(Bicăjel, iunie 2019)
Minicupa Pui de Munțoman este de mulți ani un eveniment de seamă în calendarul nostru, dorit și așteptat de toată lumea: copii, părinți și organizatori. Locația din 2019, Cheile Bicăjelului, este feerică, un colț de rai departe de freamătul urban. Structura programului, șlefuită și îmbunătățită în fiecare an, este atât de bine închegată încât pare a fi un mecanism care, pus în mișcare, merge înainte indiferent de obstacole.
Provocările în 2019: drumul de acces și vremea.
Prima provocare, 6 km de drum de piatră cu denivelări și porțiuni mlăștinoase, trece mai ușor decât m-aș fi așteptat. Mă ajută foarte mult pasagerele mele, Costina, Alexandra și Serena, cu poveștile lor amuzante. Cu foarte multă bună dispoziție, fiecare porțiune dificilă de drum este cucerită ca o redută, iar Škoda, „prințesa mea”, ajunge fără suferințe în tabără.
Aici, forfotă și agitație, întâlniri plăcute cu oameni de departe, cu părinți și copii care participă în fiecare an. Montez pe îndelete cortul , încercând să ghicesc care ar fi traseul apei în cazul în care ploile ar fi mai abundente. Întind și șnururile de fixare, să nu am emoții dacă vântul va bate cu exces de zel. Mărturisesc că n-aș fi făcut-o, dacă nu m-aș fi împiedicat de cortul lui Cristian, montat ca la carte și cu simț de răspundere. Cristian și Cosmin au venit ca voluntari în tabără tocmai de la Pașcani. Cu două săptămâni în urmă, în cadrul taberei de aventură, le-am arătat chiar eu cum se asamblează un cort…
După ce mă instalez, dau o fugă la „cabina telefonică” (zona cu semnal) să închei socotelile cu lumea civilizată. O trag după mine și pe Alexandra. Părăsește cu greu foișorul în care s-au strâns toți tinerii voluntari, în jurul unei chitări. Deh, când le-am luat pe fete din Piatra-Neamț „pe semnătură”, le-am promis mamelor că vor fi sunate atunci când ajungem. Împrumut telefonul meu copiilor care nu găsesc nici o liniuță pe dispozitivul propriu. Un băiețel îi explică mamei că nu are nici semnal, nici net, că tabăra e undeva în creierul munților. Zâmbesc, dar gândul îmi zboară automat la refugii izolate pe creste – imaginea mea personală despre creier de munte.
Gata, începem să ne organizăm, copiii sunt deja cazați, să vedem ce trebuie noi să facem. Narcisa e împărțită în mai multe direcții, ea fiind responsabilul acestei ediții. E cazul, spune Gianina, să o oprim 5 minute din alergătură și să preluăm din sarcini, pentru a evita blocajele. Mă simt ca parte a unui mecanism bine uns, fiecare rotiță funcționează cum trebuie și angrenează în deplasarea ei alte rotițe. Întotdeauna acest mod de lucru mă inspiră și mă antrenează, mă îndeamnă la acțiune și inițiativă. Știu ce am de făcut, caut „biroul” și imprim listele cu programul și regulamentul taberei. Termin la fix, Tavi mă anunță prin portavoce că sunt așteptată la ședința tehnică.
Înainte de toate, le vom prezenta copiilor regulamentul taberei. Asta este sarcina mea. În câteva minute, zona se umple de copiii care se strâng apoi curioși în jurul meu. Prezint cele 10 reguli care trebuie respectate. Micii ecologiști sunt foarte atenți și mă aprobă, mă completează, îmi dau idei. I-am rugat să înduplece vremea să fie bună cu noi și un ghemotoc de fată îmi sugerează să-i transmit eu direct cerului prin portavoce mesajul ăsta. Hmm, cum de nu m-am gândit și eu la asta! Închei cu ultima regulă, care e mai mult un îndemn: „Gândește verde, fii creativ și bucură-te de natură!”, apoi veselia se revarsă în valuri către cele două cabane.
Se face liniște, mă mut în foișor unde Narcisa le vorbește voluntarilor despre rolurile lor, se împart tricourile verzi, se pregătesc materialele pentru a doua zi. E o stare de bine generală. Seara se încheie în jurul unei chitări, cu muzică interpretată soft , pe gustul meu. Ne retragem apoi către corturi, al meu este un fel de penthouse în cartier. Glumesc cu vecinele mele pe tema asta, apoi se face liniște: ne așteaptă o zi plină.
