urmă la mine. Îl depășesc și o iau hotărât înainte.
Pe vârf stau foarte puțin. Aici suntem doar câțiva ajunși mai repede; ca să ne regrupăm ar trebui să așteptăm minute bune. Mănușile mele sunt ude și mă amuz văzând câtă apa curge din ele. Apa din bocanci însă nu ma amuză și de abia aștept să ajung înapoi la cabană. Ceilalți tremură și ei încercând care mai de care să își schimbe hainele ude. Cineva scoate un ziar și îl pozează cu placa de pe vârf. Asta da determinare! Vremea e atât de nemiloasă încât nici nu mai aducem în discuție planul inițial, ci doar că nu îi mai așteptăm pe ceilalți. Oricum îi vom întâlni pe coborâre.
Mi-e frig, de pe vârf nu se vede nimic în jur și vreau să mă descalț. Cu gândul ăsta în minte o iau înapoi pe drum la vale și îmi promit să revin. Încep să mă încălzesc de abia când ajung la Piatra Prânzului. Am coborât din ceața ce pare a se fi blocat în creastă și deja e mai cald.
La cabană ajungem pe rând, unul câte unul, doi câte doi, așa cum fac alergătorii la concursuri. Mai plouă mărunt din când în când, dar suntem veseli, fiecare cu povestea lui. Muntele ne-a dat câte ceva chiar și pe ploaie. Asta dacă am știut să primim.
Unii oameni rămân zâmbitori și se pot bucura de orice. Sunt acolo unde își doresc să fie și se abandonează momentului. Își pun mintea pe silent și dincolo de ceață, ploaie sau frig reușesc să găsească liniște și echilibru. A fost o tură care nu a ieșit conform planului în ceea ce privește traseul. Însă nu am auzit pe nimeni protestând. Dimpotrivă. Iar mie personal mi-a dat un sentiment intens de pace. Mirosul ploii, răcoarea ceții, lumina mai slabă, toate păreau că pun lumea la loc, dreaptă și echilibrată asemenea momâilor.
Autor: Andra Mare