Dimineață, nu am nevoie de ceas deșteptător. Serena, Costina și Alexandra se trezesc voioase. Ies din cort cu gândul la cafea, Gianina îmi oferă o cană plină. Beau jumătate și las restul pe masă: se adună lumea pentru înviorare. Cristian este responsabil cu încălzirea musculaturii, iar Stephen și Alex finalizează cu „Energia”, coregrafia lor deja consacrată. Mă gândesc, pentru a nu știu câta oară că așa ar trebui să-mi încep fiecare dimineață: cu muzică și dans, mă simt revigorată și cu chef de treabă. Termin cafeaua și merg către „birou” să editez niște modificări la programul atelierelor, gândite de Narcisa ca să nu trimitem 3 grupe de copii în drumeție în același timp. Orarul nu se mai leagă la fel, nu știu cum să-l fac mai clar pentru voluntari. Începe ploaia, o ploaie așezată, mocănească, care pare hotărâtă să rămână cu noi pentru ceva vreme. Aud prin stație că toți copiii s-au strâns în cabana din deal, pentru formarea grupelor. Realizez că suntem nevoiți să restructurăm toate activitățile, începem cu cele din interior și sperăm să le putem face și pe cele de afară, mai târziu, dacă vremea ne va permite. Mă repliez repede și fac un tablou cu echipele care să poată fi completat pe măsură ce acestea își realizează activitățile, astfel încât să avem în permanență o imagine de ansamblu. Apoi fug să ajut și eu, nu înainte să-mi iau cizmele de cauciuc în picioare. Un lucru știu sigur: voi avea picioarele uscate de data asta.
În cabană se împart tricouri, eșarfe, rucsacuri. Avem echipele turcoaz, albastră, bleumarin, roșie, verde și mov, iar copiii își poartă eșarfele cu mândrie și, loiali grupurilor formate, nu vor să folosească alte culori. Se pregătește atelierul de pictură în cabana din vale, iar în cabana din deal, în interior, atelierul de jocuri (înființat ad-hoc) și atelierul de plantare pe terasă. Afară, se pregătește și atelierul de tras la țintă exploatându-se fiecare zonă acoperită.
Am intrat în echipa de plantare a brăduților salvați de pe pajiște. Nicoleta pregătește copăceii, ghivecele biodegradabile, Tavi aduce pământul săpat dintr-o zonă uscată a taberei. Nu avem deocamdată activitate, așa că trag cu urechea la atelierul cu jocuri, unde Alexandra îi învață pe copii un cântecel interesant. Cânt de vreo câteva ori odată cu ea până îl învăț, apoi mă duc și-l transmit Nicoletei. Interpretăm amândouă și înregistrăm pe telefon, că mai târziu sigur îl uităm:
“Nu te supăra că nu e bine
Nici pentru cei din jur, nici pentru tine
Numără încet până la zece
Și poate poate-așa îți va mai trece!”
Vine prima echipă de copii la atelierul nostru. Se plantează brăduții, se udă direct cu apă de ploaie, se face poza de grup și gata! Durează foarte puțin. Prin stație, atelierul de tras la țintă cere echipe, urmăresc pe tabel locațiile grupurilor de copii, o aud pe Narcisa cum știe exact unde se află fiecare (fără să aibă tabelul meu în față…). Încet-încet, terasa se umple de brăduți, în timp ce fiecare echipă își bifează activitățile. Pe terasă năvălesc miresmele de la bucătărie, semn că se apropie prânzul … Lucrăm în condiții de stres olfactiv! La orizont, o lumină timidă ne dă de știre că plafonul de nori se subțiază. Apare într-adevăr peticul de senin, apoi soarele se impune pentru tot restul zilei. După masa de prânz, avem posibilitatea să facem tiroliana și drumeția, stânca e încă prea udă pentru cățărare. Versantul din spate se umple de copii, tabăra devine loc de regrupare , nimeni nu stă pe loc, fiecare are câte ceva de făcut. Se pregătesc gogoși pufoase pentru sărbătoriții zilei. Le folosim pe post de stimulent pentru grupele de pe deal care n-ar mai coborî de-acolo. Le transmitem prin stație că desertul dulce e pe terminate și că mulți pofticioși dornici de o nouă porție îi dau târcoale… Eșarfele colorate se pun repede în mișcare.
Ajunge și Gabi în tabără, cinăm împreună, profităm de ocazie și vorbim despre chitară. Cosmin își dorește și el să învețe, i-am promis că are de unde primi sfaturi și încurajări. Discuția se transformă în concert cu voie bună. Cântă pe rând Gabi, Kym și Sabina. Cu greu părăsesc locul, dar afară copiii sunt pregătiți de carnaval și de foc de tabără. E mai rece acum, dar nimeni nu vrea înăuntru. Plecăm într-o adevărată aventură cu Eugen pentru a face rost de bețe de frigărui. În timpul ăsta, se pregătește și focul, o versiune în miniatură, nu ce era plănuit. Curtea e plină de copii cu brățări luminoase, alergând neobosiți. Și tot neobosită e și Narcisa, împarte bezelele pentru foc, e aglomerație mare în jurul ei.
Într-un târziu, se face liniște. Mi-aș fi dorit să fie și Andrei aici, să se bucure așa cum a făcut-o la fiecare minicupă. Îmi vin în minte momentele din 2013, de la Falon: celebrul moment de stand up „Adrian, a doua zi”, prima lui tură cu Tavi când spunea că mama îi dă voie să calce prin bălți pentru că are parazăpezi, prima lui cățărare în coardă pe stâncă, ezitantă, prima hartă și orientare, în echipă cu Lea, apoi momentele din anii următori de la Bicăjel: minicupa cu injecții înainte de operația de polipi (noroc cu Mary, altfel ar fi trebuit să renunțăm la tabără), cursa cu ouă alături de Tiffany, cățărarea demonstrativă pe stâncă până la top, ca un alpinist experimentat, exemplu pentru începători, echipa Bicăjeii, transformată mai târziu în grup pe Whatsapp, furișările cu Enzo la tenis de masă târziu în noapte, cursa cu obstacole în care am concurat amândoi și la care m-a învins, poveștile din tabără pe care le împărtășea amuzat cu mine acasă, tricourile pe care le purta cu mândria că el e parte din club. Sunt câteva amintiri neprețuite care m-au motivat până acum și o mai fac încă. Caut un loc ferit de lumină și privesc cale de câțiva ani lumină în urmă. E senin, localizez Carul Mare, Steaua Polară, Carul Mic. Distanțele astea mă relaxează, îmi dau o altă perspectivă asupra frământărilor omenești. Tristețea rămâne însă… Abia aștept să-mi relaxez picioarele!
Duminică dimineață, Serena dă iar deșteptarea. Se face din nou adunarea pentru înviorare, toată lumea e în priză. E timpul pentru orientare și cățărare, Irina, Flori și Florin sunt deja la stâncă, nea Ilie reface reperele pentru orientare. Profit de soarele arzător și îmi strâng cortul. Nu se știe ce ne mai rezervă vremea. Nicoleta și Narcisa pregătesc diplomele pentru participanți, pentru voluntari, pentru părinții care au ajutat cu entuziasm și dăruire. Lucrurile se desfășoară parcă de la sine, toată lumea se implică. Stephen coordonează echipa de voluntari și duce pe terenul de peste drum copiii care au finalizat toate activitățile. Ajung și gogoșile de la Central, fără număr de data asta și foarte delicioase.
Vin părinții după copii, la timp ca să se lase cuprinși de spiritul taberei. Festivitatea de premiere ne strânge pe toți împreună. Se împart diplome, fiecare participant își ia acasă tabloul pictat și brăduțul salvat. Urmează despărțirea, deja cu gândul la ediția de la anul. Înainte să plece, Alexandra îmi spune că vrea să se înscrie în programul AWARD și că m-a ales pe mine ca lider. Ne îmbrățișăm emoționate: un nou drum se deschide în fața noastră și amândouă îi așteptăm provocările cu entuziasm. Orice sfârșit aduce cu el un nou început.
După câteva ture de cărat bagajele la mașini, îmi tratez picioarele în apa rece a pârâului. Renunț la cizmele de cauciuc și revin la adidași. O aversă ne grăbește să părăsim Bicăjelul, după ce ne luăm rămas bun de la gazdele noastre.
Autor: Nadia Patriche
